ICCJ. Decizia nr. 4955/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4955/2013
Dosar nr. 2081/1/2012
Ședința publică din 11 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 39/2012/CA – PI din 10 februarie 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta SC M.T. SRL, în contradictoriu cu intimaţii M.F.P. – A.N.A.F. – D.G.S.C. şi D.R.A.O.V. Cluj – D.J.A.O.V. Bihor, reţinând următoarele:
Cererea de revizuire formulată de SC M.T. SRL.
Prin cererea înregistrată, la data de 1 aprilie 2011, pe rolul Curţii de Apel Oradea, SC M.T. S.R.L., societate în insolvenţă prin administrator special G.R., a solicitat revizuirea Sentinţei nr. 62/CA/2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea şi, pe cale de consecinţă, schimbarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecarea cauzei, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 387/2009 emisă de A.N.A.F., anularea Deciziei de impunere nr. 4/2009 şi a Raportului de inspecţie fiscala nr. 2017/2009, precum şi a actelor subsecvente.
Cererea de revizuire a fost formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii, revizuenta susţine că soluţia pronunţată de instanţa de fond contravine următoarelor principii fundamentale ale dreptului comunitar: principiul prevalentei stării de fapt reale, principiul încrederii legitime, principiul prevalentei fondului asupra formei, principiul proporţionalităţii şi principiul securităţii juridice.
Se artă că, în materie fiscală, de la data aderării României la U.E. (1 ianuarie 2007) a devenit aplicabil principiul priorităţii dreptului comunitar faţă de dreptul naţional, consacrat de Curtea de Justiţie, în care s-a reţinut că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar şi în faţa unor legi naţionale adoptate ulterior şi chiar faţă de Constituţia unui stat membru. Curtea de Justiţie a reţinut că nici măcar autoritatea de lucru judecat din dreptul naţional nu poate fi invocată împotriva dreptului comunitar, iar, în materie fiscală, a atras constant atenţia că statele membre trebuie să-şi exercite prerogativele care le sunt recunoscute cu respectarea dreptului comunitar.
Revizuenta a invocat şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie, prin care s-a statuat că „judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, lăsând acestea neaplicate prin propria putere de decizie fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau pe calea vreunei proceduri constituţionale”.
Revizuenta învederează încălcarea principiului prevalenţei stării de fapt reale, ca urmare a respingerii cererii sale de anulare a actelor administrativ-fiscale contestate, în condiţiile în care, conform dreptului comunitar, organul fiscal avea obligaţia de a da eficienţă stării de fapt reale, respectiv faptului că operaţiunea efectuată de societate, constând în livrarea de cărbune către SC E.O. SA, este o operaţiune scutită de acciză, conform art. 201 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/200. Or, instanţa de fond şi-a însuşit punctul de vedere al organului fiscal cu privire la o stare de fapt nereală în detrimentul stabilirii şi prevalentei unei stări de fapt reale. În fapt şi în drept, nu s-a ţinut seama că nu s-a produs nici un prejudiciu/abuz, fraudă faţă de bugetul general consolidat al statului.
În ceea ce priveşte principiul prevalenţei fondului asupra formei, revizuenta invocă jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în care s-a reţinut că „art. 28 lit. a) primul paragraf din Directiva a şasea trebuie interpretat în sensul că nu permite ca administraţia fiscală a unui stat membru să refuze scutirea de taxa pe valoarea adăugată a unei livrări intracomunitare care a avut loc în mod efectiv, numai pentru motivul că proba unei astfel de livrări nu a fost făcută în timp util”. Se arată că, practic, instanţa europeană a statuat că, din moment ce este incontestabil că s-a efectuat o livrare intracomunitară, scutirea de T.V.A. se impune a fi acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de persoanele impozabile. În speţă, se susţine că, deşi reclamanta a îndeplinit condiţiile cumulative expres prevăzute de C. fisc. în vigoare în perioada supusă controlului, pentru a beneficia de scutirea de la plata accizei, potrivit ar.201 alin. (1) lit. d), respectiv a livrat cărbune - produs energetic în exclusivitate pentru un beneficiar producător de energie combinată electrică şi termică, cărbunele fiind utilizat exclusiv pentru producerea unei astfel de energii combinate, prin actele fiscale contestate în sarcina sa a fost stabilită obligaţia plăţii accizelor aferente cantităţii de cărbune livrate.
Reiterează revizuienta faptul că acordarea scutirii nu era şi nu este condiţionată conform C. fisc. de îndeplinirea vreunei formalităţi de către operatorul economic care achiziţionează şi livrează marfa sau de către beneficiarul mărfii - cărbune energetic, ci de îndeplinirea a două condiţii cumulative privitoare la natura produsului - cărbune şi destinaţia finală a acestuia (scopul utilizării) - utilizat exclusiv în producţia combinată de energie electrică şi termică. Or, aceste două condiţii au fost îndeplinite. Astfel, se susţine că, în cauză, condiţiile formale impuse de legiuitorul român în mecanismul de supraveghere a scutirii de către stat, reprezentate de înregistrarea ca operator economic autorizat a SC M.T. SRL şi de deţinerea de către beneficiar a unei autorizaţii de utilizator final, condiţii impuse de norma metodologică dată în aplicarea C. fisc., nu pot prevala condiţiilor de fond menţionate. În consecinţă, recunoaşterea priorităţii acestor condiţii formale de către instanţa de fond şi organul fiscal contravine principiului comunitar privind prevalenţa fondului asupra formei.
Cu referire la principiul încrederii legitime, revizuenta a invocat jurisprudenţa Curţii de Justiţie, prin care instanţa încearcă să stabilească un just echilibru între respectarea încrederii legitime a persoanelor într-o reglementare care le este aplicabilă şi exigenţele nu mai puţin legitime ale flexibilităţii reglementării, în special în domeniul economic, precum şi jurisprudenţa, prin care s-a statuat că acest principiu poate fi invocat de orice persoană, atâta timp cât legislaţia comunitară sau conduita organelor administrative, i-au creat acesteia „speranţe fondate”.
În speţă, revizuenta susţine că „speranţele fondate” au fost create de un întreg complex de factori, pe care instanţa de fond a omis să le analizeze sau, analizându-le parţial, nu a făcut o aplicare corectă a principiului comunitar privind încrederea legitimă.
Astfel, se susţine că instanţa de fond în mod neîntemeiat nu a ţinut seama de Adresa nr. 270582 din 19 ianuarie 2007 emisă de M.F.P., de Raportul de inspecţie fiscală nr. 59717 din 15 aprilie 2008 şi de Adresa nr. 260268 din 19 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Finanţelor – D.G.I.I., care confirmau punctul de vedere al organului fiscal în sensul că, la momentul respectiv, societatea era scutită de plata accizelor pentru achiziţia intracomunitară de cărbune şi livrarea sa, iar produsul în cauză este scutit de la plata accizelor atunci când este livrat agenţilor economici care îl utilizează într-unul din scopurile prevăzute de art. 201 alin. (1) lit. d) din C. fisc., care nu au fost modificate în perioada supusă controlului 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2008. În acelaşi sens, sunt invocate şi prevederile art. 14 alin. (1) lit. a) teza a I- a şi ale art. 15 alin. (1) lit. c) din Directiva 2003/96/ CE privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice şi a electricităţii.
Cu referire la principiul proporţionalităţii, revizuenta susţine că instanţa nu a analizat incidenţa acestui principiu invocat de societate în contestaţia administrativă formulată cu privire la Decizia nr. 4 din 25 februarie 2009 şi la Raportul de inspecţie fiscală, contestaţie respinsă prin Decizia nr. 387/2010 emisă de Direcţia de specialitate din cadrul A.N.A.F.
În cauză, se arată că organele de inspecţie fiscală nu au constatat nicio fraudă, evaziune sau abuz care să conducă la prejudicierea în vreun fel a bugetului consolidat al statului, iar organul de inspecţie vamală a confirmat îndeplinirea celor două condiţii cumulative prevăzute expres şi imperativ de C. fisc. pentru a opera scutirea de la plata accizei pentru produsul livrat şi operaţiunea efectuată cu acest produs - art. 201 alin. (1) lit. d) din C. fisc. în vigoare în perioada supusă controlului. În acelaşi sens, se afirmă că instanţa de fond şi-a însuşit aplicarea şi interpretarea greşită de către organul fiscal a mecanismului de supraveghere a scutirii reglementat de normele metodologice nu pot adăuga la condiţiile imperative şi exprese reglementate de C. fisc.
În ceea ce priveşte principiul securităţii juridice, se afirmă că instanţa de fond nu a aplicat acest principiu raportat la evoluţia legislativă a C. fisc. şi a normelor sale metodologice, precum şi la poziţia administraţiei fiscale faţă de societate de la aderare până în prezent, poziţie care deşi iniţial a fost în sensul scutirii de la plata accizei (Adresa nr. 270282 din 19 ianuarie 2007, necontestată sau declarată nelegală până în prezent, declaraţia vamală din 24 ianuarie 2007, care confirma scutirea pentru stocul de cărbune din 31 decembrie 2006, raportul de inspecţie fiscală din 2008), ulterior a fost schimbată în sensul că societatea datorează accize pentru cărbunele livrat, doar pentru motivul că nu au fost îndeplinite condiţii formale de deţinere a unor autorizaţii.
Aceasta poziţie duală a administraţiei fiscale prin organele sale, dublată de o legislaţie incoerentă, nu a făcut decât să pună în pericol raportul juridic fiscal în care SC M.T. SRL a fost parte, cu consecinţa încălcării principiului comunitar al garantării securităţii juridice.
În susţinerea motivului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuenta a invocat drept înscrisuri probatorii noi: Autorizaţia de utilizator final din 13 martie 2007, Autorizaţia de utilizator final din 31 ianuarie 2008, Declaraţia vamală din 24 ianuarie 2007 privind cărbunele importat la 31 decembrie 2006 din Ungaria, Sentinţa nr. 279/F/2011 pronunţată de Tribunalul Bihor - Oradea, secţia comercială şi contencios administrativ, în Dosarul nr. 1859/111/2010, prin care a fost confirmat planul de reorganizare a activităţii societăţii, însoţită de planul de reorganizare şi de toate documentele care au stat la baza emiterii acestuia. Revizuenta precizează că aceste înscrisuri au existat la data când a fost pronunţată sentinţa a cărei revizuire se solicită, însă nu au putut fi prezentate instanţei din cauza unor împrejurări mai presus de voinţa părţii, deoarece, pe de o parte, vizau autorizarea ca utilizator final a SC E.O. SA, care nu a fost parte în dosarul respectiv, iar, pe de altă parte, au fost întocmite, aprobate şi prezentate de administratorul numit în procedura de insolvenţă deschisă faţă de SC M.T. SRL.
Totodată, revizuenta menţionează că, în Planul de reorganizare, se precizează că, din creanţa D.G.F.P. Bihor în cuantum de 5.868.764 lei, suma de 2.964.167 lei va fi achitată eşalonat până în decembrie 2012, iar suma de 2.904.597 lei (cea care constituie totalul accizelor - debit principal - stabilite de organul fiscal prin Decizia nr. 4 din 25 februarie 2009 şi raportul de inspecţie fiscală aferent) se compensează de drept.
Considerentele care au fundamentat soluţia pronunţată de instanţă sunt următoarele:
În raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, promovarea unei căi extraordinare de atac prin care se urmăreşte repunerea în discuţie a unei soluţii definitive presupune întemeierea acesteia pe împrejurări noi de fapt sau de drept, care nu au făcut obiect de analiza al instanţelor învestite cu soluţionarea litigiului într-un prim ciclu procesual.
Revizuenta a invocat în faţa instanţei de recurs încălcarea de către instanţa de fond care a pronunţat Sentinţa nr. 62/CA/2010 a Curţii de Apel Oradea, a principiilor de drept comunitar reiterate în cuprinsul cererii de revizuire.
Prin Decizia nr. 5299/2010, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, a verificat legalitatea Sentinţei nr. 62/CA/2010 a Curţii de Apel Oradea, prin prisma încălcării principiilor prevalenţei stării de fapt reale, al încrederii legitime, al prevalentei fondului asupra formei, al proporţionalităţii şi al securităţii juridice, concluzionând că prin soluţia instanţei de fond nu s-a produs nici o încălcare a principiilor de drept comunitar invocate de revizuentă.
În concret, instanţa de recurs a reţinut, cu privire la pretinsa încălcare principiul încrederii legitime, recunoscut ca făcând parte din ordinea juridică comunitară, că acesta vizează, în esenţă, echilibrul ce se impune a fi realizat între respectarea încrederii persoanelor supuse unei autorităţi administrative într-o reglementare care le este aplicată şi exigenţele nu mai puţin legitime ale unei reglementări, în special în domeniul economic.
În contextul cauzei, Înalta Curte a apreciat că se impune ca eventuala incidenţă a acestui principiu comunitar jurisprudenţial să fie examinată împreună cu motivul de recurs, de sine stătător motivat, vizând neprotejarea de către instanţa de fond a bunei-credinţe a societăţii recurente în relaţie cu organele fiscale, ambele critici vizând practic modalitatea în care prima instanţă a statuat asupra Adresei nr. 270282 din 19 ianuarie 2007 emisă de M.F.P.
Instanţa de recurs a reţinut faptul că, sub semnătura unui director general al D.G.L.I.I. din cadrul M.F.P., i s-a comunicat recurentei cu referire la o solicitare a acesteia, că, „în situaţia in care cărbunele provine din afara teritoriului comunitar, operaţiunea respectivă constituie import şi în conformitate cu prevederile art. 166 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificări, nu reprezintă eliberare pentru consum, caz în care pentru acest produs nu se datorează accize în vamă".
Cu toate acestea, Înalta Curte a apreciat, raportat la întreaga situaţie de fapt, la prevederile legale incidente, cunoscute de către reclamantă, precum şi prin prisma principiilor comunitare enunţate, că pentru un operator economic diligent ce stăpâneşte domeniul de activitate în care îşi desfăşoară operaţiunile de achiziţii de cărbune, adresa în discuţie, al cărei conţinut contravine practic normelor legale aplicabile, nu putea servi ca temei al nerespectării acestora.
Argumentele anterioare resping, în opinia instanţei de recurs, ipoteza unei atingeri aduse principiului proporţionalităţii, măsurile adoptate de stat la situaţia de fapt concretă fiind în concordanţă cu scopul legitim urmărit, si anume acela al respectării legii de către toţi contribuabilii.
Astfel, Înalta Curte a constatat că mijloacele folosite, pe de-o parte, de organele de control competente, prin actele întocmite, iar, pe de altă parte, de către instanţa care le-a menţinut, corespund obiectivului legitim urmărit, respectiv conformarea şi respectarea prevederilor legale aplicabile, enunţate cu claritate, fără ambiguităţi.
Înalta Curte a apreciat că sunt nefondate şi susţinerile recurentei vizând incompatibilitatea prevederilor art. 1752 alin. (2), art. 201 alin. (1) lit. d) din C. fisc. şi ale prevederilor relevante din H.G. nr. 44/2004, cu prevederile Directivei 2003/96/ CE a Consiliului din 27 octombrie 2003, de restructurare a cadrului comunitar pentru impozitarea electricităţii şi a produselor energetice, pe de-o parte, în considerarea faptului că recurenta nu a indicat concret în ce anume constau „văditele" incompatibilităţi susţinute, iar pe de alta, faţă de chiar prevederile din această directivă, parte din ele reproduse şi în cuprinsul motivelor de recurs.
Criticile referitoare la reverificarea, prin controlul finalizat cu Încheierea raportului nr. 2017 din 25 februarie 2009 a unei perioade fiscale anterior controlate (raportul de Inspecţie fiscală nr. 59717 din 15 aprilie 2008), au fost considerate de către instanţa de recurs ca fiind nefondate.
După cum rezultă din preambulul raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 15 aprilie 2008, perioada supusă inspecţiei fiscale la acea dată a fost ianuarie 2003 - decembrie 2007 şi a vizat verificarea modului de calcul, evidenţiere şi virare a obligaţiilor faţă de bugetul consolidat al statului, respectiv a impozitului pe profit, T.V.A., a impozitului pe dividende, vărsăminte datorate de persoane juridice pentru persoane cu handicap, impozitul pe veniturile din salarii, diferitele contribuţii de şomaj, pentru concedii şi indemnizaţii, impozitul pe venitul nerezidenţilor şi alte taxe.
Împrejurarea potrivit căreia se face o unică referire la solicitarea adresată de societate cu privire la plata accizelor, în cap.IV al acestui raport intitulat „alte constatări", nu a echivalat, în opinia înaltei Curţi, cu o verificare propriu-zisă a impozitelor indirecte, astfel că recurenta nu poate susţine că la data de 25 februarie 2009, când s-a realizat controlul finalizat cu întocmirea Raportului de inspecţie nr. 2017 din 25 februarie 2009, a operat o reverificare, aceasta cu atât mai mult cu cât, în chiar cuprinsul acestui din urmă raport, se precizează expres că societatea nu a mai fost verificată în domeniul accizelor, iar obiectul controlului a vizat exclusiv acest domeniu.
În legătură cu respectarea principiilor prevalenţei stării de fapt reale şi a fondului asupra formei, Înalta Curte a apreciat că ceea ce recurenta consideră a fi simple formalităţi, respectiv obligaţia recurentei de a se înregistra ca operator economic cu produse accizabile şi obligaţia SC E. SA de a deţine autorizaţie de utilizator final, în realitate constituiau veritabile cerinţe si condiţii expres prevăzute de lege pentru acordarea scutirii de la plata accizelor, în lipsa lor textul legal care prevedea scutirea neputând fi aplicat.
Faţă de considerentele deciziei pronunţate în recurs, instanţa a apreciat că o noua analiză a modului în care soluţia primei instanţe corespunde principiilor prevalenţei stării de fapt reale, al încrederii legitime, al prevalentei fondului asupra formei, al proporţionalităţii şi al securităţii juridice consacrate în jurisprudenţa C.J.U.E. ar aduce atingere puterii de lucru judecat de care se bucură cele statuate în considerentele Deciziei nr. 5299/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, considerente care explicitând dispozitivul deciziei se bucură alături de acesta de putere de lucru judecat.
De altfel, instanţa a avut în vedere şi faptul că, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin Decizia nr. 3604/2011 prin care a fost soluţionată cererea de revizuire a Deciziei nr. 5299/2010 întemeiată de SC M.T. SRL pe aceleaşi încălcări ale dreptului comunitar, în considerentele deciziei reţinându-se că exercitarea revizuirii în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se poate face numai când partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs iar instanţa a refuzat sau a omis să ia în considerare acest aspect, mărginindu-se numai la analiza legislaţiei interne.
În speţă, însă, instanţa de recurs a analizat incidenţa tuturor principiilor dreptului comunitar invocate de revizuentă şi cu prilejul soluţionării recursului: al eficienţei stării de fapt reale, al prevalentei fondului asupra formei, al încrederii legitime şi al securităţii, nemaifiind posibilă reluarea judecăţii, cu privire la aceste aspecte care au fost cercetate judicios şi în amănunt de instanţa de recurs.
În ceea ce priveşte, motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanţa a reţinut că revizuenta nu a făcut dovada imposibilităţii prezentării înscrisurilor „noi” pe care îşi întemeiază cererea de revizuire ca urmare a reţinerii lor de către partea potrivnică sau ca urmare a unor împrejurări mai presus de voinţa sa. Dimpotrivă, instanţa a apreciat că revizuenta, cu minime diligenţe, ar fi putut intra în posesia celor două autorizaţii de utilizator final, a declaraţiilor vamale şi a înscrisurilor în legătură cu procedura de reorganizare judiciară a societăţii de care se prevalează în cererea de revizuire, pentru a uza de acestea în faţa instanţei de fond care a soluţionat acţiunea în anulare îndreptată împotriva actelor fiscale contestate.
Împotriva Sentinței civile nr. 39/2012/CA/PI din data de 10 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ Și fiscal, a declarat recurs în termen legal revizuenta SC M.T. SRL, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac Și, după caz, casarea cu trimitere spre rejudecare sau modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de revizuire aȘa cum a fost formulată.
Recurenta a învederat, prin motivele cererii de recurs, că sentința atacată este netemeinică Și nelegală, întrucât cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ Și pe prevederile art. 148 alin. (2) Și art. 20 alin. (2) din Constituția României a privit numai soluția instanței de fond Și a avut ca obiect numai Sentința nr. 62/ CA din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, Și nu soluția instanței de recurs.
A susținut recurenta că chiar dacă unele argumente din motivele de recurs invocate în calea de atac declarată împotriva Sentinței nr. 62/ CA din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, se întrepătrund cu motivele cererii de revizuire a aceleiaȘi sentințe o atare situație nu poate conduce la invocarea puterii lucrului judecat, instanța de revizuire fiind datoare a face o analiză proprie pe fondul cererii de revizuire Și nu doar a reitera prin preluare motivele instanței de recurs.
Prin urmare, recurenta a apreciat că instanța de revizuire a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină Și care cuprinde motive străine de natura cauzei, situație care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 7 C. proc. civ.
Recurenta a mai relevat că prin cererea de revizuire a invocat încălcarea de către instanța de fond a principiilor care se circumscriu priorității dreptului comunitar, instanță de fond care nu a făcut nicio referire la acestea deȘi aceste principii au fost invocate în contestația administrativă soluționată prin Decizia nr. 387/2009 a A.N.A.F. – D.G.S.C.
Referitor la modul de soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuenta a arătat că în mod greȘit prima instanță a apreciat că revizuenta cu minime diligențe ar fi putut intra în posesia celor două autorizații de utilizator final emise pentru beneficiarul reclamantei SC E.O. SA, în condițiile în care aceste documente au fost reținute de partea potrivnică (organul emitent) care, de altfel, avea obligația să le prezinte în instanță din moment ce a aplicat recurentei nouă sancțiuni pentru nerespectarea legii de către beneficiar, cu privire la aceste autorizații. Mai mult, recurenta a precizat că acest autorizații au fost solicitate de la beneficiar însă acesta a invocat secretul activității sale (din nou aceste documente nu au putut fi prezentate din motive imputabile beneficiarului Și nu revizuentei), fiind totuȘi puse la dispoziție, urmare insistențelor, numai la data de 30 martie 2011.
Revizuenta a invocat Și dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările Și completările ulterioare, Și a apreciat că instanța de fond, dacă nu era lămurită pe deplin cu privire la situația de fapt Și la mecanismul accizei aplicabil în cauză, putea Și avea obligația să ceară autorității emitente documentele care au stat la baza emiterii actelor fiscale contestate, inclusiv autorizațiile de utilizator final pentru beneficiarul revizuentei, precum Și lămuriri suplimentare.
În raport de cele mai sus arătate, recurenta SC M.T. SRL a considerat că instanța de revizuire a pronunțat sentința atacată cu încălcarea Și aplicarea greȘită a legii, în speță a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, a art. 148 alin. (2) Și art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum Și a prevederilor art. 322 pct. 5 Și art. 326 - 327 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata D.R.A.O.V. Cluj, în nume propriu Și în reprezentarea A.N.V., a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală Și temeinică a hotărârii atacate.
Recursul declarat de SC M.T. SRL împotriva Sentinței civile nr. 39/2012/CA/PI din data de 10 februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ Și fiscal, este nefondat Și va fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Se reține, în primul rând, cu privire la primul motiv invocat de revizuenta SC M.T. SRL, anume motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările Și completările ulterioare, constând în ”pronunțarea hotărârilor rămase definitive Și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României”, că astfel cum instanța supremă a statuat în jurisprudența sa (Înalta Curte de Casație Și Justiție, secția de contencios administrativ Și fiscal, Decizia nr. 2441 din data de 7 mai 2009, Decizia nr. 3604 din data de 21 iunie 2011), cererea de revizuire formulată în baza textului legal mai sus menționat – ca mijloc procedural de verificare a modului în care instanța națională respectă principiul priorității dreptului comunitar – este admisibilă numai dacă prioritatea dreptului comunitar a fost invocată în fond sau în recurs iar instanța nu a luat în considerare acest aspect Și a soluționat litigiul numai prin raportare la legislația internă.
Or, în cauză, cum corect a constatat instanța de fond, revizuenta a invocat în fața instanței de recurs neaplicarea de către instanța de judecată care a pronunțat Sentința civilă nr. 62/CA/2010 a normelor comunitare pretins incidente în litigiu Și încălcarea de către aceeaȘi instanță a principiului efectului direct al aplicării dreptului comunitar (încălcarea principiului încrederii legitime, încălcarea principiului proporționalității, incompatibilitatea prevederilor art. 1752 alin. (2), art. 201 alin. (1) lit. d) din C. fisc. Și ale prevederilor art. 23 pct. 2 alin. (10), ale pct. 5.1.1 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 cu prevederile Directivei 2003/96/ CE a Consiliului din 27 octombrie 2003), iar Înalta Curte de Casație Și Justiție, secția de contencios administrativ Și fiscal, prin Decizia nr. 5299 din data de 29 noiembrie 2010, a respins recursul declarat de SC M.T. SRL împotriva Sentinței civile nr. 62/CA/2010 din data de 10 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială Și de contencios administrativ Și fiscal, ca nefondat, apreciindu - se că prin soluția recurată nu s-a adus atingere principiilor mai sus menționate Și nici normelor comunitare expres invocate de către recurentă.
Susținerile recurentei în sensul că cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ Și pe prevederile art. 148 alin. (2) Și art. 20 alin. (2) din Constituția României a privit numai soluția instanței de fond Și a avut ca obiect numai sentința nr. 62/ CA din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, nu Și soluția instanței de recurs consemnată în Decizia nr. 5299 din data de 29 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație Și Justiție, secția de contencios administrativ Și fiscal, Și, de asemenea, în sensul că instanța de revizuire avea obligația de a face o analiză proprie pe fondul cererii de revizuire chiar dacă unele argumente din motivele de recurs invocate în calea de atac declarată împotriva Sentinței nr. 62/ CA din 10 februarie 2010 se întrepătrund cu motivele cererii de revizuire a aceleiaȘi sentințe, nu sunt întemeiate, întrucât astfel cum s-a arătat mai sus motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările Și completările ulterioare, poate fi formulat numai dacă încălcarea principiului priorității dreptului comunitar a fost invocată în ciclul procesual obiȘnuit (în fond Și/sau în recurs) iar acest aspect nu a fost luat în considerare Și în analiză, instanța soluționând litigiul numai prin raportare la legislația internă, ceea ce nu este cazul în litigiu.
Prima instanță a dat o soluție legală Și temeinică Și în ceea ce priveȘte incidența în cauză a motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (”dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățiȘate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (…)”, înscrisurile depuse de revizuentă neîndeplinind cerinţele cumulative prevăzute de lege.
Într-adevăr, astfel cum se reține Și în cuprinsul Deciziei nr. 3604 din data de 21 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație Și Justiție, secția de contencios administrativ Și fiscal, revizuenta nu a făcut dovada imposibilității înfățiȘării ”înscrisurilor noi” pe care îȘi întemeiază cererea de revizuire (autorizaţiile de utilizator final eliberate în favoarea SC E.O.SA la datele de 13 martie 2007 şi 31 ianuarie 2008 şi Declaraţia vamală din 24 ianuarie 2007), ca urmare a reținerii lor de către partea potrivnică (organele fiscale) sau ca urmare a unor împrejurări mai presus de voința sa, nefiind relevat acel fapt neobiȘnuit, acel eveniment extraordinar, care a fost de natură să împiedice partea să cunoască existența actelor, a înscrisurilor invocate, Și să o pună în imposibilitatea de a le prezenta în fața instanței de judecată cel mai târziu în cursul judecării recursului.
Nici Sentinţa nr. 279/F/2011 nu reprezintă un „act nou”, în înţelesul art. 322 punctul 5 C. proc. civ., de natură a conduce la admiterea cererii de revizuire, întrucât confirmarea planului de reorganizare al recurentei-revizuente, în procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006, nu are relevanţă în cauză, nefiind apt să conducă la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de judecată prin hotărâre irevocabilă.
În raport de cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză Și că este legală Și temeinică hotărârea atacată, urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de SC M.T. SRL împotriva Sentinței civile nr. 39/201/CA/PI din data de 10 februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ Și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC M.T. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 39/2012/CA – PI din 10 februarie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2013
| ← ICCJ. Decizia nr. 4949/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4956/2013. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
