ICCJ. Decizia nr. 4787/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4787/2013
Dosar nr. 570/39/2012
Şedinţa publică din la 2 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC T. SA în contradictoriu cu A.N.A.F. Bucureşti – D.G.A.M.C. – A.I.F. a solicitat să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere emisă de pârâtă sub nr. F/MC/206 din 24 mai 2012 – până la pronunţarea instanţei de fond.
Reclamanta şi-a motivat acţiunea arătând că prin actele administrative fiscale menţionate mai sus, s-au stabilit obligaţii fiscale reprezentând TVA suplimentar de plată şi obligaţii fiscale accesorii în sumă totală de 4.010.275 lei, sumă nedatorată.
Raportat la prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a motivat cerinţa „cazului bine justificat” arătând că T.V.A. a fost stabilită de organul fiscal pentru pierderile de energie termică din reţeaua de transport şi distribuţie, în contradicţie cu faptul că pierderile de energie termică la care s-a aplicat T.V.A. sunt în realitate „pierderi tehnologice” şi nu reprezintă o lipsă în gestiune.
A mai arătat că organul fiscal a nesocotit specificitatea serviciului de furnizare de energie termică, extrapolând nelegal noţiunea de „gestiune bunuri” prevăzută de Legea nr. 22/1969.
A mai specificat că energia termică nu poate îndeplini atribuţiile unui „bun corporal” din punct de vedere al gestionării, pentru că producerea – transportul – distribuţia generează o continuă transformare ce se traduce în costuri, reclamanta facturând consumatorilor finali numai cantitatea de gigacalorii livrată în punctul de distribuţie.
Totodată, a mai arătat că reţeaua de transport şi distribuţie a energiei termice aparţine domeniului public, iar posibilităţile şi obligaţia legală de a interveni asupra stării tehnice a acesteia este numai a proprietarului, respectiv a autorităţii publice locale.
Cu referire la condiţia „iminenţei producerii unei pagube”, reclamanta a invocat că este singurul producător şi furnizor de energie termică în sistem centralizat din mun. Suceava, deservind un număr de 22.293 operatori.
A mai arătata că prin punerea în executare a actelor administrative fiscale sunt afectaţi în principal contribuabilii, iar datoriile restante ale reclamantei faţă de alţi agenţi economici se ridică la 8.721.608 lei, plus creditele bancare pe care le are angajate.
Parata a depus la dosar întâmpinare prin care a arătat că aspectele relevate de reclamantă nu fac dovada cerinţelor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 care să facă posibilă măsura suspendării provizorii a efectelor actelor administrative fiscale criticate.
Hotărârea instanţei de fond.
Prin Sentinţa nr. 269 din 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC T. SA, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. Bucureşti – D.G.A.M.C. – A.I.F.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în perioada 1 ianuarie 2009 – 30 noiembrie 2011 - supusă inspecţiei fiscale – reclamanta a asigurat producerea, transportul, distribuţia şi furnizarea energiei termice în municipiul Suceava in două unităţi productive ale societăţii, respectiv în C.E.T.- ul pe cărbune şi C.E.T.- ul pe hidrocarburi, unităţi funcţionale distincte, utilizând resurse diferite pentru producerea energiei termice, respectiv cărbunele şi gazul natural.
S-a mai reţinut, conform documentației şi informaţiilor furnizate de către reprezentanţii societăţii, că există diferenţe cantitative semnificative, exprimate în Gcal între energia termică produsă şi cea facturată consumatorilor finali, o parte fiind vândută unor consumatori racordaţi direct la reţeaua de transport.
Organul de control a constatat că, energia termică produsă şi livrată consumatorilor se măsoară, prin citirea contoarelor, instalate la: gardul centralei – se măsoară cantitatea de energie termică produsă; la locul de consum, în cazul consumatorilor racordaţi direct la reţeaua de transport, se măsoară cantitatea de energie termică livrată direct din reţeaua de transport; în punctele termice, unde se măsoară cantitatea de energie termică ce intră în puncte şi care urmează a fi distribuită consumatorilor finali; şi la consumatorii finali, pe baza acestor citiri având loc facturarea consumului.
S-a reţinut că pierderile în reţeaua de distribuţie se determină prin diferenţa dintre cantitatea înregistrată ca intrată în punctele termice şi cantitatea facturată consumatorilor finali, prin citirea contoarelor acestora.
S-a mai reţinut că A.N.R.E. a stabilit cotele de pierderi tehnologice, respectiv : 14,13% - pentru pierderile de energie termică în reţelele de transport şi 10,6 % - pentru pierderile de energie în reţelele de distribuţie şi că nu a avut alte cote de pierderi tehnologice aprobate de autorităţile administrative teritoriale locale.
Organul de control a stabilit în sarcina reclamantei o diferenţă de T.V.A. colectată în sumă de 2.828.634 lei la care s-au calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere, reprezentând T.V.A. corespunzător pierderilor de energie termică.
Curtea de Apel, in limitele cercetării judecătoreşti impuse de prevederile art. 14 din Legea nr. 544/2004, a reţinut prevederile art. 1251 alin. (1) pct. 6 C. fisc. care stabilesc că livrările de energie sunt definite din punct de vedere fiscal ca fiind „bunuri”.
În interpretarea art. 128 (7) C. fisc., Curtea a constatat că în materia „pierderilor tehnologice”, nivelul lor poate fi stabilit fie potrivit legii, fie de persoana impozabilă, în norma proprie de consum.
În speţă, A.N.R.E. – potrivit Adresei nr. 15622 din 27 august 2007 – a stabilit nivelul pierderilor de energie termică atât în reţelele de transport – 14,13% cât şi în reţelele de distribuţie - 10,6 %.
A constatat judecătorul fondului că reclamanta s-a încadrat în a doua ipoteză a art. 128 alin. (7) C. fisc., respectiv, ipoteza în care pierderile tehnologice depăşesc normele de consum fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 128 alin. (4) lit. d) C. fisc., referitoare la livrările de bunuri.
Nu s-a analizat apărarea reclamantei privind precaritatea reţelelor de transport şi distribuţie, care aparţin domeniului public şi lipsa implicării autorităţilor local, întrucât aceasta impunea o cercetare judecătorească mai amplă, ceea ce este nepermis în calea procedurală iniţiată de reclamantă în raport de prevederile art. 14 din Legea 554/2004.
In fine, Curtea de Apel a constatat că nu este îndeplinită cerinţa privind „cazul bine justificat” aşa încât, a apreciat că este inutilă analiza condiţiei privind „prevenirea unei pagube iminente”, cele două cerinţe fiind impuse a fi îndeplinite cumulativ pentru a putea fi dispusă măsura prevăzută de art. 14 din Legea Contenciosului Administrativ.
II. Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC T. SA Suceava, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, recurenta - reclamantă a arătat că instanţa de fond s-a limitat a analiza doar condiţia existenţei cazului bine justificat, fără a judeca cererea de suspendare sub aspectul îndeplinirii cumulative a ambelor condiţii prevăzute de lege, respectiv, fără a analiza condiţia prevenirii unei pagube iminente, condiţie care ar constitui prin sine însăȘi un „caz bine justificat”.
S-a mai susţinut in motivele de recurs că taxa pe valoare adăugată a fost stabilită de organul fiscal pentru pierderile de energie termică din reţeaua de transport şi distribuţie in mod eronat, întrucât aceste pierderi sunt pierderi tehnologice şi nu reprezintă o lipsă in gestiune, iar criteriile stabilite de către A.N.R.E. sunt artificiale.
S-a considerat că in mod eronat instanţa de fond a reluat considerentele organului fiscal, întrucât nu s-a avut in vedere specificul serviciului de furnizare de energie termică, pierderile tehnologice neintrând sub incidenţa art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003, privind constatarea lipsei in gestiune.
De asemenea, s-a arătat că instanţa de fond trebuia să aibă in vedere că energia termică, ca produs de o maximă volatilitate tehnologică, nu este susceptibilă de a fi încadrată gestionar sau fiscal la bunuri corporale.
Cu privire la cotele aprobate de către A.N.R.E., invocate de către organul fiscal, s-a arătat că acestea au relevanţă numai in ceea ce priveşte protecţia consumatorului, in sensul impunerii unei limite in care să fie incluse in factură pierderile tehnologice. Aceste procente admise pentru pierderi de către A.N.R.E., nu reprezintă procentul absolut al pierderilor admise, ci doar cel care poate fi suportat de către consumator, restul fiind suportat de către producător.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 3,Și 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Procedura în fața instanței de recurs.
Recurenta - reclamantă a depus practică judiciară în susținerea cererii de recurs.
Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare Și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Considerentele Și soluția instanței de recurs.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. F/MC/130 din data de 24 mai 2012 şi Decizia de impunere nr. F/MC/206 din data de 24 mai 2012, emise de A.N.A.F. Bucureşti – D.G.A.M.C. – A.I.F. s-au stabilit in sarcina recurentei – reclamante SC T. SA obligaţii fiscale suplimentare de plată, reprezentând T.V.A. şi obligaţii fiscale accesorii in sumă totală de 4.010.275 lei, pentru pierderile de energie termică peste normele legale.
Înalta Curte reţine ca fiind fondat motivul de recurs privind îndeplinirea cazului bine justificat în accepţiunea art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
În conformitate cu art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 – cazul bine justificat – se referă la împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar în acest sens, apreciază Înalta Curte că motivele invocate de către reclamantă sunt elemente care în mod evident atrag atenţia asupra legalităţii raportului de inspecţie fiscală şi care „pot fi pipăite” în cadrul cererii de suspendare.
Deşi energia termică este un bun mobil corporal in accepţiunea art. 1251 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 571/20013, pierderea de energie termică nu constituie o livrare de bunuri mobile potrivit art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal întrucât nu pot fi considerate lipsă in gestiune din punct de vedere al operaţiunilor impozabile.
In ceea ce priveşte limita acceptată de 14,13% in reţelele de transport şi 10,6% in reţelele de distribuţie, stabilită de A.N.R.D.E., astfel cum rezultă din adresa depusă la fila 38 din dosarul de fond, in mod greşit Curtea de Apel a reţinut că acestea reprezintă o plafonare a pierderilor tehnologice, in mod absolut, in fapt, reprezentând pierderi tehnologice avute in vedere de A.N.R.E. la stabilirea preţului local de referinţă pentru energia termică produsă, transportată şi distribuită populaţiei de către recurenta – reclamantă.
Astfel, până la acest plafon acceptat, pierderile de energie termică sunt suportate de către consumator, fiind incluse in preţ, iar peste acest plafon sunt suportate de către producător.
Instanţa de control judiciar reţine că, dat fiind specificul energiei termice, produs de o maximă volatilitate tehnologică, aceasta nu este susceptibilă a fi încadrată gestionar sau fiscal la bunuri corporale care pot fi înmagazinate sau stocate, din momentul producţiei fiind livrată către consumatorul final, ulterior suferind transformări din punct de vedere al presiunii şi a temperaturii.
De asemenea, la analizarea condiţiei cazului bine justificat, Înalta Curte reţine că nu există norme care să reglementeze împrejurarea că pierderile de energie pe reţelele de distribuţie sunt pierderi din gestiune, date fiind şi limitările din punct de vedere tehnic, ceea ce conturează o îndoială serioasă în ceea ce priveşte aplicarea art. 128 (7) din H.G. nr. 44/2004 şi art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003, fiind încălcat principiul certitudinii impunerii.
Din perspectiva acestor dispoziţii legale cât şi din probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond avea posibilitatea de a constata existenţa unui „caz bine justificat” fără a prejudeca fondul cauzei, întrucât din împrejurările mai sus expuse, rezultă o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat.
În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, astfel cum este aceasta definită de prevederile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil”, asupra căreia instanţa de fond nu s-a mai aplecat a o analiza, in condiţiile in care a constatat neîndeplinirea primei condiţii cumulative, Înalta Curte reţine că o eventuală executare silită ar crea premisele unei situaţii excepţionale, cu consecinţe sociale grave asupra locuitorilor mun. Suceava, având in vedere că recurenta – reclamantă este o societate care prestează un serviciu public de interes economic general, producerea şi furnizarea energiei termice, astfel că cerinţa impusă de lege este îndeplinită.
Cum celelalte condiţiile legale prevăzute de lege pentru cererea de suspendare sunt întrunite, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) Și (3) C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va admite recursul formulat în cauză şi va modifica sentinţa atacată în sensul că admite cererea de suspendare a Raportului de inspecţie fiscală nr. F/MC/130 din data de 24 mai 2012 şi a Deciziei de impunere nr. F/MC/206 din data de 24 mai 2012, emise de A.N.A.F. Bucureşti – D.G.A.M.C. – A.I.F., până la pronunţarea instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat SC T. SA Suceava împotriva Sentinţei nr. 269 din 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, in sensul că admite cererea de suspendare a Raportului de inspecţie fiscală nr. F/MC 130 din data de 24 mai 2012 şi a Deciziei de impunere nr. F/MC/206 din data de 24 mai 2012, emise de A.N.A.F. Bucureşti – D.G.A.M.C. – A.I.F., până la pronunţarea instanţei de fond.
Irevocabilă.
Pronunțata în Ședința publică din 2 aprilie 2013
| ← ICCJ. Decizia nr. 4785/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4806/2013. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
