ICCJ. Decizia nr. 4852/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4852/2013
Dosar nr. 1230/57/2011
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta T.M.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Universitatea „S.H.”, obligarea pârâţilor la efectuarea demersurilor în vederea eliberării diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă, ca urmare a absolvirii Universităţii „S.H.”- Facultatea de Sociologie-Psihologie, specializarea Psihologie, precum şi a diplomei de absolvire a liceului.
În fapt, reclamanta a arătat că a fost studentă a Universităţii „S.H.”, promoţia 2006 - 2009, Facultatea de Sociologie-Psihologie, specializarea Psihologie, la forma de învăţământ „frecvenţa redusă”. În sesiunea din iulie 2009, a susţinut şi promovat examenul de licenţă, în cadrul Universităţii „S.H.”, cu nota 10,00, potrivit dispoziţiilor art. 60 din Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 51 din 21 februarie 2012, a respins excepţia lipsei procedurii prealabile şi excepţia calităţii procesuale active a reclamantei invocate de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
A admis în parte acţiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. şi a obligat-o pe aceasta să elibereze reclamantei diploma de bacalaureat. A respins celelalte cereri.
A respins acţiunea formulată de reclamanta T. (C.) M.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă Universitatea S.H., în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei procedurii prealabile este neîntemeiată, deoarece, reclamanta invocă în acţiunea sa refuzul nejustificat al autorităţilor pârâte de a elibera diploma de licenţă, în această situaţie nefiind aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a constatat prima instanţă că reclamanta a făcut dovada că a fost vătămată într-un drept al său, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate, întemeindu-se pe interpretarea necorespunzătoare a dispoziţiilor legale invocate în solicitarea adresată pârâţilor de a-i fi eliberată diploma de licenţă.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta T.M.I.
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., respectiv faptul că instanţa a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.
S-a arătat că adeverinţa prin care i-a fost recunoscută calitatea de licenţiată în psihologie nu a fost niciodată contestată sau anulată şi se bucură de prezumţia de validitate.
De asemenea, intimaţii-pârâţi nu au contestat faptul că reclamanta are dreptul la eliberarea diplomei de licenţă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a primei instanţe.
1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă, ca urmare a studiilor universitare efectuate de către reclamante.
Instanţa de control judiciar constată că universitatea este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau unt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.
Prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ, stabilindu-se astfel că este o persoană juridică asimilată unei autorităţi publice, competentă să presteze un serviciu public.
Înalta Curte apreciază că această universitate reprezintă o unitate descentralizată de învăţământ, parte a sistemului naţional de învăţământ, dar nu este instituţie publică centrală ale cărei acte administrative, tipice sau asimilate, să poată fi contestate, în primă instanţă la curtea de apel.
Sub aspectul competenţei materiale de soluţionare a cauzei este irelevantă împrejurarea că a fost chemat în judecată Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului care este o autoritate publică centrală, având în vedere că art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004 face referire la criteriul poziţionării autorităţii emitente a actului administrativ contestat, în sistemul autorităţilor publice.
Instanţa de control judiciar mai reţine că, într-adevăr, instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant) însă acest fapt nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei Naţionale care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Prin urmare, aceste universităţi nu îndeplinesc cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificate drept organe ale autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru instituţia în cauză şi astfel nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
Potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004:
„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu menţionat.
În plus, se impune a fi subliniat că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, în raport cu împrejurarea că Universităţile sunt autorităţi publice locale, având în vedere şi prevederile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Alba, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de T.M.I., împotriva Sentinţei nr. 51 din 21 februarie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Alba, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6035/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5114/2013. Contencios → |
|---|
