ICCJ. Decizia nr. 4970/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4970/2013
Dosar nr. 7369/2/2010
Ședința publică din 12 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul I.G.P.R. în contradictoriu cu pârâţii S.M.R. şi C.S.I. din cadrul M.A.I., a solicitat anularea Hotărârea Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.A.I. nr. 20 din 22 aprilie 2010, privind pe S.M.R., Hotărârea nr. 47 din 14 iulie 2010 prin care a fost respinsă de către C.J.I. din M.A.I., cererea de revizuire formulată de I.G.P.R. împotriva Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010 şi Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2010, prin care C.J.I. din M.A.I., a respins ca inadmisibilă plângerea prealabilă.
Totodată, reclamantul a solicitat obligarea paratei C.J.I. din cadrul M.A.I. să emită o nouă hotărâre prin care să respingă plângerea formulată de pârâtul S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009 a C.S.C. din cadrul I.G.P.R., precum şi obligarea pârâtului S.M.R. la plata sumei de 17.337,83 lei către bugetul de stat, ce reprezintă cheltuielile de întreţinere pe timpul şcolarizării acestuia, ca urmare a nerespectării art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu completările şi modificările ulterioare, şi a art. 9 din H.G. nr. 137/1991.
Prin întâmpinare, pârâtul M.A.I. a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Pârâtul S.M.R., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii plângerii, a lipsei calităţii procesuale active, a I.G.P.R. şi a prescripţiei dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcţina persoanelor vinovate de producerea pagubei, pe fond solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Încheierea din 27 aprilie 2011, Curtea de apel a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale active a I.G.P.R. pentru motivele cuprinse în încheierea dată, unind cu fondul excepţia prescripţiei, având în vedere: că această excepţie viza în fapt legalitatea deciziilor contestate.
Prin Sentinţa nr. 6362 din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, a respins excepţia prescripţiei dreptului de stabilire a răspunderii materiale şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul I.G.P. Române în contradictoriu cu pârâţii S.M.R. şi C.J.I. din cadrul M.A.I., anulând Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2010 a C.J.I. din cadrul M.A.. şi Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 a aceleiaşi comisii.
Totodată, Curtea de apel a obligat C.J.I. din cadrul M.A.I. să emită o nouă hotărâre prin care să soluţioneze plângerea pârâtului S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009 a C.S.C. din cadrul I.G.P.R. şi a respins celelalte solicitări, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că susţinerile lui S.M.R. în sensul că termenul a început să curgă de la data la care şi-a dat demisia ori a fost emis ordinul prin care i-a încetat raportul de serviciu prin demisie sunt nefondate, deoarece termenul nu curge de la data la care s-a produs paguba ci de la data când comandantul unităţii a constatat sau a luat la cunoştinţă de producerea pagubei.
De asemenea, prima instanţă a constatat că din menţiunile de pe raportul aflat la fila 18 din dosar rezultă că abia la 15 decembrie 2008 comandantul unităţii a luat la cunoştinţă de producerea pagubei, astfel că efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare s-au făcut în termenul legal, în condiţiile în care Decizia de imputare nr. 306547 a fost emisă la 13 ianuarie 2009.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că cererea pârâtului S.M.R. care recunoaşte că datorează suma imputată a fost semnata de acesta la 6 ianuarie 2009, adică înainte de emiterea deciziei de imputare din 13 ianuarie 2009, iar potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Prin urmare, judecătorul fondului, având în vedere şi faptul că ulterior a fost anulată decizia de imputare prin hotărârea C.J.I. din cadrul M.A.I. nr. 46 din 2 iunie 2009, situaţie ce face să curgă un nou termen de la data când comandantul unităţii a cunoscut de anularea deciziei de imputare, a constatat că după anularea deciziei de imputare au fost respectate termenele prevăzute la art. 23 din O.G. nr. 121/1998, aşa cum reiese din reţinerile de la penultimul paragraf din pagina 3 al Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009, astfel că excepţia prescripţiei dreptului de stabilire a răspunderii materiale invocată de pârâtul S.M.R. este nefondată.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că prin Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I. s-a admis plângerea formulată de S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009 a C.S.C. din cadrul I.G.P.R., s-a desfiinţat această hotărâre, s-a anulat Decizia de imputare nr. 138360 din 1 octombrie 2009 şi s-a dispus sesizarea D.G.C.A.I. pentru efectuarea cercetării administrative sub aspectul dispoziţiilor prevăzute de pct. 165 din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999, pentru recuperarea pagubei.
Curtea de apel a constatat că Hotărârea nr. 20/2010 a C.J.I. a M.A.I. este nelegală şi netemeinică deoarece niciun text din O.G. nr. 121/1998 nu interzice efectuarea unei noi cercetări administrative în cazul în care printr-o hotărâre a comisiilor de jurisdicţie s-ar anula o decizie de imputare sau procesul verbal de cercetare, atâta timp cât cercetarea se face în cursul termenului de prescripţie de 3 ani în care se poate stabili răspunderea materială, termen general de prescripţie prevăzut şi de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, care se aplică conform dispoziţiilor art. 51 din O.G. nr. 121/1998.
Cu privire la dispoziţiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998, instanţa de fond a apreciat că acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece în speţă nu se poate reţine nici că nu a fost efectuată procedura prealabilă şi nici că nu a fost emisă decizia de imputare, având în vedere că anularea procesului verbal de cercetare şi a deciziei iniţiale de imputare nu echivalează cu neemiterea lor.
De asemenea, Curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile pct. 176 din Instrucţiunile M.I. nr. 830/1999, acestea fiind date în aplicarea art. 34 din O.G. nr. 121/1998 şi au în vedere strict situaţia în care nu s-au respectat termenele prevăzute de art. 23 şi 25 din ordonanţă şi nu în situaţia în care a fost anulată în căile de atac decizia de imputare din diferite motive.
Cu privire la solicitările reclamantei de a obliga pârâta la respingerea plângerii şi la menţinerea deciziei de imputare, prima instanţă a constatat că organul administrativ jurisdicţional nu poate fi substituit în atribuţiile sale, cu atât mai puţin pârâtul nu poate fi obligat la plata sumei prevăzută în Decizia de imputare nr. 138360 din 1 octombrie 2009, atâta timp cât prin anularea Hotărârii nr. 20/2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I. procedura administrativă nu a fost finalizată, iar decizia de imputare nu a devenit executorie.
În ceea ce priveşte cererea de anulare a Hotărârii nr. 47 din 14 iulie 2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I., instanţa de fond a constatat că aceasta nu este întemeiată deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile art. 35 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, nefiind prezentate sau descoperite fapte sau acte noi pentru a se dispune revizuirea Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I., aplicarea greşită a legii nefiind motiv de revizuire, iar Instrucţiunile nr. 830/1999 nu pot adăuga la acest act normativ.
Pentru aceste motive, Curtea de apel a constatat întemeiată solicitarea reclamantului de anulare a Hotărârii nr. 48 din 14 iulie 2010 a aceleiaşi C.J.I. din cadrul M.A.I., având în vedere că reclamantul nu avea acces la procedura administrativ jurisdicţională deoarece nu era motiv de revizuire situaţia prezentată de acesta, iar calea de atac era formularea unei acţiuni în temeiul Legii nr. 554/2004, pentru motivul invocat, situaţie în care şi procedura prealabilă a fost efectuată în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei Curţii de apel au declarat recurs M.A.I. şi S.M.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea căii de atac, M.A.I. susţine, în esenţă, după o expunere amplă a situaţiei de fapt, că instanţa de fond nu a indicat prevederile legale ce nu au fost respectate la emiterea actelor contestate şi care au condus la soluţia de anulare a hotărârilor C.J.I. din cadrul M.A.I.
Se menţionează şi faptul că întrucât I.G.P.R. a exercitat împotriva Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010 a C.J.I. şi o cerere de revizuire în temeiul art. 35 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, nu se mai putea formula plângere prealabilă în temeiul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, devenind incidente dispoziţiile art. 7 alin. (2) din aceeaşi lege.
Astfel, în mod corect C.J.I. a respins ca inadmisibilă plângerea I.G.P.R. împotriva Hotărârii nr. 20/ 2010.
Recurentul S.M.R., în cuprinsul recursului formulat, a susţinut, în esenţă, următoarele critici:
- În mod greşit instanţa de fond a soluţionat excepţiile invocate.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii plângerii la instanţa de judecată împotriva Hotărârii nr. 48 din 14 iulie 2010 a C.J.I., se arată că în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, I.G.P.R. nu putea formula această plângere întrucât a formulat şi cerere de revizuire împotriva Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii plângerii împotriva Hotărârii nr. 47 din 14 iulie 2010 şi a lipsei calităţii procesuale active a I.G.P.R. de a o formula, se menţionează că potrivit dispoziţiilor art. 43 şi 35 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, I.G.P.R. nu are calitatea de persoană obligată la repararea prejudiciului şi nici nu au fost descoperite fapte sau acte noi care să nu fi fost prezentate până la data soluţionării cauzei şi care să permită revizuirea hotărârilor definitive.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a I.G.P.R. în privinţa capătului 3 al cererii de chemare în judecată, se arată că aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 25 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, în raport de care nu mai este nevoie de o hotărâre judecătorească pentru obligarea sa la plata sumei de 17.337,83 lei către bugetul de stat, decizia de imputare fiind executorie.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei, recurentul-pârât a susţinut încălcarea termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 121/1998 şi pct. 175 din Ordinul nr. 830 din 20 ianuarie 1999.
Se arată că în mod greşit a fost respinsă excepţia întrucât momentul de la care conducerea I.G.P.R. a luat la cunoştinţă de producerea pagubei este data la care a fost aprobată demisia sa, respectiv 3 octombrie 2008, potrivit Ordinului S/II/3831/2008, astfel că termenul prevăzut de 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a fost depăşit.
În altă ordine, se arată că motivarea primei instanţe este greşită cu privire la această excepţie întrucât a doua procedură administrativă desfăşurată împotriva sa a fost demarată fără a se cere repunerea în termenul de prescripţie de 60 de zile conform art. 33 din O.G. nr. 121/1998.
În mod eronat instanţa de fond a apreciat că este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 (C. mun.) care se aplică conform art. 34 din O.G. nr. 121/1998.
Se susţine şi faptul că în temeiul pct. 165 din Instrucţiunile M.A.I. nr. 830/1999 trebuiau cercetaţi administrativ membrii Comisiei de cercetare administrativă din cadrul I.P.J. Dâmboviţa, care prin neglijenţa lor au favorizat anularea deciziei de impunere.
Un alt aspect invocat de recurent vizează situaţia discriminatorie, în temeiul art. 14 din C.E.D.O., între ofiţerii de poliţie judiciară aflaţi în situaţie identică cu a sa, care au promovat examenul de admitere în magistratură şi care nu sunt obligaţi să achite costurile de şcolarizare proporţional cu durata din angajamentul semnat şi nerespectat.
De asemenea, se arată că suma impusă nu reflectă efectiv cheltuielile făcute cu întreţinerea sa, acestea nefiind dovedite.
I.G.P.R. a formulat întâmpinare la recursurile formulate de cei doi recurenţi prin care a solicitat respingerea acestora.
În privinţa recursului formulat de recurentul - pârât S.M.R., I.G.P.R. a invocat excepţia lipsei de interes motivat de faptul că acest recurent nu justifică interesul practic al recursului faţă de soluţia instanţei de fond, care a respins solicitarea sa de a fi obligat la plata sumei de 17.337,83 lei.
Combătând criticile recurentului cu privire la soluţia primei instanţe asupra excepţiilor invocare, se susţine că acestea au fost în mod corect soluţionate.
Referitor la recursul formulat de M.A.I., se arată că în cuprinsul acestuia au fost reiterate apărările de la primul ciclu procesual, care în mod corect au fost analizate de prima instanţă.
În esenţă, se solicită respingerea recursului ca nefondat, avându-se în vedere că izvorul obligaţiei de plată îl reprezintă angajamentul scris şi semnat la data de 13 octombrie 2000 de pârât; în mod nelegal prin hotărârile C.J.I. au fost lipsite de eficienţă toate demersurile efectuate pentru recuperarea pagubei de la persoana vinovată deşi i-au fost aduse la cunoştinţă concluziile cercetării, fiind ascultat înainte de finalizarea acesteia şi emiterea deciziei de imputare; sumele impuse au fost corect stabilite; cererea sa în mod legal a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi C. proc. civ. şi nu pe dispoziţiile art. 43 din O.G. nr. 121/1998, fiind justificat interesul legitim pentru recuperarea pagubei.
3. Soluţionarea instanţei de recurs
Înalta Curte apreciază că se impune a fi subliniate câteva aspecte cu privire la situaţia de fapt, avându-se în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, soluţia instanţei de fond şi criticile formulate.
Prin Hotărârea nr. 20/2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I., după o cercetare administrativă dispusă în temeiul Hotărârii nr. 46/2009 a aceleiaşi comisii, a fost admisă plângerea formulată de S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 octombrie 2009 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul I.G.P.R., care a fost desfiinţată; a fost anulată Decizia de imputare nr. 138360 din 1 octombrie 2009; s-a dispus sesizarea D.G.C.A.I. pentru efectuarea în cauză a unei cercetări administrative sub aspectul dispoziţiilor prevăzute de pct. 165 din I.M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse, cu modificările prin completările ulterioare, şi implicit al recuperării pagubei.
S-a statuat şi faptul că termenul pentru efectuarea cercetării administrative începe să curgă de la data înregistrării prezentei la secretariatul D.G.C.A.I.
Această hotărâre este definitivă conform art. 31 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998.
Cu privire la această hotărâre, în temeiul art. 35 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a formulat cerere de revizuire I.G.P.R., care a fost respinsă prin Hotărârea nr. 47 din 14 iulie 2010 de C.J.I., reţinându-se, în esenţă, că I.G.P.R. nu are calitatea de a cere revizuirea Hotărârii nr. 46/2009 şi nu au fost prezentate fapte sau probe noi care nu au putut fi prezentate până la soluţionarea cauzei.
De asemenea, I.G.P.R. a formulat împotriva Hotărârii nr. 20/2010 şi plângere prealabilă, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anterioară cererii de chemare în judecată care a fost respinsă ca inadmisibilă prin Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2020 de C.J.I., reţinându-se, în esenţă, că întrucât a fost formulată cerere de revizuire conform art. 35alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, sunt inaplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond a anulat Hotărârea nr. 48 din 14. iulie 2010 şi Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 şi a obligat C.J.I. din cadrul M.A.I. să emită o nouă hotărâre prin care să soluţioneze plângerea pârâtului S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009 a C.S.C.
Celelalte solicitări ale reclamantului I.G.P.R. din cuprinsul cererii de chemare în judecată au fost respinse.
Excepţia lipsei de interes a recursului formulat de pârâtul S.M.R., astfel cum a fost argumentată de intimatul-reclamant I.G.P.R. este neîntemeiată.
Interesul acestui recurent este evident, urmare a soluţiei instanţei de fond prin care a fost admisă în parte acţiunea I.G.P.R., a fost anulată Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 prin care acestuia, printre altele, i-a fost admisă plângerea şi anulată Decizia de imputare nr. 138360/2009, recursul având ca scop protecţia celor câştigate, neavând relevanţă că a fost respinsă solicitarea reclamantului de obligare a acestuia la plata sumei de 17.337,83 lei.
Prin urmare, instanţa de recurs va respinge această excepţie invocată de I.G.P.R.
Recursul formulat de M.A.I., conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative) este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Procedura administrativ-jurisdicţională reglementată de O.G. nr. 121/1998 vizează contestarea unui act administrativ – în cauză decizia de imputare - de către partea vătămată prin exercitarea căilor administrative jurisdicţionale de atac prevăzute de această ordonanţă în faţa jurisdicţiei administrative.
Or, în cauză, reclamantul nu a uzat de această procedură, ci pârâtul – parte vătămată, S.M.R. - astfel că sunt eronate susţinerile acestui recurent cu privire la aceste aspecte.
Formularea cererii de revizuire împotriva unei hotărâri definitive a organului administrativ-jurisdicţional nu echivalează cu exercitarea de către I.G.P.R. a procedurii administrativ - jurisdicţionale în condiţiile O.G. nr. 121/1998.
Necontestat este faptul că atât Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 cât şi Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2010 au fost emise în cadrul procedurii administrativ - jurisdicţionale prevăzută de dispoziţiile O.G. nr. 121/1998, fiind acte administrative jurisdicţionale emise în căile de atac prevăzute în Cap.IV al acestei ordonanţe de către C.J.I.
În cuprinsul acestui act normativ şi nici într-un alt act normativ nu este prevăzută o cale de atac împotriva actelor administrative jurisdicţionale în faţa unei alte jurisdicţii administrative speciale.
Prin urmare, conform art. 21 din Constituţia României, revizuită, art. 1, 6 Și 8 din Legea nr. 554/2004 şi art. 6 din C.E.D.O., împotriva actului administrativ-jurisdicţional se poate formula acţiune la instanţa de contencios administrativ în condiţiile legii menţionate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 7 din legea menţionată.
În consecinţă, este corectă soluţia instanţei de fond prin care a fost anulată Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I.
În altă ordine, se constată că instanţa de fond a menţionat în cuprinsul hotărârii recurate considerentele de fapt şi de drept care au condus la soluţia de anulare a Hotărârilor nr. 48/2010 şi nr. 20/2010, fiind respectate cerinţele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., astfel că sunt nefondate criticile recurentului care vizează aceste aspecte.
În concluzie, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de recurentul M.A.I., ca nefondat.
Cu privire la recursul formulat de pârâtul S.M.R., Înalta Curte apreciază că este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Este corectă soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii plângerii/ acţiunii în faţa instanţei împotriva Hotărârii nr. 47/2010 prin care a fost respinsă cererea de revizuire a I.G.P.R. cât şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a I.G.P.R., cu referire la acţiunea care a vizat această hotărâre, în contextul în care temeiul acţiunii I.G.P.R. precizat atât la fond cât şi în recurs îl constituie dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi nu art. 43 din O.G. nr. 121/1998, cum eronat susţine recurentul.
Astfel cum s-a arătat cu ocazia analizei recursului M.A.I., reclamantul I.G.P.R. putea formula acţiune la instanţa de contencios administrativ, având calitate procesuală activă, în temeiul Legii nr. 554/2004, justificând un interes legitim public, fiind autoritatea publică interesată în recuperarea prejudiciului.
Pentru aceleaşi considerente, care nu se mai impun a fi reluate, este neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii invocată de acelaşi recurent cu referire la cererea de chemare în judecată care a vizat Hotărârea nr. 48/2010.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a I.G.P.R. în privinţa capătului 3 al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost expusă, cât şi în raport de soluţia instanţei de fond care a respins acest capăt de cerere, este lipsită de interes practic, nu conduce la o schimbare a soluţiei pronunţate şi, în consecinţă, aceasta este nefondată.
În ceea ce priveşte excepţia invocată, a prescripţiei dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei, motivată în raport de dispoziţiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 şi pct. 175 din Ordinul nr. 830/1999, se constată că aceasta a fost analizată şi soluţionată odată cu fondul cauzei, apreciindu-se strânsa legătură dintre excepţie şi legalitatea hotărârilor contestate.
Soluţia instanţei de fond de respingere a acestei excepţii este corectă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, „Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituţiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor”.
Conform art. 25 alin. (2) Și (4) din O.G. nr. 121/1998, decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent să o emită.
Potrivit art. 23 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă, „Termenul de efectuare a cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandatul sau şeful unităţii a constatat sau a luat la cunoştinţă de producerea pagubei”.
Rezultă din cuprinsul acestor dispoziţii legale că răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse nu se poate confunda cu etapa cercetării administrative ca etapă prealabilă emiterii deciziei de imputare.
Într-adevăr, din cuprinsul dispoziţiilor legale – art. 24 alin. (1) menţionate, rezultă că răspunderea materială a militarilor poate fi stabilită pentru pagubele constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor, acest termen fiind de decădere.
Orice referire la stabilirea răspunderii materiale cu raportare la termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 este eronată şi nu corespunde prevederilor legale enunţate referitoare la stabilirea răspunderii materiale a militarilor.
De altfel, toate aserţiunile recurentului vizează nerespectarea termenului pentru efectuarea cercetării administrative, respectiv a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 şi nu se circumscriu excepţiei invocate.
De asemenea, se constată că recurentul-pârât se referă la aspecte legate de prima cercetare administrativă, urmată de emiterea Deciziei de imputare nr. 306547 din 13 ianuarie 2009, care a făcut obiectul căilor de atac în procedura administrativ - jurisdicţională prevăzută de O.G. nr. 121/1998, finalizată prin Hotărârea nr. 46 din 2 iunie 2009 a C.J.I. din cadrul M.A.I. care a anulat decizia de imputare şi a dispus sesizarea I.G.P.R. pentru efectuarea în cauză a unei cercetări administrative şi implicit recuperarea pagubei.
Aceste critici nu se regăsesc în cuprinsul contestaţiei împotriva Deciziei de imputare nr. 306547 din 13 ianuarie 2009, iar Hotărârea nr. 46/2009 nu a fost atacată în vreun fel.
După reluarea cercetării administrative şi emiterea Deciziei de imputare nr. 138360 din 1 octombrie 2009, aceste critici au fost expuse în cuprinsul contestaţiei formulată de pârât împotriva acestei decizii de imputare care au fost apreciate ca neîntemeiate, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 234283 din 27 noiembrie 2009 a C.S.C. din cadrul I.G.P.R. (filele 51 - 54 dosar fond).
Plângerea formulată de pârât în temeiul art. 31 din O.G. nr. 121/1991 împotriva acestei hotărâri prin care au fost reiterate aspectele referitore la nerespectarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi art. 33 alin. (1) din această ordonanţă, a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 de C.J.I. din cadrul M.A.I.
Se constată, din cuprinsul Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010 că nu au fost analizate aspectele referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, deşi plângerea a fost motivată în acest sens de partea vătămată S.M.R., anularea deciziei de imputare fiind dispusă pentru alte considerente (filele 55 - 60 dos.fond).
În acest context, în mod corect instanţa de fond a dispus prin sentinţa recurată, anularea Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010 şi a obligat C.J.I. să emită o nouă hotărâre prin care să soluţioneze plângerea pârâtului S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009.
În altă ordine, cele invocate de recurentul - pârât cu privire la incidenţa dispoziţiilor pct. 165 din Instrucţiunile M.A.I. nr. 830/1999 nu pot conduce la interpretarea dorită de acesta.
Pe de o parte, conform dispozitivului Deciziei nr. 46/2009 rezultă că efectuarea cercetării administrative sub aspectul dispoziţiilor prevăzute de pct. 165 din Instrucţiunile nr. 830/1999 se va realiza doar în cazul în care situaţia o impune, nefiind impusă o obligaţie în acest sens.
Pe de altă parte, ipoteza avută în vedere de dispoziţiile pct. 165 este diferită de cea prevăzută de dispoziţiile art. 34 din O.U.G. nt.121/1998 şi pct. 176 din Instrucţiunile M.A.I. nr. 830/1999.
Prin urmare, aserţiunile recurentului - pârât care vizează angajarea răspunderii altor persoane pentru repararea pagubei sunt nefondate.
Celelalte aspecte învederate de recurentul - pârât cu privire la situaţia discriminatorie creată şi faptul că suma imputată nu a fost dovedită vizează legalitatea şi temeinicia deciziei de imputare.
Or, în situaţia în care soluţia pronunţată de instanţa de fond este în sensul obligării C.J.I. să soluţioneze plângerea pârâtului împotriva Hotărârii nr. 234280/2009, aceasta fiind apreciată corectă de instanţa de recurs, neexistând o hotărâre definitivă cu privire la decizia de imputare, criticile recurentului-pârât cu referire la legalitatea deciziei de imputare, sunt fără relevanţă.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursurile formulate, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei de interes a recursului formulat de recurentul S.M.R., invocată de intimatul - reclamant I.G.P.R.
Respinge recursurile formulate de M.A.I., în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, C.J.I. şi S.M.R. împotriva Sentinţei civile nr. 6362 din 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4966/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4971/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
