ICCJ. Decizia nr. 6035/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6035/2013
Dosar nr. 597/35/2011
Şedinţa publică de la 28 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta B.R.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea "Raportului de evaluare" emis în lucrarea nr. 81812/A/II din 20 iulie 2011.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin raportul contestat i se impută că la data de 14 februarie 2006 a semnat Contractul de Închiriere nr. 54116 din 14 februarie 2006, contract prin care Primăria Oradea - Direcţia Patrimoniu, a închiriat un spaţiu "cu altă destinaţie decât cea de locuinţă" către Fundaţia Partium din Oradea, al cărei membru fondator era (printre alte 7 persoane fizice şi juridice).
Astfel, s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea începerii cercetărilor privind săvârşirea infracţiunilor de conflict de interese şi abuz în serviciu contra intereselor publice.
Pârâta, prin notele de şedinţă formulate, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la împrejurarea că actul de constatare prin care s-a dispus sesizarea parchetului nu este un act administrativ, care să producă efecte prin el însuşi, condiţie impusă de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, ci un act de sesizare în înţelesul dat de dispoziţiile art. 221 şi art. 223 C. proc. pen.
Prin concluziile scrise formulate reclamanta a solicitat respingerea excepţiei de inadmisibilitate, faţă de prevederile art. 21 alin. (4) şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 103 din 19 martie 2012 Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtă şi, pe cale de consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta B.R.I., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, prin raportul de evaluare contestat s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la existenţa indiciilor referitoare la săvârşirea de către reclamantă a infracţiunii prevăzute de art. 2531 C. pen. al României şi a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen.
Din modul de redactare al alin. (2) al art. 22 din Legea nr. 176/2010 rezultă că organele de urmărire penală sunt sesizate de A.N.I., fără a se face referire la situaţia dacă s-a formulat sau nu contestaţie, ceea ce înseamnă că legiuitorul a înţeles să excepteze de la calea de atac a contestaţiei prevăzute de alin. (1) situaţiile în care, prin raportul de evaluare, se sesizează organul de urmărire penală, în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen.
Este firesc ca, în astfel de situaţii, persoana cercetată de Agenţia Naţională de Integritate să nu poată ataca raportul de evaluare deoarece instanţa de contencios administrativ nu se poate pronunţa în această situaţie asupra temeiniciei raportului de evaluare deoarece ar însemna să cerceteze dacă există sau nu indiciile săvârşirii infracţiunii de conflict de interese, în cadrul unui proces de contencios administrativ.
Instanţa de fond a mai reţinut că prin simpla sesizare a parchetului în vederea efectuării unor cercetări penale nu se naşte un raport juridic de drept administrativ, ceea ce înseamnă că această situaţie e diferită de cea în care, prin raportul de evaluare, A.N.I. constată existenţa unui conflict de interese (în situaţia în care fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni) sau a unei incompatibilităţi, caz în care fapta săvârşită constituie abatere disciplinară, iar consecinţa este aplicarea unei sancţiuni administrative de către organele disciplinare.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta B.R.I. a declarat recurs.
În motivarea recursului se arată că deşi instanţa citează şi reţine că „în speţă sunt aplicabile disp. art. 21 şi 22 din Legea 176/2010" .. dă o interpretare cel puţin bizară alin. (2) a art. 22, astfel că reţine faptul că „.. ceea ce înseamnă că legiuitorul a înţeles să excepteze de la calea de atac a contestaţiei prevăzută la alin. (1) situaţiile în care, prin raportul de evaluare se sesizează organul de urmărire penală ..".
Deci, deşi legiuitorul prevede în mod expres posibilitatea sesizării Parchetului, la următorul alineat, unde precizează modalitatea de contestare a Raportului, nu introduce nici o excepţie sau caz de inaplicabilitate a regulii potrivit căreia raportul se poate contesta la instanţa de contencios administrativ.
În aceste condiţii, este inadmisibil ca părţile sau instanţa să "interpreteze"" într-un atare mod legea, introducând efectiv un caz de inaplicabilitate a unui act normativ în vigoare. A admite un asemenea raţionament echivalează cu o veritabilă adăugare la lege.
Recurenta mai susţine că argumentul reţinut de instanţă nici măcar nu este o "interpretare", pentru că se reţine practic că deşi legea prevede expres că raportul se atacă în contencios administrativ ..în situaţia în care se sesizează parchetul textul nu este aplicabil, asta nu este o "interpretare" .. ci o anulare a aplicabilităţii unei dispoziţii exprese şi imperative a legii.
Se mai arată că există o diferenţă fundamentală între noţiunile discutate de Legea nr. 176/2010 şi cele avute în vedere de Legea nr. 144/2007, iar diferenţa nu este doar semantică, ci mai ales de conţinut. Astfel, în Legea nr. 144/2007 se vorbeşte de un act de constatare al incompatibilităţilor sau conflictului de interese .. în timp ce Legea nr. 176/2010 discută despre un Raport de evaluare.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Prin Raportul de evaluare nr. 118321/G/II din 3 noiembrie 2011, încheiat de Inspecţia de Integritate din cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, a identificat indicii cu privire la săvârşirea infracţiunii de conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen., deoarece recurenta a semnat Contractul de închiriere nr. 54116 din 14 februarie 2006 cu Fundaţia Partium - Partium Alapitvany, unde este membru fondator.
Din analiza materialelor existente la dosar, au rezultat şi indicii cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 176/2010 „persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ".
Articolul 22 alin (1) din Legea nr. 176/2010, recunoaşte persoanei care face obiectul evaluării dreptul de a contesta raportul de evaluare a conflictului de interese la instanţa de contencios administrativ.
Însă, Înalta Curte apreciază că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanţa de contencios administrativ se referă la conflictul de interese de ordin administrativ şi nu la cel de natură penală, deşi textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 face referire la contestarea raportului de evaluare, în general, fără a face vreo distincţie.
În condiţiile în care raportul de evaluare conţine dispoziţia de sesizare a parchetului cu privire la existenţa indiciilor infracţiunii de conflict de interese, cenzura instanţei de contencios administrativ ar presupune a se pronunţa cu privire la existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, competenţă pe care instanţa de contencios nu o are.
Deci, raportul de evaluare prin care se sesizează organele de cercetare penală, în vederea efectuării de cercetări specifice cu privire la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de conflict de interese este o sesizare şi nu reprezintă un act administrativ pentru a putea face obiectul controlului instanţei de contencios administrativ.
În acest context trebuie precizat că sesizarea pe care o face Agenţia Naţională de Integritate către organul de urmărire penală priveşte cercetarea existenţei infracţiunii de conflict de interese, prevăzută şi pedepsită de art. 2531 C. pen.
Sesizarea formulată de Agenţia Naţională de Integritate nu formează obiectul analizei judiciare de către instanţa de contencios administrativ, existenţa faptei penale urmând a fi stabilită în cadrul procesului penal.
Acest raport, în speţă actul de sesizare a organelor de cercetare penală, nu îndeplineşte condiţiile impuse de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, ci este un act de sesizare în înţelesul dat de dispoziţiile art. 221 şi art. 223 C. proc. pen.
Dreptul unei autorităţi sau instituţii de a sesiza existenţa unor indicii privind săvârşirea unei infracţiuni nu poate fi cenzurat de instanţa de contencios administrativ, pentru că sesizarea nu este un act emis în regim de putere publică, un astfel de drept nefiind de esenţa regimului de putere publică şi nefiind apt să vatăme un drept recunoscut de lege sau interes legitim, întrucât sesizarea nu produce prin ea însăşi efecte juridice.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înţelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”.
Pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.
Însă, nu toate actele unilaterale emise de autorităţile publice, sunt acte administrative ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte constată că actul ce constituie obiectul cauzei, chiar dacă este denumit act de constatare, nu constată existenţa unui conflict de interese sau starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat reclamanta. Prin acest raport pârâta a dispus sesizarea parchetului în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestarea lui în instanţa de contencios administrativ.
Prin urmare, Înalta Curte constată că poate forma obiectul unei acţiuni la instanţa de contencios administrativ numai acea parte a raportului de evaluare, prin care se concluzionează cu privire la existenţa conflictului de interese de natură administrativă.
Sesizarea Parchetului nu face parte din categoria actelor cenzurabile pe calea acţiunii la instanţa de contencios administrativ, ci este supusă regulilor de procedură penală, astfel că acţiunea este inadmisibilă sub aspectul verificării legalităţii sesizării organelor de urmărire penală.
Deci, este inadmisibilă acţiunea care nu are ca obiect un act administrativ aşa cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu poate solicita anularea actului, nici în temeiul dispoziţiilor art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, deoarece acesta nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci doar reprezintă actul de sesizare a organului de urmărire penală, dată fiind existenţa unor indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, reprezentând unul din modurile de sesizare prevăzute de art. 221 C. proc. pen., care conţine elementele prevăzute de art. 223 alin. (2) raportat la art. 222 alin. (2) C. proc. pen.
Prin urmare, calea procedurală pentru contestarea rezultatului verificărilor inspectorilor de integritate, va fi cea prevăzută de Codul de procedură penală.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că actul contestat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 - întrucât nu produce efecte de sine stătătoare şi constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar curtea de apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta B.R.I. împotriva Sentinţei nr. 103 din 19 martie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6013/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 4852/2013. Contencios → |
|---|
