ICCJ. Decizia nr. 5388/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5388/2013
Dosar nr. 759/45/2012
Şedinţa publică de la 23 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, reclamanţii B. (C.) D.M., F. (P.) V., B.D.D., G. (M.) C., M. (C.) G., S. (C.) M., C. (Ş.) M., R. (Ş. F. G.) E., B.C., P.I., C.V., B.B., P.G., C.M., C.I., B. (M.) C. A., S. (B.) E., C. (E.) E. R., L. C., A. (B.) G., T.C., T.N., N. (T.) M., R. (M.) C. L. au chemat în judecată pe pârâţii Universitatea S.H. şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând ca pârâta Universitatea S.H. să fie obligată să elibereze actul de studii cu regim special, denumit "Diplomă de licenţă" şi suplimentul la diploma de licenţa constând în foaia matricola, iar pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt absolvenţi ai Facultăţii de Psihologie şi Pedagogie Braşov, ai Facultăţii de Psihologie Bucureşti, ai Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative Braşov, ai Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti şi ai Facultăţii de Sociologie-Psihologie Bucureşti din cadrul Universităţii S.H. promoţia 2009 şi au susţinut şi promovat examenul de licenţă în sesiunea din iulie 2009, susţinând că, în mod nejustificat, pârâta refuză să le elibereze actul de studii cu regim special, denumit "Diplomă de licenţă", suplimentul la diploma de licenţa constând în foaia matricola, adeverinţa de absolvent şi certificatul de competenţă lingvistică prin care să li se recunoască calitatea de licenţiaţi ai formei de învăţământ superior absolvită.
Pârâta Universitatea S.H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii apreciind că şi-a îndeplinit obligaţiile legale. A formulat şi cerere de chemare în garanţie a Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a arătat că nu poate fi obligat ministerul de a recunoaşte absolvirea acestor cursuri sau obligat la emiterea unei diplome de licenţă în orice condiţii, ci doar celor care au urmat o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu la momentul înscrierii în anul I de facultate, ceea ce nu este cazul reclamanţilor. S-a invocat, totodată, excepţia lipsei calităţii procesuale active.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 387/2012 din 29 noiembrie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; a admis acţiunea formulată de reclamanţii B. (C.) D.M., F. (P.) V., B.D.D., G. (M.) C., M. (C.) G., S. (C.) M., C. (Ş.) M., R. (Ş. F. G.) E., B.C., P.I., C.V., B.B., P.G., C.M., C.I., B. (M.) C. A., S. (B.) E., C. (E.) E. R., L. C., A. (B.) G., T.C., T.N., N. (T.) M., R. (M.) C. L. în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H. şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea S.H. în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului; a obligat pe pârâta Universitatea S.H. să elibereze fiecărui reclamant actul de studii cu regim special, denumit "Diplomă de licenţă", suplimentul la diploma de licenţa constând în foaia matricolă şi a obligat pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, a formularului tipizat, constând în Diploma de Licenţă care să asigure realizarea dreptului reclamanţilor de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învăţământ superior efectuate în cadrul Universităţi S.H.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, examinând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată în cauză, a reţinut că reclamanţii au calitate procesuală activă, în condiţiile în care aceştia nu pot obţine diplomele de absolvenţi din cauza refuzului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a elibera formularele tipizate, iar aceştia au posibilitatea şi interesul să solicite nemijlocit acest lucru.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reţinut că, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, Ministrul Educaţiei a emis, la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabileşte, la art. 2, că "Admiterea în învăţământul superior public şi particular se organizează pe domenii de studiu de licenţă, pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate"; la art. 8 prevăzându-se că "Formele de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă pot fi organizate numai de către universităţile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective şi dispun de departamente specializate".
În aceste condiţii de reglementare şi în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al administraţiei publice centrale, chemat să organizeze şi să conducă sistemul naţional de educaţie, Curtea a apreciat că aprobarea de către Universitatea S.H. a admiterii la forma de învăţământ la distanţă, pentru specializarea psihologie ca şi pentru celelalte specializări acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi, ţine de exerciţiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6) din Constituţia României şi Legea nr. 84/1995 în vigoare la momentul înscrierii reclamantului la Facultate.
Recunoaşterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educaţiei, a posibilităţii organizării de către universităţile acreditate a formei de învăţământ la distanţă, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă reclamantelor dreptul de a cere să i se elibereze Diploma de licenţă, însoţită de Suplimentul la Diplomă, precum şi certificatul de absolvire a Departamentului pentru pregătirea personalului didactic.
Acest drept nu poate fi afectat şi cu atât mai puţin suprimat, în fapt sau în drept, de divergenţele ce au apărut, în decursul timpului, între universitate şi Ministerul Educaţiei, pe seama valabilităţii iniţierii şi desfăşurării formei de învăţământ la distanţată, pentru specializările la care se organizau şi cursuri de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul Educaţiei sau Agenţia Romană de Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS), înfiinţată în baza O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat şi nu au finalizat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că menţionata instituţie de învăţământ superior a acţionat în afara cadrului legal, în condiţiile în care, în principiu, Ministerului Educaţiei i se recunoştea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de a "propune încetarea activităţii de învăţământ şi desfiinţarea prin lege a universităţii".
În acest context, Curtea a apreciat că, atâta timp cât nici la încheierea perioadei de monitorizare şi nici ulterior acestui moment, Ministerul Educaţiei, în exercitarea atribuţiei sale de control şi monitorizare a aplicării prevederilor legale cu privire la organizarea şi funcţionarea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat şi particulare, nu a reclamat nereguli în procesul de organizare a admiterii, al funcţionarii domeniilor de studiu pentru care s-a obţinut acreditarea sau autorizaţia de funcţionare provizorie, precum şi în cel al susţinerii examenului de licenţă, organul de specialitate al administraţiei publice centrale, cu rol de organizator şi conducător al sistemului naţional de educaţie, este obligat să recunoască valabilitatea examenului susţinut de reclamant şi să ia măsurile administrative corespunzătoare care să permită satisfacerea dreptului acestuia de a i se elibera diploma de licenţă, în condiţiile prevăzute de Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28 septembrie 2007; act administrativ cu caracter normativ care limitează valabilitatea adeverinţelor eliberate de universitatea organizatoare a examenului de licenţă la maxim 12 luni.
Având însă în vedere că obligaţia de eliberare a actului individual de studii din sistemul naţional de învăţământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 al M.E.C.T. ca fiind "document oficial de stat, cu regim special, care confirmă studii de învăţământ superior efectuate", revine instituţiei de învăţământ superior acreditate, Curtea a admis atât acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea S.H.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti.
Mai precis, instanţa de fond s-a substituit organismelor de certificare a calităţii studiilor universitare şi a decis să acorde diplome unor persoane care au urmat studii universitare la specializări neautorizate/neacreditate, deşi nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la conţinutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor şi standardelor de autorizare sau acreditate ale unităţilor de învăţământ superior, competenţă care aparţine doar ministerului recurent şi ARACIS.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru interpretarea greşită dată legii şi materialului probator administrat de părţi, în sensul că metodologia unei persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere superioară legilor şi hotărârilor de guvern incidente în domeniul organizării şi funcţionării învăţământului superior.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care Universitatea S.H. a fost acreditată şi autorizată să funcţioneze, structurile şi specializările universitare, fără a ţine cont de faptul că actele de studii pot fi eliberate doar absolvenţilor care au promovat examenul de licenţă, urmând o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare şi în consecinţă nu se poate elibera avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licenţă, ci doar absolvenţilor care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu.
4. Procedura în faţa instanţei de recurs
La termenul de judecată din data de 23 mai 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetenţa Curţii de Apel Iaşi de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2), precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2) C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Iaşi nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Aşadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diploma de licenţă către reclamanţi.
Pârâta Universitatea "S.H." din Bucureşti poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea "S.H." din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea "S.H." din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel."
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanţii au optat pentru instanţa de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
Admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu poate determina aplicarea altor reguli de competenţă materială, întrucât cererea de chemare în garanţie întemeiată pe dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală şi pentru care operează o prorogare legală de competenţă, conform dispoziţiilor art. 17 şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ.
Din acest considerent, calitatea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de organ al administraţiei publice centrale nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, care se determină pe baza obiectului şi părţilor din raportul dedus judecăţii prin cererea principală de chemare în judecată.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei Naţionale (în calitate de succesor al fostului Minister al Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative) împotriva Sentinţei nr. 387/2012 din 29 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5380/2013. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 5389/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
