ICCJ. Decizia nr. 5176/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5176/2013
Dosar nr. 2525/98/2011
Şedinţa publică de la 25 aprilie 2013
Asupra cererii de recurs de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea adresată Tribunalului Ialomiţa reclamantul Colegiul Naţional M.V. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Camera de Conturi Ialomiţa, anularea Deciziei nr. 12 din 4 martie 2011, emisă de pârâtă, precum şi anularea Încheierii nr. VI.187 din 10 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 12/2011.
Prin cererea introductivă reclamantul a solicitat suspendarea deciziei atacate până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Curtea de Conturi a României a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Ialomiţa în soluţionarea acestei cereri, raportat la modificarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi.
Prin Sentinţa nr. 1614 din 23 iunie 2011 a Tribunalului Ialomiţa a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţa reţinând că sunt aplicabile cauzei dispoziţiile din Regulamentul Curţii de Conturi aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010, în conformitate cu care competenţa de soluţionare aparţine curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate.
2. Hotărârea instanţei de recurs
Prin Sentinţa nr. 7628 din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul Colegiul Naţional "M.V." Slobozia, în contradictoriu cu pârâta Camera de Conturi Ialomiţa, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că în urma efectuării de către Camera de Conturi Ialomiţa a unei acţiuni de verificare privind legalitatea modului de acordare a drepturilor salariale personalului didactic la Colegiul Naţional "M.V." Slobozia, s-a emis Decizia nr. 12 din 4 martie 2011, prin care s-a constatat plata nelegală a unor sporuri salariale acordate personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic. S-a decis stabilirea întinderii prejudiciului la nivelul tuturor plăţilor efectuate pentru aceste sporuri şi dispunerea măsurilor cuvenite pentru recuperarea acestuia.
Astfel, s-a reţinut că în baza Hotărârii Comisiei Paritare nr. 1 din 7 decembrie 2007, directorul unităţii de învăţământ a emis Decizia nr. 315 din 19 decembrie 2007 prin care a acordat personalului didactic şi didactic auxiliar sporul pentru condiţii vătămătoare, în procent de 15% din salariul de bază, pentru utilizarea calculatorului mai mult de 50% din timpul de lucru. În baza aceleiaşi hotărâri, prin aceeaşi decizie s-a dispus acordarea sporului pentru condiţii deosebite de muncă personalului nedidactic, în procent de 10% aplicat la salariul de bază.
În baza Hotărârii Comisiei Paritare nr. 2 din 8 ianuarie 2008, a fost emisă de către directorul unităţii de învăţământ Decizia nr. 4 din 31 ianuarie 2008, prin care a fost acordat sporul pentru condiţii vătămătoare, în procent de 10% din salariul de bază, profesorilor de chimie şi laboranţilor pentru utilizarea reactivilor chimici în activităţile didactice desfăşurate.
Contestaţia pe care emitentul celor două decizii amintite a formulat-o a fost respinsă prin Încheierea nr. VI.187 din 10 mai 2011 pronunţată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului potrivit cu care temeiul acordării sporurilor pentru condiţii vătămătoare şi pentru condiţii vătămătoare de muncă l-a constituit contractul colectiv de muncă încheiat la nivel judeţean, având deci un izvor esenţialmente contractual, fiind rezultatul negocierii părţilor, care au încercat suplinirea unor lipsuri ale legislaţiei din materia sănătăţii şi securităţii în muncă, instanţa de fond a reţinut că aceste argumente nu pot reprezenta temeiul în favoarea reţinerii legalităţii actelor prin care au fost acordate sporurile. Astfel, a reţinut instanţa că potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale. Ca atare, ţinând seama că unitatea de învăţământ Colegiul Naţional " M.V." Slobozia face parte din categoria instituţiilor bugetare, a reţinut instanţa că prin contractul colectiv de muncă, la care reclamantul face referire, nu se puteau negocia clauze privitoare la drepturile salariale, inclusiv sporuri, cuvenite salariaţilor acestei unităţi, în alte limite decât cele stabilite prin dispoziţiile legale în vigoare.
Sub aspectul normelor legale ce prevedeau posibilitatea acordării de sporuri salariale pentru condiţii de muncă periculoase ori vătămătoare, Curtea a constatat că actul normativ invocat de reclamant ca reprezentând temei pentru acordarea acestor sporuri, respectiv H.G. nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din unităţile bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte în art. 8 lit. a): Pentru condiţii periculoase sau vătămătoare se poate acorda un spor de până la 15% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă respective. Pentru condiţii deosebit de periculoase: leprozerii, anatomie patologică şi medicină legală, TBC, SIDA, psihiatrie, epidemii deosebit de grave şi altele asemenea, stabilite de Ministerul Sănătăţii, sporul este de 50 - 100% din salariul de bază. Locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului şi condiţiile de acordare se stabilesc prin regulament elaborat de Ministerul Sănătăţii şi de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, la propunerea ministerelor, celorlalte instituţii centrale şi locale ale administraţiei publice interesate, după consultarea sindicatelor.
Regulamentul comun al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerului Sănătăţii nr. 1132/6366/1993, de acordare a sporurilor la salariile de bază în conformitate cu prevederile art. 8 lit. a) din H.G. nr. 281/1993 (depus la dosar şi denumit în continuare Regulamentul), enumeră limitativ locurile de muncă şi categoriile de personal care beneficiază de sporuri pentru condiţii vătămătoare şi periculoase.
Reţinând că acordarea sporurilor la salariile de bază în conformitate cu prevederile art. 8 lit. a) din H.G. nr. 281/1993 trebuia efectuată potrivit Regulamentului comun nr. 1132/6366/1993, emis în acest sens de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Sănătăţii, instanţa de fond a constatat că unităţile de învăţământ şi personalul nedidactic nu sunt menţionate ca beneficiari ai unor astfel de sporuri.
Astfel, în Anexa A la acest Regulament sunt menţionate condiţiile şi locurile de muncă pentru acordarea sporului pentru condiţii periculoase, art. 2 enumerând aceste categorii de locuri de muncă (- locuri de muncă la care există pericolul îmbolnăvirilor prin contagiune, - locuri de muncă unde, cu toate măsurile de protecţia muncii luate se menţine un pronunţat risc de accidentare prin explozie, electrocutare, agresare din partea unor bolnavi psihici, lucrul cu animale, etc., - locuri de muncă cu risc de iradiere surse nucleare), în cadrul cărora nu poate fi cuprinsă niciuna din categoriile de personal didactic, auxiliar ori nedidactic încadrat la unitatea de învăţământ reclamantă.
De asemenea, potrivit art. 5 din Anexa B la acelaşi Regulament, anexă ce stabileşte situaţiile în care se poate acorda sporul pentru condiţii vătămătoare, la acordarea acestui spor, s-au avut în vedere următoarele locuri de muncă: - locurile de muncă în perimetrul cărora se dezvoltă în procesul de producţie diferite pulberi vătămătoare (azbest, talc, siliciu, mică etc.); - locuri de muncă la care în procesul de producţie se eliberează sau se folosesc diferite substanţe toxice, metale sau metaloizi şi compuşii lor, hidrocarburi, acizi etc., care pot fi vătămătoare; - locuri de muncă la care condiţiile vătămătoare sunt determinate de acţiunea zgomotelor şi trepidaţiilor; - locuri de muncă unde activitatea se desfăşoară în condiţii de microclimat nefavorabil (temperatură, umiditate, curenţi de aer); - locuri de muncă în perimetrul cărora se dezvoltă în procesul de producţie un complex de noxe care cumulate pot fi vătămătoare.
Curtea a constatat, de asemenea, că niciuna din activităţile desfăşurate de categoriile de personal, cu privire la care s-au acordat sporurile la care face referire decizia a cărei anulare se solicită, nu se regăseşte în menţiunile din Anexa nr. 3 la Regulament, care enumeră locurile de muncă, activitatea, categoriile de personal (meserii şi funcţii) şi mărimea sporului pentru salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în condiţii vătămătoare.
În ce priveşte buletinele de determinare prin expertizare a locurilor de muncă nr. 21, 22 şi 23 din data de 5 februarie 2009, întocmite de dr. C.P., medic de medicina muncii la Autoritatea de Sănătate Publică Brăila, la cererea reclamantului, prin care se concluzionează că personalul din învăţământ care lucrează în laboratoare de chimie, pictură şi în bibliotecă, precum şi personalul care utilizează calculatorul cel puţin 50% din timpul de lucru este expus la condiţii de lucru nefavorabile care pot provoca îmbolnăviri profesionale, Curtea constată că nu pot fi avute în vedere în cauză ca justificând acordarea sporului pentru condiţii vătămătoare. Aceasta întrucât, dincolo de data ulterioară a emiterii acestora în raport cu actele prin care s-a stabilit acordarea sporurilor, admiţând, de asemenea, că acestea au fost emise cu respectarea criteriilor stabilite de art. 8 alin. (2) din Regulament, totuşi este de observat că între locurile de muncă, activitatea şi categoriile de personal enumerate în Anexa 3 în concret, pentru care se poate acorda sporul de condiţii vătămătoare, nu pot fi încadrate categoriile de personal pentru care reclamantul a acordat acest spor şi activităţile pe care acestea le desfăşoară, astfel cum s-a arătat anterior.
Or, a stabilit instanţa de fond că chiar în condiţiile în care, potrivit buletinelor de determinare prin expertizare a locurilor de muncă, activitatea anumitor categorii de angajaţi ai reclamantului s-ar fi desfăşurat în condiţii periculoase ori vătămătoare pentru sănătatea acestora, nu se putea stabili, prin contract colectiv de muncă, acordarea de sporuri pentru condiţii periculoase ori vătămătoare pentru categorii de personal şi pentru activităţi pentru care legea nu prevedea această posibilitate. Lacunele legislative în acest domeniu, apreciate astfel de reclamant, nu puteau fi suplinite prin clauze ale contractului de muncă, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat deja, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, libertatea de a negocia clauzele acestui contract era limitată în ceea ce priveşte instituţiile bugetare, neputând să privească drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.
Invocarea de către reclamant a prevederilor art. 1 şi 7 din Legea nr. 319/2006 a bibliotecilor este fără relevanţă, câtă vreme acestea stabilesc în sarcina angajatorului obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor, prevenirea riscurilor profesionale, informarea şi instruirea lucrătorilor, asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în muncă şi nu acordarea unor sume de bani salariaţilor.
Cât priveşte plata sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare acordat personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic, în anul 2010, Curtea a constatat întemeiate susţinerile pârâtei în sensul că îşi găseşte, la rândul său, temei legal, câtă vreme nu a fost respectată procedura instituită prin Legea nr. 330/2009 (în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2010) în anexa II/1.4 pct. 17, potrivit căreia locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor, precum şi condiţiile de acordare a acestora se stabilesc prin regulament de către ordonatorul principal de credite, cu consultarea sindicatelor şi cu avizul comun al Ministerului Finanţelor Publice şi al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Curtea a constatat că, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat suspendarea executării deciziei contestate, în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, cererea de suspendare nu a fost motivată sub aspectul îndeplinirii cazului bine justificat, mai mult, aceasta nu a mai fost susţinută pe parcursul soluţionării cauzei.
3. Cererea de recurs formulată de Colegiul Naţional M.V. Slobozia.
Prin motivele de recurs formulate, recurentul a criticat soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul a arătat că, raportat la obiectul cauzei deduse judecăţii, instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Ialomiţa, conform dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
De asemenea, recurentul a criticat soluţia instanţei de fond arătând că prima instanţă a ignorat prevederile legale care, la momentul plăţii acestor sporuri, reglementau caracterul obligatoriu al convenţiilor colective.
II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică locală, a Deciziei nr. 12 din 4 martie 2011, emisă de Camera de Conturi Ialomiţa, precum şi a hotărârii emise în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei arătate, respectiv a Încheierii nr. VI.187 din 10 mai 2011 a Curţii de Conturi.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile din regulamentul Curţii de Conturi nu pot fi aplicate cu prioritate faţă de Legea contenciosului administrativ aplicabilă. Astfel, dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130 din 4 noiembrie 2010, care stabilesc în favoarea curţii de apel competenţa de soluţionare a sesizării formulate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, nu pot contraveni normelor de competenţă stabilite prin art. 10 din Legea nr. 554/2004, în acest sens fiind şi Decizia nr. 4522/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor respective din Regulament.
Înalta Curte a reţinut că Legea contenciosului administrativ a stabilit, prin dispoziţiile art. 10, competenţa materială de soluţionare a cauzelor în raport de două criterii, şi anume al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul şi al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.
Având în vedere obiectul cauzei de faţă, care priveşte un act administrativ emis de o autoritate publică locală, respectiv decizia emisă de Camera de Conturi a Judeţului Ialomiţa, competenţa de soluţionare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul emitent al actului atacat.
Având în vedere considerentele expuse, cât şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Ialomiţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei nr. 7628 din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Ialomiţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5175/2013. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 5180/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
