ICCJ. Decizia nr. 5167/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5167/2013
Dosar nr. 1129/36/2012
Şedinţa publică de la 25 aprilie 2013
Asupra cererii de recurs de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea formulată la data de 06 septembrie 2012 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. 1129/36/2012, reclamanta S.C. N.O. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, în temeiul prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală în sarcina reclamantei pentru suma de 2.607.560 lei, până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei formulate împotriva deciziei menţionate.
2.Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 429/CA din 1 octombrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa a fost respinsă, ca nefondată, cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal formulată de reclamanta S.C. N.O. S.A. în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, începând cu data de 25 noiembrie 2010, la sediul social al S.C. N.O. S.A. a fost desfăşurată inspecţia fiscală având ca obiect verificarea modului în care au fost calculate, constituite şi virate taxele, impozitele şi contribuţiile sociale datorate bugetului general consolidat de către S.C. N.O. S.A.
A fost întocmit raportul de inspecţie fiscală şi a fost emisă Decizia de impunere nr. 8941 din 21 august 2012, prin care s-au stabilit, în sarcina societăţii reclamante, creanţe fiscale în cuantum total de 2.607.560 lei, reprezentând impozit pe profit pentru perioada 01 octombrie 2005 - 31 decembrie 2010 şi accesorii aferente pentru perioada 26 ianuarie 2006 - 09 august 2012, TVA datorat pentru perioada 01 aprilie 2007 - 31 decembrie 2010 şi accesorii aferente calculate pentru perioada 26 mai 2007 - 09 august 2012.
Decizia de impunere a fost atacată în baza prevederilor art. 205 şi urm. C. proc. fisc., contestaţia fiind înregistrată sub nr. 9961 din 20 septembrie 2012.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că motivele de suspendare ce pot fi invocate sunt cazurile bine justificate şi prevenirea unei pagube iminente, noţiuni explicate de actul normative incident cauzei, respective dispoziţiile din Legea nr. 554/2004, astfel: cazuri bine justificate - împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ (art. 2 alin. (1) lit. t) şi pagubă iminentă - prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public (art. 2 alin. (1) lit. ş.).
A reţinut instanţa de fond că este unanim stabilit în doctrina de specialitate şi în jurisprudenţa în materie că cele două condiţii prevăzute de art. 14 se determină reciproc, logic, neputându-se vorbi despre caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei şi, invers, nu poate fi vorba despre iminenţa pagubei dacă cazul nu este bine justificat.
În dovedirea cazului bine justificat şi a pagubei iminente, ca cerinţe de admisibilitate a cererii, nu este suficient ca reclamantul să invoce un prejudiciu de natură materială, financiară, ci este necesar atât ca, din împrejurările cauzei, să rezulte o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, cât şi ca prejudiciul susţinut să fie, în principiu, nesusceptibil de a fi reparat printr-o indemnizaţie ulterioară.
Întinderea puterilor instanţei de judecată în soluţionarea cererii de suspendare este limitată de faptul că nu este admisibilă prejudecarea fondului litigiului, urmând a se realiza numai o cercetare sumară a aparenţei de legalitate a actului administrativ contestat.
În cauza de faţă a reţinut instanţa de fond că aspectele de fapt şi de drept învederate în raport cu actul administrativ contestat nu sunt de natură a pune în discuţie, chiar şi la o examinare formală şi sumară a acestora, legalitatea actului, în aşa măsură încât să creeze îndoiala necesară şi serioasă, care să atragă suspendarea executării lui.
Aspectele invocate de reclamantă a reţinut instanţa de primă jurisdicţie că vizează fondul raportului litigios şi, implicit, al actelor contestate, iar acestea urmează a fi analizate în cadrul acţiunii în anulare, căci pronunţarea asupra legalităţii actelor din perspectiva aspectelor semnalate de reclamantă înseamnă o prejudecare a fondului, ceea ce excede cadrului procesual al cererii de suspendare.
Aşadar, a constatat instanţa că încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la perioada care a format obiectul controlului, precum şi greşita încadrare fiscală a operaţiunilor realizate de către reclamant, reprezintă aspecte care ţin chiar de legalitatea actului şi care nu pot fi analizate decât pe fondul acţiunii în anulare şi nu sunt numai împrejurări de fapt şi de drept care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative.
A stabilit instanţa de primă jurisdicţie că problema perioadei supuse controlului fiscal şi a prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale, în condiţiile în care se impune interpretarea textului legal într-o anumită manieră, producătoare de efecte juridice, reprezintă un aspect de fond şi nu un simplu aspect procedural legat de actul administrativ fiscal emis.
De asemenea, a reţinut instanţa că nu se poate pretinde ca în acest moment procesual să se stabilească dacă o anumită sumă reprezintă rezervă, în condiţiile art. 22 pct. 51 C. proc. fisc., care trebuie să fie impozitată sau dacă sumele reprezentând cheltuieli de reparaţii şi întreţinere sunt sau nu cheltuieli deductibile fiscal, fără ca prin acesta să nu se procedeze la o prejudecare a fondului acţiunii.
În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, jurisprudenţa în materie a fost constantă în a preciza că este necesar ca reclamantul să fie ameninţat cu producerea unei pagube iminente şi ireparabile şi să facă dovada acestui aspect, simpla menţionare a creanţei contestate şi a valorii ei neputând atrage concluzia că există o astfel de pagubă.
Este incontestabil că suma stabilită în sarcina reclamantei de către organele fiscale este o sumă mare, care poate destabiliza activitatea economică a oricărei societăţi comerciale, însă numai valoarea mare a obligaţiilor fiscale contestate nu poate avea drept efect suspendarea unui act administrativ fiscal.
Instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor societăţii reclamante nu constituie, prin el însuşi, un motiv întemeiat pentru suspendarea actului administrativ, având în vedere că bunurile mobile şi imobile rămân în posesia reclamantului, iar începerea procedurii executării acestuia nu a fost dovedită.
Instanţa a apreciat, în consecinţă, că niciuna dintre condiţiile legale nu este îndeplinită pentru a se putea dispune suspendarea actului atacat.
3. Cererea de recurs formulată de S.C. N.O. S.A.
Prin motivele de recurs formulate recurenta a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actului.
Recurenta a indicat ca temei juridic al cererii de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., solicitând examinarea cauzei sub toate aspectele.
Recurenta a reluat pe larg argumentele cererii introductive, prezentând situaţia de fapt a cauzei şi precizând că sunt îndeplinite condiţiile legale, respectiv existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente, pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ fiscal atacat.
Cu privire la condiţia cazului bine justificat s-a arătat că deşi societăţii i s-au stabilit obligaţii fiscale datorate, prin somaţiile emise au fost comunicate alte sume datorate, faţă de cele iniţiale, ceea ce ar crea o aparenţă de nelegalitate a actelor emise de autoritatea fiscală.
Cu privire la paguba iminentă, recurenta a arătat că este necesar a se analiza de instanţa de recurs toate aspectele ce nu au fost analizate de instanţa de fond, având în vedere implicaţiile pe care le are plata integrală a sumei pretinse a fi datorate asupra continuării activităţii recurentei-reclamante, inclusiv riscul eventual al disponibilizării angajaţilor, riscul privind întreruperea activităţii ori cel al imposibilităţii achitării altor debite.
II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.
Este bine cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate şi că acest act administrativ constituie el însuşi titlu executoriu.
Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situaţie de excepţie, care poate fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
În cauza de faţă dedusă judecăţii ne aflăm în situaţia prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în conformitate cu care în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Dispoziţiile mai sus citate prevăd obligaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1), întrucât cele două condiţii se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine faptul că reclamanta prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenţei unor indicii cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind arătate şi diligenţele depuse de reclamantă şi efectele posibile şi previzibile ale executării actului administrativ, iar Înalta Curte reţine că toate aceste situaţii nu sunt de natură a argumenta cazul bine justificat.
Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării.
Or, prin sentinţa recurată, instanţa a făcut o analiză teoretică a premiselor suspendării executării actului administrativ şi a reţinut că nu sunt dovedite aspecte ale cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube în raport cu natura măsurii dispuse de autoritatea publică.
Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurentă, întrucât cercetând în aparenţă indiciile de nelegalitate ale actelor contestate, instanţa de control judiciar a reţinut că acestea nu se circumscriu dispoziţiilor prevăzute de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, nefiind de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Înalta Curte a constatat că şi condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită în cauză, întrucât aşa cum rezultă din înscrisurile prezentate de societate, simpla menţionare a creanţei contestate şi a valorii ei nu poate atrage concluzia că există o astfel de pagubă.
Pentru toate aceste considerente, soluţia instanţei de fond va fi menţinută şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de S.C. N.O. S.A. împotriva Sentinţei nr. 429/CA din 1 octombrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5159/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5168/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
