ICCJ. Decizia nr. 5114/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5114/2013
Dosar nr. 10273/2/2011
Şedinţa publică de la 23 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea supusă recursului în prezenta cauză. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin Sentinţa civilă nr. 897 din 10 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta SC UCO Ţ. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), şi, în consecinţă, (i) a anulat Decizia nr. 426 din 17 octombrie 2011 emisă de pârâtă, (ii) a admis contestaţia, (iii) a anulat în parte Decizia de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011 şi raportul de inspecţie fiscală nr. F-MC 130 din 2 august 2011 în privinţa sumei de 565.249 RON reprezentând TVA respinsă la rambursare, (iv) a exonerat pe reclamantă de plata sumei de 565.249 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar, (v) a obligat pe pârâtă să emită o nouă decizie privind deconturile de TVA ale reclamantei aferente perioadei ianuarie - mai 2011, prin care să aprobe la rambursare şi suma de 565.249 RON TVA, precum şi (vi) a obligat pârâta la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
În motivarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, raportat la cuprinsul cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva ANAF că reclamanta a solicitat la rambursare, prin deconturile de TVA depuse şi înregistrate în termenul legal la Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul ANAF, pentru perioada ianuarie - mai 2011, suma totală de 1.664.422 RON.
Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. F-MC 130 din 2 august 2011, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011, organele de inspecţie fiscală au constatat că, în perioada ianuarie - mai 2011 reclamanta a evidenţiat în deconturile de TVA taxa aferentă facturilor de prestări servicii emise de societatea din grup UCO R.D.H. Belgia, pentru care a înregistrat TVA deductibilă şi colectată, în sumă totală de 565.249 RON, fără să deţină, documente care să justifice efectuarea serviciilor stipulate în contractul de marketing, în interesul societăţii fapt pentru care societatea nu are drept de deducere a TVA aferentă acestor facturi" .
Reclamanta a formulat contestaţie în termenul legal, înregistrată la ANAF - D.G.A.M.C. sub nr. 1025947 din 2 septembrie 2011, pe care Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF a respins-o ca neîntemeiată prin Decizia nr. 426 din 17 octombrie 2011, reţinând că:
a) „existenţa unui contract de prestări servicii încheiat între părţi nu este suficient pentru a beneficia de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în facturile primite, contribuabilul având obligaţia să justifice cu documente specifice prestarea efectiva a serviciilor de strategii de vânzări şi marketing”;
b) "legiuitorul a impus măsuri legale exprese pentru a se putea beneficia de dreptul de deducere a cheltuielilor şi implicit a taxei pe valoarea adăugată”
c) "în mod legal organele de inspecţie fiscală nu au acordat dreptul de deducere a TVA în suma de 565.249 RON, atâta timp cât societatea nu face dovada cu documente justificative ca serviciile de vânzări şi de marketing prestate de UCO R.D.H. Belgia nu au fost prestate în interesul societăţii UCO Ţ.".
Instanţa de fond a apreciat, în primul rând, că decizia atacată conţine motivele de fapt şi de drept ce au stat la baza măsurilor dispuse.
În continuare, examinând dispoziţiile legale incidente, şi anume art. 150 alin. (1) şi (2), art. 157 din C. fisc., dispoziţiile pct. 46 alin. (4) şi (5) din partea 1891 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prima instanţă a reţinut că din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că, în ipoteza în care persoana impozabilă este obligată la plata taxei prin mecanismul taxării inverse conform art. 150 alin. (2), organul fiscal poate anula/limita dreptul de deducere a taxei, respectiv obliga persoana impozabilă la plata taxei aferente serviciilor achiziţionate, numai dacă se constată existenţa uneia din următoarele condiţii:
(i) Serviciile achiziţionate să fi fost destinate realizării de operaţiuni care nu dau drept de deducere a taxei;
(ii) Persoana impozabilă să nu fi deţinut un document care să corespundă cerinţelor prevăzute la art. 146 din C. fisc.
Astfel, instanţa a reţinut că niciuna din aceste condiţii nu este reţinută de organul fiscal în motivarea Deciziei de impunere nr. F-MC 296/02 august 2011, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare de plată, reprezentând TVA aferentă serviciilor achiziţionate de la UCO R.D.H. Belgia.
În raport de aceste considerente, a arătat instanţa de fond, rezultă că măsura organului fiscal de anulare a dreptului reclamantei de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă serviciilor achiziţionate de la UCO R.D.H. Belgia şi, totodată, de obligare a reclamantei la plata acestei taxe, întemeiată pe considerentul că aceasta nu a prezentat documente care să justifice prestarea serviciilor în interesul său, este nelegală.
Evocând jurisprudenţa comunitară în materie, instanţa fondului a mai apreciat că măsura organului fiscal încalcă şi normele comunitare privind sistemul comun de TVA, instituit prin Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată şi Regulament UE nr. 282/2011 de punere în aplicare a Directivei 2006/112/CE.
Astfel, potrivit art. 19 din Secţiunea 4 Subsecţiunea 2 din Regulamentul UE, în scopul punerii în aplicare a regulilor privind locul de prestare a serviciilor, o persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă considerată impozabilă, care primeşte servicii destinate exclusiv uzului privat, inclusiv celui al personalului său, este considerată drept o persoană neimpozabilă. Dacă unul şi acelaşi serviciu este destinat atât uzului privat, inclusiv celui al personalului clientului cât şi uzului activităţii economice, prestarea acestui serviciu este reglementată exclusiv de art. 44 din Directiva 2006/112, cu condiţia să nu existe nici o practică abuzivă.
Sub acest aspect, având în vedere că organul fiscal şi-a întemeiat măsura de anulare a dreptului de deducere a TVA aferente serviciilor facturate de UCO R.D.H. Belgia pe considerentul că serviciile nu au fost prestate în interesul UCO Ţ., rezultă că, în raport cu aceste servicii, UCO Ţ. nu ar fi trebuit să fie considerată persoană impozabilă din punct de vedere al taxei.
În plus, având în vedere dispoziţiile art. 133 alin. (3) din C. fisc. care prevăd că: „locul de prestare a serviciilor către o persoană neimpozabilă este locul unde prestatorul îşi are stabilit sediul activităţii sale economice”, rezultă că persoana obligată la plata taxei aferente serviciilor facturate de UCO R.D.H. Belgia ar fi trebuit să fie prestatorul serviciilor şi nu beneficiarul acestora, în măsura în care se reţin ca fiind corecte constatările organului fiscal.
Faţă de prevederile legale invocate anterior, rezultă că, în măsura în care societăţii i se anulează dreptul de deducere a taxei aferente serviciilor facturate de UCO R.D.H. Belgia, pe considerentul că serviciile nu au fost prestate în interesul activităţilor sale economice, baza legală, respectiv art. 150 alin. (2) raportat la art. 133 alin. (2) din C. fisc., în temeiul căreia societatea ar fi fost obligată la plata taxei în calitate de beneficiar al serviciilor prestate în România, ar trebui considerată ca fiind inaplicabilă în speţă.
Prima instanţă a mai arătat că susţinerea organelor de inspecţie fiscală, reţinută în Decizia de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011, potrivit căreia serviciile din contractul de marketing nu au fost prestate în interesul reclamantei, ci în interesul societăţii UCO R.D.H. Belgia, pe considerentul că UCO R.D.H. Belgia şi-a promovat propriul brand şi nu pe cel al reclamantei, este contrazisă de documentaţia prezentată de reclamanta cu ocazia controlului fiscal, din care rezultă următoarele: (1) denumirea şi marca „UCO Ţ." este singura promovată în antetul formularelor de comenzi folosite de agenţii de vânzări ai UCO R.D.H. Belgia, în relaţia cu clienţii şi potenţialii cumpărători; (2) pe cărţile de vizită ale agenţilor de vânzări şi ale directorilor de marketing din cadrul UCO R.D.H. Belgia, denumirea reclamantei este menţionată întotdeauna alături de denumirea UCO R.D.H. Belgia; (3) în news-letterele şi broşurile trimise de UCO R.D.H. Belgia clienţilor şi potenţialilor cumpărători sunt promovate produsele reclamantei, iar participările la târguri ale agenţilor de vânzări ai UCO R.D.H. Belgia sunt anunţate sub denumirea reclamantei, şi nu sub denumirea UCO R.D.H. Belgia, deşi costurile participării la târguri sunt facturate de organizatori societăţii UCO R.D.H. Belgia; (4) denumirea UCO Ţ. este menţionată în antetul tuturor facturilor emise de UCO R.D.H. Belgia către cumpărătorii finali ai produselor reclamantei, în timp ce denumirea societăţii UCO R.D.H. Belgia este menţionată cu caractere mici în partea de jos a facturii; (5) obiectele promoţionale realizate şi distribuite de UCO R.D.H. Belgia la târguri, cum ar fi sticle de vin, promovează marca „UCO Ţ."; (6) Mapele de prezentare şi promovare a noilor linii de produse sunt realizate de UCO R.D.H. Belgia sub marca „UCO Ţ.".
A mai apreciat Curtea că găsirea de noi clienţi pentru produsele realizate de reclamanta este în interesul direct al acesteia, şi nu în interesul UCO R.D.H. Belgia, cum greşit au reţinut organele de inspecţie fiscală, ţinând seama şi de faptul că activitatea de interpunere între UCO Ţ. şi clientul final nu este generatoare de profit pentru societatea belgiană.
Examinând cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată, instanţa de fond a apreciat că onorariul acestuia de 13.405,35 RON este nepotrivit de mare faţă de munca avocatului reclamantei, şi că un onorariu de 3.987,70 RON este potrivit faţă de munca îndeplinită de avocatul reclamantei şi faţă de valoarea pricinii, onorariu la care se mai adaugă 12 RON taxa judiciară de timbru şi 0,30 RON timbru judiciar.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei nr. 897 din 10 februarie 2012 a formulat recurs, în termen legal, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, în dezvoltarea motivului de recurs înfăţişat, recurenta ANAF a susţinut că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a legii întrucât au fost nesocotite apărările şi susţinerile sale referitoare la faptul că societatea intimată nu putea beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor de vânzări şi marketing, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de lege şi nefiind justificată cu documente achiziţionarea serviciilor în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii.
S-a susţinut că actele administrative fiscale contestate de reclamantă au fost legal emise, conform art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) şi b) din C. fisc., întrucât prin documentele prezentate organelor fiscale, intimata-reclamantă nu a putut face dovada sub un dublu aspect, respectiv în sensul că serviciile au fost prestate în folosul operaţiunilor sale taxabile şi în sensul că serviciile au fost efectiv prestate.
Printr-o critică distinctă s-a susţinut greşita aplicare a legii şi în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.000 RON, întrucât, în opinia recurentei nu sunt îndeplinite în cauză cerinţele art. 274 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi reţinută în sarcina autorităţii recurente reaua credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.
3. Apărările intimatei reclamante
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs înfăţişate de recurenta ANAF solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, intimata-reclamantă a susţinut temeinicia argumentelor primei instanţe în sensul admiterii cererii sale şi al exonerării de plata sumei de 565.249 RON, reprezentând TVA respinsă la rambursare.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Recursul nu este fondat.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile recurentei, de prevederile legale aplicabile dar şi faţă de apărările intimatei-reclamante şi de probatoriul administrat, Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate criticile înfăţişate prin cererea de recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în considerarea celor în continuare înfăţişate.
Expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus (pct. 1 al prezentei decizii) atestă că reclamanta intimată a sesizat instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a actelor administrativ fiscale, respectiv a Deciziei ANAF nr. 426 din 17 octombrie 2011, de soluţionare a contestaţiei, a Deciziei de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-MC 130 din 2 august 2011, în ceea ce priveşte suma de 565.249 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată, cu consecinţa exonerării de la achitarea acestei sume şi obligării pârâtei recurente la emiterea unei noi decizii care să reflecte aprobarea rambursării de TVA pentru suma de 565.249 RON.
Instanţa de fond, admiţând cererea astfel formulată de societatea reclamantă, a prezentat în detaliu argumentele avute în vedere în adoptarea acestei soluţii, atât în ceea ce priveşte situaţia de fapt avută în vedere cât şi raportat la prevederile legale analizate.
Astfel Înalta Curte apreciază că nu se impune, în contextul recursului de faţă, reluarea acestor aspecte, urmând a fi examinate punctual criticile recurentei-pârâte.
4.1. Cu referire la criticile recurentei ANAF vizând prestarea efectivă a serviciilor de vânzări şi marketing şi în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii reclamante.
A susţinut recurenta în dezvoltarea acestui motiv de recurs că societatea reclamantă nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor de vânzări şi marketing oferite de societatea belgiană UCO R.D.H. NV, pe motiv că aceste servicii nu pot fi considerate ca fiind în interesul societăţii reclamante, ci au fost efectuate în interesul societăţii belgiene.
Contrar celor afirmate de recurentă şi în acord cu argumentaţia judecătorului fondului, Înalta Curte reţine că o atare susţinere este contrazisă de chiar documentaţia prezentată de reclamantă cu ocazia controlului fiscal.
Astfel, în cuprinsul actelor fiscale contestate s-a menţionat că serviciile din contractul de marketing nu au fost prestate în interesul societăţii belgiene, pe considerentul că participarea la târguri şi expoziţii s-a făcut sub numele acestei din urmă societăţi şi nu al societăţii reclamante, ceea ce demonstrează, în opinia organelor fiscale, că societatea belgiană şi-a promovat propriul brand şi nu pe cel al reclamantei-intimate.
În acord cu cele reţinute şi de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că documentaţia înfăţişată de reclamantă care atestă, fără echivoc, că denumirea şi marca „UCO Ţ.” a fost singura promovată în antetul formularelor de comenzi folosite de agenţii de vânzări ai societăţii belgiene, figurând pe cărţile de vizită, în news-letterele şi broşurile trimise de societatea belgiană, alături de denumirea acesteia din urmă, este de natură a contrazice susţinerile şi aprecierile organelor fiscale.
Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că relevanţă prezintă şi împrejurarea, de asemenea probată, în sensul că obiectele promoţionale realizate şi distribuite de societatea belgiană la târguri şi expoziţii purtau şi promovau marca „UCO Ţ.”, după cum şi găsirea de noi clienţi pentru produsele realizate de reclamantă nu putea fi decât în interesul direct al acesteia, reţinând că activitatea de interpunere între societatea reclamantă UCO Ţ. şi clientul final nu este generatoare de profit pentru societatea belgiană.
Rezultă aşadar, din cuprinsul probatoriului administrat că susţinerea recurentei în sensul că reclamanta-intimată, deşi a prezentat o factură fiscală, nu a putut face dovada modalităţii de realizare a prestării de servicii de vânzare şi marketing, şi a prestării lor efective este vădit nefondată.
Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la susţinerea recurentei, potrivit căreia nu există nicio dovadă, cu privire la fabricarea de ţesături în scopul vânzării pe piaţa internaţională, în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut şi în Raportul de inspecţie fiscală nr. F-MC, în baza căruia a fost emisă şi Decizia de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011, principalele venituri realizate de intimata-reclamantă provin din livrări intracomunitare şi exporturi de bunuri.
Pe de altă parte, deşi susţine că UCO Ţ. nu poate să facă dovada prin documente prevăzute de legislaţia incidentă, în ce mod s-a realizat această prestare de servicii de strategie vânzare şi marketing, recurenta nu reuşeşte să indice niciun singur text lege care să prevadă documentaţia cu care, în opinia recurentei, UCO Ţ. ar fi trebuit să demonstreze modul în care s-au realizat serviciile de vânzări şi marketing pentru a putea exercita dreptul de deducere a TVA aferentă acestor servicii.
Nefondate sunt şi susţinerile de ordin general ale recurentei vizând greşita aplicare a legii de către prima instanţă, în pronunţarea hotărârii ce formează obiectul prezentului recurs, cu referire specială la prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) şi b) din C. fisc.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (2) C. fisc.: „Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile; [..]; c) operaţiuni scutite de taxă, conform art. 143, art. 144 şi art. 1441; [..]".
În ceea ce priveşte sfera operaţiunilor taxabile, aceasta cuprinde, potrivit art. 128 - 131 din Cap. 4 (Operaţiuni cuprinse în sfera de aplicare a taxei) al Titlului VI (Taxa pe valoarea adăugată) din C. fisc., următoarele operaţiuni: livrarea de bunuri (art. 128), prestarea de servicii (art. 129), schimbul de bunuri sau servicii (art. 130), achiziţiile intracomunitare de bunuri (art. 1301), importul de bunuri (art. 131).
Raportat la cauza de faţă, este de menţionat că din actele dosarului se reţine că principala activitate economică a UCO Ţ. constă în producţia de ţesături denim şi alte produse textile. UCO Ţ. realizează venituri din comercializarea propriilor produse, respectiv din operaţiuni constând în livrări de bunuri pe teritoriul României-operaţiuni taxabile, conform art. 128 C. fisc., livrări intracomunitare de bunuri-operaţiuni scutite de TVA, conform art. 143 alin. (2) lit. a) C. fisc.; exporturi de bunuri-operaţiuni scutite de TVA, conform art. 143 alin. (1) lit. a) şi b) C. fisc.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 145 alin. (2) C. fisc., toate cele trei categorii de operaţiuni (livrări interne, livrări intracomunitare şi exporturi de bunuri) realizate de reclamanta intimată în cadrul activităţii sale economice dau dreptul la deducerea TVA aferentă achiziţiilor.
Pe de altă parte, din materialul probator administrat în cauză rezultă că serviciile de vânzări şi marketing achiziţionate de reclamanta-intimată de la societatea belgiană UCO R.D.H. NV au constat în: promovarea produselor UCO Ţ., prin participarea la târguri şi expoziţii; ofertarea potenţialilor cumpărători; menţinerea relaţiilor cu clienţii existenţi şi captarea de noi clienţi, prin informări periodice sub forma broşurilor, news-letterelor, invitaţiilor la târguri; realizarea pachetului de identitate corporativă a societăţii UCO Ţ.: cărţi de vizită, mape de prezentare, formulare de comandă care să promoveze marca „UCO Ţ."; realizarea de obiecte promoţionale pentru târguri şi expoziţii cu marca „UCO Ţ."; gestionarea relaţiilor cu clienţii finali ai UCO Ţ.; urmărirea executării comenzilor primite de la clienţi şi a încasărilor aferente livrărilor intracomunitare de bunuri etc., scopul principal al acestor servicii fiind acela de a susţine în mod direct activitatea de comercializare a produselor UCO Ţ. şi, implicit, a activităţii de producţie, în condiţiile în care UCO Ţ. nu are în structura organizatorică un departament propriu de marketing şi vânzări. Din această perspectivă, existenţa unei legături directe între serviciile de vânzări şi marketing prestate de societatea belgiană UCO R.D.H. NV şi operaţiunile de comercializare a producţiei UCO Ţ. este neîndoielnică.
Cele arătate demonstrează, astfel cum în mod just a reţinut şi prima instanţă, că serviciile în discuţie au fost prestate în folosul operaţiunilor taxabile.
În ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA aferentă achiziţiilor de servicii, art. 146 alin. (1) C. fisc. prevede: „Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
[..] b) pentru taxa aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, dar pentru care persoana impozabilă este obligată la plata taxei, conform art. 150 alin. (2) - (6), să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 sau documentele prevăzute la art. 1551 alin. (1): [..]".
Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 146 C. fisc., „Prin norme se vor preciza cazurile în care documentele sau obligaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), se vor prezenta sau îndeplini pentru a justifica dreptul de deducere a taxei."
În acest sens, dispoziţiile pct. 46 alin. (6) din partea 1891 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, prevăd următoarele: „Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă sau persoana juridică neimpozabilă, obligată la plata taxei în condiţiile art. 150 alin. (2) - (4) şi (6) şi art. 151 din C. fisc., trebuie să deţină o factură care cuprinde cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 din C. fisc. sau o autofactură emisă în conformitate cu prevederile art. 1551 alin. (1) sau (2) din C. fisc."
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 146 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. fisc., şi ale pct. 46 alin. (6) din partea 1891 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, rezultă că documentul pe care persoana impozabilă trebuie să îl deţină atât pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, cât şi pentru justificarea deducerii TVA aferentă serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, dar pentru care persoana impozabilă este obligată la plata taxei, conform art. 150 alin. (2), este o factură care cuprinde cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 din C. fisc. sau o autofactură emisă în conformitate cu prevederile art. 1551 alin. (1) sau (2) din C. fisc.
Or, în condiţiile în care intimata-reclamantă a prezentat toate facturile aferente serviciilor achiziţionate de la societatea belgiană, Înalta Curte reţine că nici susţinerile recurentei, potrivit cu care societatea reclamantă nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor de vânzări şi marketing în condiţiile în care nu se justifică cu documente achiziţia acestora în folosul operaţiunilor sale taxabile, nu au suport legal şi nici probator, urmând a fi respinse ca neîntemeiate.
Aceeaşi concluzie se impune şi din interpretarea dispoziţiilor pct. 46 alin. (4) din art. 1891 din Normele metodologice de aplicare a codului fiscal, la care şi instanţa de fond a făcut trimitere.
Rezultă că, pentru achiziţiile de servicii pentru care persoana impozabilă, care este înregistrată în scopuri de TVA conform art. 153 din C. fisc., este obligată la plata taxei prin mecanismul taxării inverse conform art. 150 alin. (2) - cum e şi cazul reclamantei-dreptul de deducere a taxei nu poate fi anulat decât dacă: (i) achiziţiile sunt destinate exclusiv realizării de operaţiuni care nu dau drept de deducere şi (ii) persoana respectivă nu deţine un document care corespunde cerinţelor prevăzute la art. 146 din C. fisc. În acest sens, sunt şi dispoziţiile pct. 46 alin. (5) lit. c) din partea 1891 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.
Sub acest aspect, în mod corect a reţinut instanţa de fond în considerentele hotărârii atacate că niciuna din cele două situaţii menţionate mai sus nu a fost invocată de organul fiscal în motivarea Deciziei de impunere nr. F-MC 296 din 2 august 2011 prin care intimatei-reclamante i s-a anulat dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor achiziţionate de la UCO R.D.H. NV - Belgia.
Faţă de aceste considerente, rezultă că soluţia instanţei de fond de anulare a actelor administrativ-fiscale emise de ANAF cu încălcarea prevederilor legale în materie de TVA, este legală şi temeinică.
4.2. Cu referire la criticile recurentei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală vizând soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată.
Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în cuantum de 4.000 RON, susţinând, în esenţă, că „în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ."
Critica recurentei este neîntemeiată.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."
Contrar susţinerilor recurentei ANAF, dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu prevăd nici condiţia ca partea care solicită cheltuieli de judecată să fi câştigat irevocabil procesul, nici condiţia ca în sarcina părţii care a căzut în pretenţii să se fi reţinut reaua-credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale pentru a putea fi obligată să suporte cheltuielile de judecată.
În ceea ce priveşte condiţia culpei procesuale a părţii obligate să suporte cheltuielile de judecată-invocată de recurentă -, aşa cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară, aceasta este dovedită tocmai prin aceea că partea a pierdut procesul.
În aceste condiţii, având în vedere că, în cauza de faţă, cererea de chemare în judecată a reclamantei a fost admisă în întregime, partea căzută în pretenţii fiind pârâta, rezultă că, în mod corect, instanţa de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Mai mult, în cauză, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de fond a procedat la reducerea onorariului de avocat achitat de reclamantă, apreciind că acesta este nepotrivit de mare faţă de munca avocatului, şi a obligat pârâta la cheltuieli de judecată doar în limita sumei de 4.000 RON.
Pentru toate cele mai sus arătate, apreciind aşadar în sensul legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul promovat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei civile nr. 897 din 10 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4852/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1373/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
