ICCJ. Decizia nr. 4902/2013. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4902/2013
Dosar nr. 6399/1/2012
Şedinţa publică de la 9 aprilie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Contextul procesual. Decizia instanţei de recurs atacată pe calea contestaţiei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta N.D.I. Bermuda, prin reprezentat fiscal N.D.I.L.B., sucursala Ploieşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Prahova – A.N.A.F., anularea Deciziei nr. 186 din 9 iulie 2010 privind soluţionarea contestaţiei formulate de SC N.D.I., prin reprezentant fiscal sucursala Ploieşti, judeţul Prahova, emisă de D.G.F.P.J. Prahova, anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 2876 din 21 aprilie 2010, emisă de A.I.F. Prahova, precum şi a Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 16 aprilie 2010, emis de A.I.F. Prahova. S-a solicitat şi să se dispună plata sumei de 21.018.033 RON, cu titlu de sumă negativă a taxei pe valoare adăugată.
Prin Sentinţa civilă nr. 162 din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs N.D.I. Bermuda prin reprezentant fiscal N.D.I. Bermuda, sucursala Ploieşti, invocând dispoziţiile art. 304¹ C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 1982 din 10 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarant de N.D.I. Bermuda, prin reprezentant fiscal N.D.I. Bermuda, sucursala Ploieşti împotriva sentinţei nr. 162 din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a analizat situaţia de fapt, reţinând că, în perioada decembrie 2008 - noiembrie 2009, recurenta a importat două instalaţii de foraj complete (RIG 677 şi RIG 678), precum şi alte echipamente aferente, în valoare totală de 110.486.655 lei, TVA înscrisă în declaraţiile vamale de import şi evidenţiată în jurnalele de cumpărări, fiind de 21.017.919 lei. Conform ordinelor de pată şi extraselor de cont prezentate cu ocazia controlului fiscal, TVA a fost achitată de către N.D.I., sucursala Ploieşti.
Prin decontul aferent lunii ianuarie 2010 recurenta a solicitat rambursarea soldului sumei negative de TVA de 21.018.033 lei.
După cum s-a arătat la pct. I.1 din decizie, prin actele administrativ fiscale întocmite în urma controlului fiscal, s-a respins cererea recurentei de rambursare, cu motivarea că nu s-a făcut dovada că achiziţiile de bunuri au fost destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.
În esenţă, cu aceeaşi motivare a respins şi instanţa de fond acţiunea judiciară.
Instanţa de recurs a apreciat că soluţia adoptată este legală pentru argumentele expuse în continuare, ca răspuns la motivele de recurs.
Referitor la interpretarea art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc.
În perioada supusă inspecţiei fiscale: decembrie 2008 – ianuarie 2010, organele de control au constatat că recurenta N.D.I. Bermuda nu a realizat operaţiuni taxabile, adică nici un fel de venituri impozabile cu TVA pe codul de înregistrare al reprezentantului fiscal: RO 24683156, care să justifice deducerea TVA aferentă achiziţiei bunurilor anterior indicate.
Operaţiunea de închiriere a instalaţiilor de foraj, reflectată în facturile emise de N.D.I. Bermuda către N.O.N. (societatea din Olanda) nu poate fi atribuită reprezentantului fiscal din România: RO 24683156 care nu a emis, nu a evidenţiat şi nu a declarat în România nici un fel de venituri, respectiv operaţiuni taxabile, rezultate din utilizarea bunurilor importate pentru care şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA.
Cât priveşte susţinerea recurentei în sensul că N.D.I.L. II şi reprezentantul său fiscal în România sunt o singură entitate legală din perspectiva TVA, instanţa de recurs a apreciat că aceasta nu are suport legal.
Potrivit pct. 56 alin. (4), respectiv pct. 661 alin. (4) din Titlul VI al Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 reprezentantul fiscal este angajat, din punctul de vedere al drepturilor şi obligaţiilor privind TVA, pentru toate operaţiunile efectuate în România de persoana impozabilă nestabilită în România, iar operaţiunile fiscale efectuate de reprezentantul fiscal în numele persoanei impozabile nestabilite în România nu se evidenţiază în contabilitatea proprie a persoanei desemnate ca reprezentant fiscal, ci într-o evidenţă separată în numele persoanei străine pentru operaţiunile efectuate de aceasta pe codul de TVA atribuit de autorităţile din România.
De asemenea, potrivit pct. 56 alin. (7) raportat la art. 661 alin. (7) din acelaşi act normativ, persoana impozabilă nestabilită în România, mandatează reprezentantul fiscal să întocmească documentele aferente operaţiunilor efectuate în România pe codul de TVA atribuit de autorităţile române.
Referitor la motivarea sentinţei
Criticile subsumate acestui motiv sunt lipsite de consistenţă, a reţinut instanţa de recurs, deoarece hotărârea prezentată rezumativ la pct. I.2 din decizie este motivată corespunzător, cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Împrejurarea că argumentaţia expusă se suprapune cu punctul de vedere expus de partea adversă nu poate conduce la o altă concluzie, câtă vreme, după cum s-a reţinut în precedent, acesta este legal.
Referitor la relevanţa dovezii calităţii de proprietar
Din coroborarea dispoziţiilor art. 145 – Sfera de aplicare a dreptului de deducere cu art. 1341 – Faptul generator pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii rezultă că, într-adevăr, dreptul de deducere a TVA nu depinde în mod necesar de dovada calităţii de proprietar al celor două utilaje importate RIG 677 şi RIG 678.
În cauză însă, a constatat instanţa de control judiciar, motivul pentru care nu a fost acordat dreptul de deducere este cel analizat la pct. II.1.
Calitatea de proprietar a fost reţinută de fisc într-un al context.
Astfel, s-a constatat că închirierea bunurilor s-a realizat de către N.D.I.L. Bermuda, în calitate de proprietar (calitate confirmată de reprezentantul societăţii cu ocazia controlului), iar nu de către N.D.I.L., persoană impozabilă din perspectiva TVA în România, care nu a prezentat nici un document de predare-primire ori documente financiar contabile (avize de însoţire, facturi) care să-i susţină punctul de vedere potrivit căruia ea ar fi realizat operaţiuni taxabile. Dimpotrivă, potrivit constatărilor din Raportul de inspecţie fiscală întocmit la 16 aprilie 2010, bunurile importate au fost utilizate de alte entităţi.
Conchizând, persoana înregistrată fiscal în România, nu este proprietara bunurilor importate dar nici nu a dovedit că le-a utilizat în folosul operaţiunilor sale impozabile.
2. Contestaţia în anulare exercitată în cauză
Împotriva Deciziei nr. 1982 din 10 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare recurenta-reclamantă N.D.I. Bermuda, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei, societatea recurentă susţine că decizia atacată a fost dată cu neobservarea unor elemente importante care au avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite, înscrisuri ce au fost depuse în şedinţa publică din 23 martie 2012 prin care s-a dovedit că a desfăşurat operaţiuni taxabile şi prin care contestatoarea a continuat să desfăşoare operaţiuni taxabile, făcând dovada faptului că avea dreptul la deducerea TVA aferentă achiziţiei bunurilor.
Aceste înscrisuri nu au fost observate de instanţa de recurs şi nu au fost analizate, iar consecinţa acestei omisiuni a constat în respingerea recursului întrucât nu s-ar fi făcut dovada acestor operaţiuni taxabile, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii greşite.
În sprijinul argumentelor s-a depus la dosar decizia Curţii Europene de Justiţie, în cazul C-377/08 EGN BV – Filiale Italiana, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie care a fost ignorată de instanţa de recurs, cu consecinţa nemenţionării şi neluării în calcul a argumentaţiei instanţei europene.
Contestatoarea a mai invocat şi confuzia instanţei de recurs asupra grupului de societăţi din care face parte societatea.
Astfel, în penultimul paragraf de la pagina 10, precum şi în dispozitivul deciziei se face referire la N.D.I. Bermuda prin reprezentant fiscal N.D.I. Bermuda, sucursala Ploieşti, dar acest reprezentant fiscal nu există.
Contestatoarea a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în toate actele procedurale ulterioare la N.D.I.L. Bermuda, sucursala Ploieşti, această societate fiind o sucursală a N.D.I.L., confuzia fiind reluată de către instanţa de recurs nu doar în cuprinsul motivării deciziei, dar şi în cuprinsul dispozitivului, ceea ce denotă o neînţelegere a situaţiei de fapt şi de drept dedusă judecăţii cu privire la un aspect esenţial al fondului cauzei.
3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare nu este întemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare, pentru considerentele expuse în continuare.
Examinând contestaţia în anulare cu soluţionarea căreia a fost învestită, întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că incidenţa motivului expres prevăzut de textul de lege menţionat pentru exercitarea contestaţiei nu este demonstrată prin argumentele dezvoltate.
Motivul reglementat de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., pentru promovarea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare specială, vizează ipoteza în care „dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale”.
În jurisprudenţa în materie ca şi în doctrină, în mod unanim, s-a statuat în sensul că, pentru a putea fi admisă o contestaţie în anulare, pe acest temei, îndreptată împotriva deciziei pronunţate de o instanţă de recurs, este imperios necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură, să fie evidentă şi numai în legătură cu aspectele formale ale judecăţii.
Cu alte cuvinte, în sensul art. 318 teza I-a C. proc. civ., cerinţa legală este ca eroarea materială invocată să fie evidentă, în măsura în care, pentru verificarea ei nu se impune nici reexaminarea fondului cauzei şi nici reaprecierea probelor sau reinterpretarea faptelor. Şi este firesc să fie aşa întrucât, în caz contrar, ne aflăm în prezenţa unor posibile erori de judecată şi nicidecum a unor erori materiale.
Analizând motivele învederate de contestatoare, subsumate art. 318 teza I C. proc. civ., din perspectiva consideraţiunilor teoretice expuse, Înalta Curte constată că argumentele vizând neobservarea actelor depuse la dosar, ignorarea jurisprudenţei europene sau confuziile legate de situaţia de fapt invocate pe calea contestaţiei în anulare, vizează în mod direct şi efectiv judecata cauzei. Nu se poate susţine, pe temeiul art. 318 C. proc. civ., că neexaminarea tuturor documentelor aflate la dosar sau neînţelegerea raporturilor juridice dintre entităţile implicate, pot fi considerate ca simple greşeli cu caracter „procedural”.
Dimpotrivă, toate argumentele şi motivele înfăţişate de contestatoare converg spre concluzia că practic, s-a solicitat printr-o cale extraordinară de atac rejudecarea cauzei, sub aspectul reaprecierii probatoriilor şi al situaţiei de fapt, ceea ce, potrivit normelor legale ce reglementează această cale de atac, nu este admisibil.
Instanţa de fond, ca şi instanţa de recurs de altfel, s-au pronunţat în cauză, cunoscând şi analizând toate actele existente la dosar, inclusiv cele la care şi societatea contestatoare a făcut referire, astfel că nu mai poate fi vorba de o greşeală materială, în sensul art. 318 C. proc. civ., ci eventual de o greşeală de judecată, care însă nu poate fi remediată pe calea extraordinară de atac de faţă.
Susţinerile din motivarea contestaţiei în anulare reprezintă de fapt o reluare a apărărilor ce puteau fi invocate în recurs, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.
De altfel, din modul de redactare, dar şi din conţinutul motivelor contestaţiei în anulare, contestatoarea tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluţionată cauza.
Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea permanent subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza M. vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
În considerarea celor înfăţişate, urmează aşadar, ca în temeiul art. 320 cu referire la art. 318 C. proc. civ., să fie respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare de faţă, îndreptată împotriva Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nr. 1982 din 10 aprilie 2012.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de N.D.I. Bermuda prin reprezentant fiscal N.D.I. Bermuda, sucursala Ploieşti, împotriva deciziei nr. 1982 din 10 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4898/2013. Contencios. Comunicare informaţii... | ICCJ. Decizia nr. 5043/2013. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
