ICCJ. Decizia nr. 5055/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5055/2013
Dosar nr. 876/42/2012
Şedinţa de la 18 aprilie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. (P.) M., A. (G.) G.L., T.M., T.M., S.L.C., B.C. şi D.E. au chemat în judecată M.C.E.T.S. şi Universitatea S.H., solicitând:
- să se constate refuzul nejustificat, în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, de a se elibera diplomele de licenţă, obţinute în urma susţinerii examenului de licenţă din sesiunea iulie 2009;
- obligarea pârâtului M.E.C.T.S. să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licenţă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei sub sancţiunea plăţii de 500 lei penalităţi pe zi întârziere;
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că în luna iulie a anului 2009 au susţinut examenul de licenţă, promovat, în urma căruia au fost eliberate adeverinţe de absolvire, care înlocuiesc Diploma de licenţă, până la eliberarea acesteia.
S-a mai arătat că, după trecerea unui an de la susţinerea licenţei, pârâţii refuză categoric eliberarea diplomelor de licenţă, invocând disensiunile dintre cele două instituţii, precum şi prevederile OG nr. 10/2009.
Au susţinut reclamanţi că printr-o cerere scrisă adresată pârâtei Universitatea S.H., au solicitat oficial eliberarea diplomelor de licenţă.
La data de 28 iunie 2012, pârâtul M.E.C.T.S. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâta Universitatea S.H. a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin Sentinţa nr. 2943 din 20 septembrie 2012, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, reţinând, în esenţă, că reclamanţii au chemat in judecata si M.C.E.T.S., parat ce este o autoritate publica centrala, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei revine, potrivit art. 10 alin (1) din legea 554/2004, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a curţii de apel.
2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 434 din 29 noiembrie 2012 a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de instanţă din oficiu, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa , a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că a fost investită cu o acţiune în contencios administrativ prin care reclamanţii solicită obligarea unei universităţi, respectiv Universitatea S.H., să efectueze o operaţiune administrativă şi anume să fie obligată la eliberarea diplomelor de licenţă, obţinute în urma susţinerii examenului de licenţă din sesiunea iulie 2009.
Întrucât universitatea este asimilată unei autorităţi publice locale, s-a apreciat că în cauză competenţa materială de soluţionare a litigiului aparţine tribunalului, fiind incidente normele de competenţă de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Înalta Curte constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ, îl reprezintă, în principal, obligarea unei instituţii de învăţământ superior să elibereze diploma de licenţă.
Pârâta Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 554/2004.
Universitatea S.H. din Bucureşti a fost înfiinţată prin Legea nr. 443/2002, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Totodată, atât potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, cât şi potrivit art. 1 din H.G. nr. 536/2011, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Conform dispoziţiilor legii respective, autonomia universitară se manifestă prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În speţă, Universitatea S.H. din Bucureşti nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea S.H. din Bucureşti nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conţine o asemenea dispoziţie cu privire la universitatea pârâtă.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorităţi publice locale.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanţei competente material, două criterii, şi anume: rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice; criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat, astfel că, raportat la rangul local al autorităţii publice pârâte – Universitatea S.H. din Bucureşti – competenţa de soluţionare a litigiului revine tribunalului.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamanta se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. (P.) M., A. (G.) G.L., T.M., T.M., S.L.C., B.C., D.E. şi pârâtele M.E.N., respectiv Universitatea S.H. în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5046/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5056/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
