ICCJ. Decizia nr. 5394/2013. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5394/2013
Dosar nr. 4951/2/2011
Şedinţa publică de la 23 mai 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 7558 din 13 decembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta Administraţia Finanţelor Publice sector 4 Bucureşti prin întâmpinare, a respins cererea de anulare a Raportului de inspecţie fiscală din 31 martie 2010 şi a Deciziei de impunere din 31 martie 2010 ca inadmisibilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.V. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Administraţia Finanţelor Publice sector 4 Bucureşti, a anulat Decizia din 1 iunie 2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere emisă de Administraţia Finanţelor Publice sector 4 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a examinat cu prioritate excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta Administraţia Finanţelor Publice sector 4 Bucureşti, cu privire la cererile de anulare a raportului de inspecţie fiscală şi a decizie de impunere din 31 martie 2010, Curtea reţinând că prin adresa nr. 506726 din 21 noiembrie 2008 înregistrată Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Garda Financiară - Comisariatul General a sesizat Administraţia Finanţelor Publice cu privire la faptul că reclamantul avea obligaţia să colecteze şi să vireze TVA aferentă tranzacţiilor imobiliare derulate, solicitând efectuarea unei inspecţii fiscale a contribuabilului persoană fizică D.V., în vederea stabilirii modului de constituire şi virare a obligaţiilor fiscale la bugetul general consolidat, precizând că în legătură cu aspectele constatate a fost sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 cu adresa nr. 506726 din 20 noiembrie 2008.
Urmare a verificărilor efectuate organele de inspecţie fiscală au întocmit raportul de inspecţie fiscală din 31 martie 2010 prin care au reţinut că în perioada 1 septembrie 2005 - 18 noiembrie 2009 reclamantul a realizat tranzacţii constând în operaţiuni de vânzări de terenuri şi construcţii, care reprezintă activităţi economice desfăşurate în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, respectiv operaţiuni impozabile din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată, pentru care nu a constituit, declarat şi virat TVA, astfel că a stabilit în sarcina acestuia o obligaţie de plată în sumă totală de 2.165.397 RON, reprezentând TVA de plată în sumă de 885.336 RON şi majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 1.280.061 RON.
În baza acestor constatări a fost emisă decizia de impunere privind TVA şi obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală la persoane fizice ce realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale, din 31 martie 2010.
Rezultatele inspecţiei fiscale au fost comunicate Gărzii Financiare - Comisariatul General.
Împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală reclamantul a formulat contestaţie administrativă iar prin Decizia din 1 iunie 2010 Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei până la pronunţarea unei soluţii pe latura penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.
Analizând dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, instanţa de fond a concluzionat că atâta timp cât nu s-a finalizat procedura de soluţionare a contestaţiei de către organul administrativ competent, nu este posibilă analizarea fondului cauzei de către instanţa de judecată, respectiv analizarea legalităţii şi temeiniciei deciziei de impunere ce face obiectul contestaţiei şi a raportului de inspecţie fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei/O.G. nr. 92/2003 condiţionând acţiunea în contencios administrativ având ca obiect analizarea legalităţii unor astfel de acte de emiterea unei decizii în procedura administrativă, care să se pronunţe pe fondul cauzei.
Cu privire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, Curtea apreciază că acesta este întemeiat, nefiind îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 invocată ca temei de drept al suspendării soluţionării contestaţiei administrative.
Din înscrisurile depuse la dosar se reţine că nu organele fiscale au sesizat organele penale cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni ci controlul a fost efectuat ca urmare a adresei nr. 56508 din 26 octombrie 2008 emisă de Garda Financiară, autoritate publică ce a sesizat şi Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureşti cu adresa nr. 506726 din 21 noiembrie 2008.
De asemenea, după finalizarea controlului organul fiscal a comunicat Gărzii Financiare - Comisariatul Central actele de control încheiate cu privire la reclamant.
Astfel, este evident că anterior efectuării controlului, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureşti efectua cercetări penale, sesizat fiind de Garda Financiară - Comisariatul General, în cadrul acestor cercetări solicitându-se pârâţilor verificarea modului de constituire şi virare a obligaţiilor fiscale la bugetul general consolidat, neputându-se reţine că organul de control care a întocmit raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere contestate de reclamant a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni.
Pe de altă parte, conform adresei din 9 decembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureşti Dosarul nr. 11364/P/2008 se află înregistrat la acest parchet şi se află în lucru la procuror.
În aceste condiţii, având în vedere că, deşi înregistrat de 3 ani pe rolul parchetului, faţă de reclamant nu s-au dispus măsuri de natură a constata caracterul penal al faptelor, ceea ce ar justifica măsura de suspendare dispusă de organul administrativ pentru a acorda prioritate organelor de cercetare penală, Curtea a apreciat că se impune admiterea în parte a acţiunii precizate şi anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative din 1 iunie 2010, cu obligarea pârâtei să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 2201449/2010 emisă de Administraţia Finanţelor Publice sector 4 Bucureşti.
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, atât reclamantul, cât şi autorităţile pârâte, au declarat recurs.
- Prin cererea de recurs formulată de reclamantul D.V. s-a solicitat ca în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. cu referire la art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. să se dispună casarea sau modificarea în parte a sentinţei, respectiv în partea privitoare la admiterea excepţiei invocate de pârâta Administraţia Finanţelor Publice sector 4 Bucureşti şi la respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în anularea raportului de inspecţie fiscală din 31 martie 2010 şi a Deciziei de impunere din 31 martie 2010.
- Recurentul-reclamant a considerat că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, precum şi art. 205 alin. (1) teza a II-a din aceeaşi ordonanţă, având în vedere că cel din urmă text permite celui vătămat să formuleze acţiune în anulare a unui act administrativ fiscal chiar dacă a formulat contestaţie administrativă.
- Procedând în acest fel, instanţa a încălcat reclamantului dreptul la apărare garantat de art. 24 alin. (1) din Constituţia României şi dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 1 din Protocolul la această Convenţie, în condiţiile în care Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, cu rea-credinţă şi prin abuz a uzat de dispoziţiile art. 214 C. proc. fisc. şi a suspendat contestaţia sa împotriva Raportului de inspecţie fiscală şi a Deciziei de impunere, iar pârâta Administraţia Finanţelor Publice sector 4 Bucureşti a emis titlul executoriu reprezentat de Decizia de impunere din 31 martie 2010, încercând să îl execute silit înainte de soluţionarea contestaţiei împotriva celor două acte administrative fiscale.
- Totodată, instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât nesoluţionarea contestaţiei administrative într-un termen de 2 ani reprezintă un argument solid pentru ca instanţa competentă să verifice legătura celor două acte.
- Instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care s-a înlăturat cererea reclamantului şi argumentele acestuia în combaterea excepţiei inadmisibilităţii, nerespectând astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
- S-a reiterat că organul fiscal avea obligaţia de a soluţiona contestaţia în termen de 45 de zile de la înregistrare [ art. 70 alin. (1) C. proc. civ. ] şi că potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod „organul de soluţionare competentă poate suspenda prin decizie motivată, soluţionarea cauzei”.
- Nelegalitatea soluţiei de admitere a excepţiei inadmisibilităţii rezultă evident din actele dosarului, căci la o simplă lecturare a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, instanţa putea observa cu uşurinţă nelegalitatea şi abuzurile din aceste acte administrative în care se face vorbire despre un procedeu de calcul al TVA, iar când se fac calculele reale se aplică, prin înşelăciune, un alt procedeu.
- Au fost reluate, în detaliu, toate susţinerile făcute în faţa instanţei de fond referitoare la nelegalitatea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, ca urmare a aplicării de către organul fiscal a art. 127 alin. (1) şi (2) C. fisc., în realitate recurentul-reclamant nefiind o persoană impozabilă în sensul legii şi neavând deci obligaţii fiscale.
Recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a apreciat hotărârea instanţei ca fiind nelegală în parte, fiind dată cu încălcarea greşită a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când a reţinut că nu este legală măsura suspendării soluţionării contestaţiei până la soluţionarea sesizării organelor de urmărire penală.
În opinia recurentei interpretarea dată de instanţă art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 dovedeşte un formalism excesiv deoarece singura condiţie impusă se referă la existenţa unei cauze penale, fiind mai puţin important cine este persoana/autoritatea care a declanşat urmărirea penală.
Astfel, din adresele depuse la dosarul de fond a rezultat că organele de urmărire penală au fost sesizate cu privire la existenţa unor indicii de săvârşire a unor infracţiuni în legătură cu faptele de evaziune fiscală săvârşite de reclamant, deci este îndeplinită cerinţa unei cauze penale în cercetare.
Actele dosarului au demonstrat că între stabilirea obligaţiilor bugetare datorate, consemnate în Decizia de impunere privind TVA şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale nr. 2201449/2010, contestată de reclamant, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei dedusă judecăţii.
Concluzia acestei recurente a fost aceea că se impune modificarea sentinţei, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerii Deciziei din 1 iunie 2010 cu privire la suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma de 885.336 RON reprezentând TVA de plată şi 1.280.061 RON majorări de întârziere aferente.
Recurenta Administraţia Finanţelor Publice sector 4, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a invocat ca temei al căii de atac exercitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., temei în baza căruia a arătat că se impune modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
S-a arătat, în detalierea acestui motiv de recurs, că suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, reglementată de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, este o situaţie de excepţie şi este firesc ca în virtutea principiului „penalul ţine în loc civilul”, procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrativ fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea; aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care Statul s-a constituit parte civilă. În plus, s-a arătat că decizia de suspendare este motivată.
Examinând cauza din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, a criticilor aduse de recurenţi, Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate şi le va respinge în consecinţă pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Acţiunea formulată de reclamantul D.V. a vizat anularea Raportului de inspecţie fiscală din 31 martie 2010 întocmit de inspectorii Administraţiei Finanţelor Publice sector 4 Bucureşti a Deciziei de impunere din 31 martie 2010 emisă de Administraţia Finanţelor Publice sector 4, precum şi a Deciziei din 1 iunie 2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Prin Decizia de impunere privind TVA şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activităţi nedeclarate organelor fiscale din 31 martie 2010, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală din 31 martie 2010, s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plată în sumă totală de 2.165.397 RON, reprezentând TVA în sumă de 885.336 RON şi majorări de întârziere aferente în sumă de 1.280.061 RON.
Reclamantul a contestat pe cale administrativă această decizie de impunere, iar Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, competentă să soluţioneze, a emis Decizia din 1 iunie 2010 prin care a suspendat soluţionarea contestaţiei până la pronunţarea unei soluţii pe latura penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea în condiţiile legii, conform celor reţinute prin această decizie.
La emiterea deciziei în procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti s-a prevalat de dispoziţiile art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., având în vedere că la data de 21 noiembrie 2008 Garda Financiară - Comisariatul General a sesizat Administraţia Finanţelor Publice cu privire la faptul că reclamantul avea obligaţia să colecteze şi să vireze TVA aferentă tranzacţiilor imobiliare derulate, solicitând efectuarea unei inspecţii fiscale a contribuabilului, în vederea stabilirii modului de constituire şi virare a obligaţiilor fiscale la bugetul general consolidat, precizându-se că în legătură cu aspectele menţionate a fost sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, cu adresa nr. 506726 din 20 noiembrie 2008. În vederea soluţionării dosarului penal, Poliţia sector 4 - Serviciul de Investigare a Fraudelor a solicitat Administraţiei Finanţelor Publice să comunice dacă D.V. a încălcat prevederile C. fisc., constând în neplata TVA ca urmare a vânzării garsonierelor şi boxelor ce au compus căminul de nefamilişti cumpărat de acesta de la SC D. SRL Oradea. În urma verificărilor cerute organele de inspecţie fiscală au întocmit raportul de inspecţie fiscală din 31 martie 2010 prin care au reţinut că în perioada 1 septembrie 2005 - 18 noiembrie 2009 reclamantul a realizat tranzacţii constând în operaţiuni de vânzare de terenuri şi construcţii, care reprezintă activităţi economice desfăşurate în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, respectiv operaţiuni impozabile din punct de vedere al TVA, pentru care nu a constituit, declarat şi virat TVA, stabilind în sarcina acestuia obligaţii de plată în sumă totală de 2.165.397 RON (TVA şi majorări). Pe baza acestui raport s-a emis Decizia de impunere din 31 martie 2010, iar rezultatele inspecţiei fiscale au fost comunicate atât Gărzii Financiare - Comisariatul General, cât şi Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Poliţia sector 4. Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a reţinut că fiind sesizată cu aceeaşi cauză care face şi obiectul cercetării penale, nu se poate învesti cu soluţionarea contestaţiei formulate de D.V., până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală.
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti învestită cu acţiunea în anularea, al cărei obiect a fost enunţat mai înainte, a examinat cu prioritate excepţia opusă de pârâta Administraţia Finanţelor Publice sector 4 privind inadmisibilitatea capetelor de cerere având ca obiect anularea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, concluzionând că excepţia este întemeiată şi că pentru acest motiv se impune respingerea, ca inadmisibile, a petitelor în discuţie.
Instanţa de control judiciar constată că dezlegarea dată de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii este corectă şi legală, criticile recurentului-reclamant nefiind întemeiate.
În interpretarea normelor care reglementează procedura de soluţionare a contestaţiilor împotriva actelor administrativ-fiscale, reglementată de art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. (în continuare C. proc. fisc.), instanţele au statuat în mod constant că contestaţia prevăzută de C. proc. fisc. are caracterul unei proceduri administrative obligatorii, cu caracteristica sui generis a atacării în faţa instanţei de contencios fiscal a răspunsului organului ierarhic superior, iar nu a celui care a emis actul administrativ fiscal de bază.
În speţă, procedura prealabilă specială a fost declanşată prin formularea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal reprezentat de decizia de impunere şi împotriva raportului de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii lui, însă nu a fost finalizată prin emiterea unei decizii de fond a autorităţii fiscale competente, fiind suspendată soluţionarea contestaţiei prin Decizia din 1 iunie 2010 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, astfel că la acest moment instanţa nu poate proceda la verificarea legalităţii şi temeiniciei celor două acte emise/întocmite de Administraţia Finanţelor Publice sector 4.
Numai după ce procedura administrativă va fi epuizată, în măsura în care recurentul-reclamant se va socoti vătămat de decizia Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti toate susţinerile/argumentele sale referitoare la nelegalitatea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală vor putea face obiectul unei evaluări a instanţei de judecată competente.
Cele expuse demonstrează că prin soluţia dată celor două capete de acţiune curtea de apel nu a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul hotărând numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii dar din perspectiva reglementărilor cuprinse în art. 205 - 218 C. proc. civ. incidente în raport de natura litigiului.
Recurentul a mai imputat instanţei de fond că a nesocotit dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nemotivându-şi hotărârea sub aspectul admiterii excepţiei inadmisibilităţii ridicate de pârâta Administraţia Finanţelor Publice, lucru care este însă contrazis de considerentele sentinţei, considerente rezumate în decizia de faţă.
Înalta Curte reţine ca fiind legală şi temeinică soluţia primei instanţe de admitere a cererii în anulare a Deciziei din 1 iunie 2010 prin care Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a suspendat soluţionarea contestaţiei formulate de D.V. pentru suma totală de 2.165.397 RON, reprezentând TVA de plată şi majorări de întârziere, până la pronunţarea unei soluţii pe latura penală.
Anulând această decizie, instanţa a sancţionat autoritatea emitentă pentru greşita aplicare a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., potrivit cărora:
„Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.”
Deşi în cuprinsul Deciziei din 1 iunie 2010 este indicat ca temei juridic al suspendării art. 214 alin. (1) lit. b) din C. proc. fisc. în realitate motivarea în fapt se circumscrie dispoziţiei de la lit. a) a aceluiaşi articol, împrejurare asumată de autorităţile recurente ale cărei critici se referă la art. 214 alin. (1) lit. a) din actul normativ şi care conduce la concluzia unei greşeli materiale evidente strecurate în cuprinsul deciziei.
Din chiar modul de redactare al textului legal în discuţie rezultă clar că măsura suspendării soluţionării contestaţiei poate opera numai dacă sesizarea organelor de urmărire penală este făcută de organul care a efectuat activitatea de control.
Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, instanţa nu a dat dovadă de un formalism excesiv în interpretarea art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. ci a ţinut seama de voinţa explicită a legiuitorului, în concret a observat că Garda Financiară - Comisariatul General este autoritatea care a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 şi care a solicitat, de altfel, şi efectuarea unei inspecţii fiscale a contribuabilului persoană fizică D.V.
În consecinţă, în mod corect s-a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., motiv pentru care a obligat pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere din 31 martie 2010 emisă de Administraţia Finanţelor Publice sector 4 Bucureşti.
S-a considerat relevant pentru pronunţarea acestei soluţii şi faptul că dosarul penal este înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureşti din anul 2008.
Înalta Curte reţine că în acest mod s-a oferit în concret reclamantului ocazia de a-şi valorifica atât dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil,aşa cum este acesta consacrat de art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi dreptul de a-şi face apărările pe care le apreciază necesare în raport de obligaţiile fiscale ce i-au fost stabilite prin decizia de impunere emisă de Administraţia Finanţelor Publice sector 4.
Având în vedere cele arătate, precum şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr, 554/2004, modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de D.V., de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Administraţia Finanţelor Publice sector 4 prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 7558 din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5389/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5423/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
