ICCJ. Decizia nr. 5423/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5423/2013
Dosar nr. 5009/2/2011
Şedinţa publică de la 24 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti - legal reprezentată prin executor judecătoresc E.L., în calitate de preşedinte, a solicitat, în contradictoriu cu Curtea de Apel Bucureşti, a formulat acţiune în contencios administrativ prin care a solicitat anularea certificatului din 12 noiembrie 2010 emis de Prim-Grefierul Curţii de Apel Bucureşti; să se dispună radierea înregistrării Biroului Executorilor Judecătoreşti D.C.O., C.I.I. şi D.N.C. birou denumit „S.C.P.E.J. „D., C. & D.”, cu sediul în Buftea, str. Ş.V., judeţul Ilfov şi sediul secundar în Bucureşti, str. A.P., sector 3.
În motivarea, acţiunii s-a arătat că executorii judecătoreşti D.C.O., C.I. şi D.N.C., au solicitat înregistrarea unui birou al executorilor judecătoreşti asociaţi, sub denumirea „S.C.P.E.J. „D., C. & D.”, cu sediul în Buftea, judeţul Ilfov şi sediul secundar în Bucureşti.
S-a mai arătat că, la cererea de înregistrare, trebuiau anexate, potrivit art. 7 şi art. 8 din Regulamentul de aplicarea a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, unele documente în lipsa cărora înregistrarea nu putea fi efectuată.
Astfel, potrivit art. 6 alin. (2) din Regulamentul de aplicarea a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, asocierea executorilor judecătoreşti se aprobă prin ordinul ministrului justiţiei, în care se specifică biroul/birourile executorilor judecătoreşti care îşi schimbă sediul pe durata asocierii. Un asemenea ordin nu există.
Se susţine că, pentru asocierea celor trei executori judecătoreşti nu există un ordin al ministrului justiţiei, care ar fi trebuit să stea la baza înregistrării în registrul special ţinut de primul-grefier al curţii de apel.
Nu există nici confirmarea colegiului director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu privire la faptul că biroul dispune de spaţiul corespunzător desfăşurării activităţii şi conservării arhivei în bune condiţii.
În final arată că, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 188/2000 şi a Regulamentului de aplicare a legii, în vigoare, nu reglementează posibilitatea şi condiţiile deschiderii unui sediu secundar al biroului, înregistrarea menţiunii cu privire la existenţa sediului secundar nu are suport legal. În acelaşi sens este şi poziţia Ministerului Justiţiei, exprimată prin adresa nr. 2338/2011 pe care a anexat-o cererii.
Petenţii D.C.O., C.I.I. şi D.N.C., în temeiul art. 50 C. proc. civ., au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând respingerea acţiunii, în principal ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată.
În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, intervenienţii au arătat că certificatul din 12 noiembrie 2010 emis de Prim-Grefierul Curţii de Apel Bucureşti, nu corespunde definiţiei date de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nefiind un act al unei autorităţi publice emis în regim de putere publică ce dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Certificatul emis de Primul-Grefier conform legii speciale este un simplu înscris care atestă efectuarea unei operaţiuni materiale, respectiv înscrierea unei menţiuni într-un registru ce se ţine de către Curtea de Apel Bucureşti.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin Sentinţa civilă nr. 6706 din 14 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă, şi a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii D.C.O., C.I.I. şi D.N.C.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că certificatul din 12 noiembrie 2010 emis de Prim-Grefierul Curţii de Apel Bucureşti nu are caracterul unui act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 care să dea naştere să modifice sau să stingă raporturi juridice. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.
Actul emis de Primul-Grefier al Curţii de Apel este un înscris emis la cererea executorilor judecătoreşti, intervenienţi în interes propriu în prezenta cauză, prin care se certifică înregistrarea Biroului Executorilor Judecătoreşti, începând cu data de 12 noiembrie 2010, în temeiul contractului de societate civilă din 11 noiembrie 2010, prin care cei 3 executori au hotărât să se asocieze.
De asemenea, se certifică faptul că sediul Biroului Executorilor Judecătoreşti este în Buftea, în baza unui aviz emis la 23 august 2010 de Camera Executorilor Judecătoreşti Bucureşti, iar sediul secundar este în Bucureşti, sector 3.
Aplicând dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cu care autoritate publică este orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes legitim public, instanţa de fond a constatat că cererea formulată de reclamantă este inadmisibilă.
3. Recursul reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acţiunii, pentru motive încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta-reclamantă a arătat că, în pofida concluziei primei instanţe, certificatul din 12 noiembrie 2010 întruneşte toate elementele definiţiei legale şi doctrinare a actului administrativ - manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice, cu caracter unilateral, în temeiul şi pentru realizarea puterii publice, în vederea executării legii.
Cu privire la negarea, de către prima instanţă, a calităţii de autoritate publică a Curţii de Apel Bucureşti, recurenta-reclamantă a arătat că toate curţile de apel din România sunt autorităţi publice, fiind înscrise ca atare în Titlul III, referitor la autorităţile publice, Capitolul VI, art. 126, parag. 1 din Constituţia României.
În concluzie recurenta-reclamantă şi-a exprimat opinia potrivit căreia certificatul atacat este un act administrativ emis în condiţii de nelegalitate, pentru că a fost emis în lipsa unui ordin al ministrului justiţiei, care ar fi trebuit să stea la baza înregistrării înscrierii celor trei executori judecătoreşti şi în lipsa confirmării Colegiului Director al Camerei Executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu privire la faptul că biroul dispune de spaţiul corespunzător desfăşurării activităţii şi conservării arhivei în bune condiţii.
4. Apărările intimaţilor.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare, conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
La termenul din 24 mai 2013, intimaţii-intervenienţi au depus la dosar note scrise prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanţa de fond a stabilit corect natura juridică a certificatului, care nu întruneşte elementele definitorii ale actului administrativ, ci are o valoare juridică similară cu a unei adeverinţe sau certificat de înmatriculare.
În ceea ce priveşte legalitatea înregistrării, intimaţii-intervenienţi au arătat că ordinul ministrului justiţiei la care face referire recurentul şi despre care afirmă că ar fi fost necesar pentru înregistrarea asocierii şi a sediului secundar este prevăzut de art. 6 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 numai pentru situaţia numirii în funcţie a executorului judecătoresc.
În ceea ce priveşte înregistrarea biroului, aceasta se face, potrivit procedurii prevăzute de art. 7 din Regulament, fără să fie necesar ordinul ministrului mai sus menţionat. În niciun caz ordinul ministrului justiţiei nu este necesar, potrivit legilor în vigoare, în situaţia înregistrării unui sediu secundar, ceea ce s-a întâmplat în cauza de faţă.
Mai mult, prevederile art. 40 şi 41 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc permit înfiinţarea de birouri secundare ale executorilor, sintagmele „birouri" şi „sedii" folosite în cuprinsul acestor articole de lege relevând intenţia legiuitorului de a permite executorilor judecătoreşti înregistrarea unui sediu principal şi a mai multor sedii secundare.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând acuza prin prisma motivelor formulate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Actul pe care Camera Experţilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti l-a supus controlului instanţei de contencios administrativ este certificatul emis la data de 12 noiembrie 2010, prin care Primul-Grefier al Curţii de Apel Bucureşti a certificat înregistrarea biroului de executori judecătoreşti cu denumirea de „S.C.P.E.J. D., C. & D.”, cu sediul principal în Buftea şi cu sediul secundar pe raza municipiului Bucureşti, sector 3.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c), teza I din Legea nr. 554/2004, actul administrativ constă în manifestarea de voinţă, cu caracter individual sau normativ, a unei autorităţi publice, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În analiza naturii juridice a unei manifestări de voinţă, pentru identificarea elementelor definitorii ale actului administrativ sunt esenţiale elementele de fond, privind regimul de putere publică, obiectul măsurilor dispuse şi efectele juridice produse, iar nu forma sau denumirea actului respectiv.
În speţă, a fost contestat un act denumit „certificat”, care exprimă o voinţă juridică, cu scopul de a produce efecte constând în dreptul biroului executorilor judecătoreşti asociaţi de a funcţiona sub o anumită formă juridică (S.C.P.E.J. D., C. & D.), cu un sediu principal şi un sediu secundar.
Certificatul respectiv nu poate fi calificat ca o simplă operaţiune administrativă premergătoare sau ulterioară emiterii unui act administrativ, ci este apt să producă efecte prin el însuşi, pentru că în lipsa lui, biroul executorilor judecătoreşti nu ar putea funcţiona.
Un argument în acest sens îl oferă prevederile art. 17 din Legea nr. 188/2000, în forma în vigoare la data emiterii certificatului, care se referă cu adevărat la numirea în funcţie a executorilor judecătoreşti, dar instituie, prin efectul legii, sancţiunea juridică a revocării din funcţie a executorului judecătoresc în cazul neîndeplinirii obligaţiei de înregistrare a biroului la curtea de apel în a cărei circumscripţie îşi are sediul.
Din considerentele sentinţei ar rezulta că prima instanţă a reţinut, ca nefiind îndeplinită, condiţia ca manifestarea de voinţă să aparţină unei autorităţi publice în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, dar acest argument reflectă interpretarea greşită a prevederii legale respective, pentru că noţiunea de „autoritate publică” nu este sinonimă celei de „autoritate administrativă”, incluzând şi entităţi care nu fac parte din sfera executivului, dar pot exercita activitate de administraţie publică în sens material.
În fine, Înalta Curte constată că şi Curtea de Apel Bucureşti, în calitatea ei de autoritate emitentă, a calificat implicit certificatul ca fiind un act administrativ, în cuprinsul răspunsului transmis recurentei-reclamante prin adresa nr. 5/4502/C din data de 11 mai 2011, la plângerea administrativă formulată în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004, menţionând următoarele: „vă comunicăm faptul că fiind în prezenţa unui act administrativ care a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, acesta nu mai poate fi revocat, anularea sa putând fi dispusă doar de instanţa competentă”.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Toate considerentele expuse, care se încadrează în motivul prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atrag admiterea recursului, întrucât prima instanţă nu a cercetat fondul cauzei, în temeiul art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va casa sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va analiza şi celelalte argumente invocate de recurenta-reclamantă în motivarea căii de atac, pe care instanţa de control judiciar nu le poate examina în această fază procesuală, întrucât vizează fondul raportului dedus judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 6706 din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5394/2013. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 5440/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
