ICCJ. Decizia nr. 5389/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5389/2013
Dosar nr. 800/45/2012
Şedinţa publică de la 23 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, reclamanta P. (B.) I. I. C. a chemat în judecată pe Universitatea "S.H." Bucureşti şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând ca pârâta Universitatea "S.H." Bucureşti să fie obligată să-i emită diploma de licenţă, prin care să i se recunoască calitatea de licenţiat al formei de învăţământ superior absolvită, iar Ministerului Educaţiei să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în Diploma de Licenţă şi Suplimentul la diplomă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este absolventă a Facultăţii de Psihologie din cadrul Universităţii "S.H." Bucureşti, promoţia 2009 şi a susţinut şi promovat examenul de licenţă în sesiunea din iulie 2009, susţinând că în mod nejustificat pârâta refuză să-i elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, prin care să i se recunoască calitatea de licenţiat al formei de învăţământ superior absolvită, deşi i-a eliberat adeverinţa de absolvire nr. 7940 din 23 iulie 2009.
Pârâta Universitatea "S.H." a formulat întâmpinare, susţinând că adeverinţa de licenţă ce a eliberat reclamantei se bucură de prezumţia de legalitate şi că prin ea se recunoaşte calitatea de licenţiat, iar neeliberarea diplomelor se datorează exclusiv pârâtului MECTS.
Pârâta Universitatea "S.H." a formulat, în temeiul art. 60 C. proc. civ., o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în Diploma de Licenţă şi Suplimentul la diplomă, pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii de obligare, sub sancţiunea prevăzuta de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, apreciind că motivarea MECTS vine în totală contradicţie cu conduita abordată până în anul 2009, când absolvenţii aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamanta sunt beneficiarii eliberării formularelor de diplome.
Pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, a arătat că nu poate fi obligat ministerul de a recunoaşte absolvirea acestor cursuri sau obligat la emiterea unei diplome de licenţă în orice condiţii, ci doar celor care au urmat o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu la momentul înscrierii în anul I de facultate, ceea ce nu este cazul reclamantei.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 46/2013 din 18 februarie 2013, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta P. (B.) I. I. C. în contradictoriu cu pârâta Universitatea "S.H." şi pârâtul Ministerul Educaţiei; a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea "S.H." din Bucureşti, în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei; a obligat pe pârâta Universitatea "S.H." din Bucureşti să elibereze reclamantei actul de studii cu regim special, denumit "Diplomă de licenţă", prin care să se ateste că reclamanta a susţinut şi promovat examenul de licenţă, obţinând Titlu de Licenţiat la Facultatea de Psihologie; a obligat Ministerul Educaţiei să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data pronunţării prezentei hotărâri, a formularului tipizat, constând în diplomă de Licenţă care să asigure realizarea dreptului reclamantei de a i se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învăţământ superior efectuate în cadrul universităţii "S.H." din Bucureşti la Facultatea de Psihologie, respingând restul pretenţiilor pârâtei Universitatea "S.H.".
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta P. (B.) I. I. C. a încheiat, în cursul anului 2006, contract de studii cu Universitatea "S.H." Bucureşti, având ca obiect pregătirea acesteia în cadrul formei denumită "învăţământ la distanţă", la Facultatea de Psihologie, şi că, în urma promovării examenului de licenţă, în sesiunea iulie 2009, i s-a eliberat adeverinţă individuală, prin care se atestă că a "susţinut şi promovat examenul de licenţa", obţinând "Titlul de Licenţiată" în specialitatea urmată, în finalul înscrisului făcându-se precizarea că adeverinţa are "termen de valabilitate până la eliberarea Diplomei de Licenţă".
Curtea a constatat că, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, ministrul educaţie a emis, la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabileşte, la art. 2, că "Admiterea în învăţământul superior public şi particular se organizează pe domenii de studiu de licenţă, pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate"; la art. 8 prevăzându-se că "Formele de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă pot fi organizate numai de către universităţile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective şi dispun de departamente specializate".
În aceste condiţii de reglementare şi în raport cu conduita adoptată de organul de specialitate al administraţiei publice centrale, chemat să organizeze şi să conducă sistemul naţional de educaţie, Curtea a apreciat că aprobarea de către Universitatea "S.H." din Bucureşti a admiterii la forma de învăţământ la distanţă, pentru specializările drept şi administraţie publică ca şi pentru celelalte specializări acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi, ţine de exerciţiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6) din Constituţia României şi Legea nr. 84/1995 în vigoare la momentul înscrierii reclamanţilor la Facultate.
Recunoaşterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educaţiei, a posibilităţii organizării de către universităţile acreditate a formei de învăţământ la distanţă, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă reclamantului dreptul de a cere să i se elibereze Diploma de licenţă, însoţită de Suplimentul la Diplomă, drept recunoscut de pct. VII din Metodologia organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor, aprobată de Senatul universităţii "S.H." la data de 13 mai 2009, act de reglementare ce a fost înregistrat sub nr. 1405 din 21 mai 2009.
Acest drept nu poate fi afectat şi cu atât mai puţin suprimat, în fapt sau în drept, de divergenţele ce au apărut, în decursul timpului, între Universitatea "S.H." şi Ministerul Educaţiei, pe seama valabilităţii iniţierii şi desfăşurării formei de învăţământ la distanţă, pentru specializările la care se organizau şi cursuri de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul Educaţiei sau Agenţia Română de Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS), înfiinţată în baza O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat şi nu au finalizat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că menţionata instituţie de învăţământ superior a acţionat în afara cadrului legal, în condiţiile în care, în principiu, Ministerului Educaţiei i se recunoştea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de a "propune încetarea activităţii de învăţământ şi desfiinţarea prin lege a universităţii".
În acest context, Curtea a considerat că, atâta timp cât, nici la încheierea perioadei de monitorizare şi nici ulterior acestui moment, Ministerul Educaţiei, în exercitarea atribuţiei sale de control şi monitorizare a aplicării prevederilor legale cu privire la organizarea şi funcţionarea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat şi particulare, nu a reclamat nereguli în procesul de organizare a admiterii, al funcţionarii domeniilor de studiu pentru care s-a obţinut acreditarea sau autorizaţia de funcţionare provizorie, precum şi în cel al susţinerii examenului de licenţă, organul de specialitate al administraţiei publice centrale, cu rol de organizator şi conducător al sistemului naţional de educaţie, este obligat să recunoască valabilitatea examenului susţinut de reclamant şi să ia măsurile administrative corespunzătoare care să permită satisfacerea dreptului acestuia de a i se elibera diploma de licenţă, în condiţiile prevăzute de Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28 septembrie 2007; act administrativ cu caracter normativ care limitează valabilitatea adeverinţelor eliberate de universitatea organizatoare a examenului de licenţă la maxim 12 luni.
Având însă în vedere că obligaţia de eliberare a actului individual de studii din sistemul naţional de învăţământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 al M.E.C.T. ca fiind "document oficial de stat, cu regim special, care confirmă studii de învăţământ superior efectuate", revine instituţiei de învăţământ superior acreditate, iar aprobarea şi tipărirea formularului tipizat revine celuilalt pârât Curtea va admite acţiunea reclamantei P. (B.) I. I. C. în contradictoriu cu pârâta Universitatea "S.H." din Bucureşti şi pârâtul Ministerul Educaţiei.
Curtea a constatat însă că, între pârâta-reclamantă Universitatea "S.H." şi pârâtul-chemat în garanţie Ministerul Educaţiei, există un raport juridic direct, născut din refuzul expres al chematului în garanţie de a aproba tipărirea de către S.C. "R." S.A, a formularelor tipizate, care să poată fi folosite de către Universitate la completarea şi eliberarea diplomelor de licenţă ce atestă absolvirea de către reclamant a cursurilor universitare la forma învăţământ la distanţă, şi că acest refuz constituie un exces de putere, atâta timp cât, prin intermediul lui, se neagă dreptul Universităţii de a organiza această formă de învăţământ, conform reglementărilor prevăzute de Ordinul nr. 3404/2006, în condiţiile în care, în perioada 2005 - 2009, nu au fost ridicate obiecţii cu privire la desfăşurarea acestei activităţi, şi cât timp, anterior anului 2009, au fost puse la dispoziţia Universităţii formulare tipizate, care au atestat finalizarea studiilor, prin susţinerea examenului de licenţă, la formele de învăţământ pe care Ministerul refuză, la această dată, să le mai recunoască ca fiind valabile.
Celălalt capăt al cererii de chemare în garanţie a fost respins, întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 24 (1) din Legea nr. 554/2004, iar în cazul refuzului de executare, care poate fi constat abia după trecerea termenului de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, devin incidente dispoziţiile art. 24 (2) din Legea nr. 554/2004, neexistând temei pentru obligarea chematului în garanţie la plata sumei de 50 de RON pentru fiecare zi de întârziere la acest moment.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, chematul în garanţie Ministerul Educaţiei Naţionale a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti.
Mai precis, instanţa de fond s-a substituit organismelor de certificare a calităţii studiilor universitare şi a decis să acorde diplome unor persoane care au urmat studii universitare la specializări neautorizate/neacreditate, deşi nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la conţinutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor şi standardelor de autorizare sau acreditate ale unităţilor de învăţământ superior, competenţă care aparţine doar ministerului recurent şi ARACIS.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru interpretarea greşită dată legii şi materialului probator administrat de părţi, în sensul că metodologia unei persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere superioară legilor şi hotărârilor de guvern incidente în domeniul organizării şi funcţionării învăţământului superior.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care Universitatea S.H. a fost acreditată şi autorizată să funcţioneze, structurile şi specializările universitare, fără a ţine cont de faptul că actele de studii pot fi eliberate doar absolvenţilor care au promovat examenul de licenţă, urmând o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare şi în consecinţă nu se poate elibera avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licenţă, ci doar absolvenţilor care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu.
4. Procedura în faţa instanţei de recurs
La termenul de judecată din data de 23 mai 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetenţa Curţii de Apel Iaşi de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2), precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2) C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Iaşi nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că, dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Aşadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă către reclamanta P. (B.) I. I. C.
Pârâta Universitatea "S.H." din Bucureşti poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea "S.H." din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea "S.H." din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel."
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
Participarea în proces în calitate de chemat în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu poate determina aplicarea altor reguli de competenţă materială, întrucât cererea de chemare în garanţie întemeiată pe dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală şi pentru care operează o prorogare legală de competenţă, conform dispoziţiilor art. 17 şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ.
Din acest considerent, calitatea chematului în garanţie, de organ al administraţiei publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, care se determină pe baza obiectului şi părţilor din raportul dedus judecăţii prin cererea principală de chemare în judecată.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei Naţionale împotriva Sentinţei nr. 46/2013 din 18 februarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5388/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5394/2013. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
