ICCJ. Decizia nr. 561/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 561/2013
Dosar nr. 862/44/2011
Şedinţa publică de la 5 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Galaţi, reclamanţii L.A. şi I.G.l a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. Bucureşti şi chematul în garanţie M.E.C.T.S., să se dispună obligarea universităţii pârâte să-i elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diploma de licenţă, urmare a promovării examenului de licenţă sesiunea iulie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în perioada 2007 - 2009 a absolvit cursurile Facultăţii de drept şi administraţie publică, specializarea drept din cadrul Universităţii S.H., iar în luna iulie 2009 au promovat examenul de licenţă, fiindu-le eliberate adeverinţe, care atestă titlul de licenţiat în drept.
Conform Ordinului nr. 2248/2007 emis de M.E.C.T.S., reclamanţii au învederat că, în termen de 12 luni de la promovarea examenului de licenţă, facultatea avea obligaţia să-i elibereze diploma de licenţă, ceea ce nu s-a realizat în urma cererilor adresate conducerii Facultăţii de drept şi administraţie publică din cadrul Universităţii S.H.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 384 din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamanţilor, a obligat pârâta Universitatea S.H. să elibereze reclamanţilor diploma de licenţă potrivit examenului de licenţă susţinut în sesiunea iulie 2009, a obligat pârâtul M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplome de licenţă şi suplimentele acestora pentru cei doi reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, reclamantul are dreptul la obţinerea diplomei de licenţă, întrucât a promovat examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009 la specializarea drept a Facultăţii de drept şi administraţie publică din cadrul universităţii pârâte, care în calitate de instituţie organizatoare a examenului de licenţă, are obligaţia să elibereze diploma de licenţă, însoţită de suplimentul de diplomă, în cel mult 12 luni de la încheierea examenului de licenţă.
De asemenea, instanţa de fond a obligat ministerul pârât să aprobe tipărirea formularului tipizat al diplomei de licenţă a reclamantului, având în vedere refuzul tacit al acestei autorităţi de a da curs solicitărilor repetate adresate de Universitatea S.H.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul M.E.C.T.S., solicitând ca în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie casată hotărârea atacată ca nelegală şi netemeinică.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., privitoare la chemarea în garanţie, deoarece nu există niciun raport juridic între Universitatea S.H. şi minister.
Pe fondul cauzei, hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru interpretarea greşită dată legii şi materialului probator administrat de părţi, în sensul că, metodologia unei persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere superioară legilor şi hotărârilor de guvern incidente în domeniul organizării şi funcţionării învăţământului superior.
Raportat la obiectul litigiului, recurentul a învederat că nu are calitatea procesuală pasivă, întrucât nu are atribuţii cu privire la eliberarea diplomelor pentru absolvenţii învăţământului superior, conform Legii nr. 84/1995 şi H.G. nr. 81/2010.
În acest sens, s-a precizat că, singurele entităţi care au atât dreptul, cât şi obligaţia de a elibera diplomele de licenţă sunt instituţiile de învăţământ superior. Ca argument, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 75/2005, conform cărora, acreditarea organizaţiilor furnizoare de educaţie acordă dreptul acestora de a emite diplome, certificate şi alte acte de studii recunoscute de M.E.C.T.S. şi de a organiza, după caz, examen de absolvire, licenţă, masterat, doctorat.
Il. Considerentele înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 304 C. proc. civ. şi de excepţia de ordine publică, invocată din oficiu de instanţă, înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
1. Argumente de fapt şi de drept relevate
Cauza dedusă judecăţii care are ca obiect cererea formulată de reclamanţii L.A. şi I.G. pentru obligarea pârâtei Universitatea S.H. să le elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diploma de licenţă din sesiunea iulie 2009, la specializarea drept a Facultăţii de drept şi administraţie publică.
Calitatea procesuală de pârâtă aparţine Universităţii S.H., înfiinţată prin Legea nr. 443/2002, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ, cu sediul în Bucureşti.
Faţă de regimul său juridic, universitatea pârâtă este titulara obligaţiei de eliberare a diplomei de licenţă în cadrul raportului de drept administrativ stabilit cu fiecare din absolvenţii instituţiei de învăţământ superior.
Cadrul legal de reglementare a acestei obligaţii este O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, care prevede că, acreditarea organizaţiilor furnizoare de educaţie le acordă şi dreptul de a emite diplome, certificate şi ale acte de studii recunoscute de M.E.C.T.S. şi de a organiza, după caz, examen de absolvire, licenţă, masterat, doctorat.
Pentru îndeplinirea acestei obligaţii legale, universitatea pârâtă acţionează în regim de putere publică, astfel că, deşi a fost constituită şi funcţionează ca persoană juridică de drept privat, realizează un serviciu public în domeniul învăţământului superior.
Prin exercitarea atribuţiilor conferite legal de statutul său, de persoană juridică de utilitate publică, universitatea pârâtă este asimilată unei autorităţi publice, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 privind semnificaţia termenului de autoritate publică.
Drept consecinţă a asimilării universităţii pârâte unei autorităţi publice, actele emise de aceasta pentru realizarea competenţelor avute în vedere la recunoaşterea utilităţii publice a statutului său sunt acte administrative, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind supuse controlului de legalitate prevăzut de legea contenciosului administrativ.
Calificarea juridică dată universităţii pârâte de autoritate publică, în raportul dedus judecăţii în cauză, nu echivalează însă cu încadrarea acesteia în organizarea administraţiei publice centrale, ale cărei acte pot fi contestate în primă instanţă de curtea de apel, potrivit regulilor de competenţă materială în contencios administrativ, prevăzute de art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În conformitate cu prevederile Secţiunii 1 din Capitolul V al Constituţiei României, administraţia publică centrală de specialitate cuprinde trei categorii de organe: ministerele, care sunt organizate numai în subordinea guvernului, autorităţile administrative autonome faţă de guvern, care se pot înfiinţa prin lege organică şi alte organe de specialitate, care se pot înfiinţa de către guvern sau de ministere în subordinea lor, numai dacă o atare competenţă le este recunoscută prin lege ordinară şi numai după ce au primit aviz de la Curtea de Conturi.
În raport de prevederile constituţionale susmenţionate, este evident că universitatea pârâtă nu este o structură a administraţiei centrale de specialitate şi nici nu poate fi asimilată organelor acesteia, întrucât competenţele sale sunt limitate de atribuţiile definite prin actul de înfiinţare, cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a universităţii chemate în judecată în prezentul litigiu implică o dimensiune teritorială a activităţii de învăţământ superior desfăşurate, deoarece prin actul de înfiinţare, nu i-a fost recunoscută competenţa de a adopta decizii cu aplicabilitate generală, care prin natura lor sau potrivit legii, pot fi impuse tuturor cetăţenilor şi de pe tot teritoriul naţional.
În consecinţă, faţă de rangul şi calitatea persoanei juridice, asimilată autorităţii publice şi chemată în judecată în prezenta cauză, sunt incidente regulile de competenţă materială prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, competenţa de a se pronunţa în primă instanţă aparţine tribunalului de la domiciliul reclamantului sau celui de la domiciliul pârâtului.
În atare situaţie, excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu este întemeiată, constatându-se că, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe şi se impune a fi casată în baza prevederilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Participarea în proces, în calitate de chemat în garanţie a M.E.C.T.S. nu poate determina aplicarea altor reguli de competenţă materială, întrucât cererea de chemare în garanţie întemeiată pe dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală şi pentru care operează o prorogare legală de competenţă, conform dispoziţiilor art. 17 şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ.
Din acest considerent, calitatea chematului în garanţie, de organ al administraţiei publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, care se determină pe baza obiectului şi părţilor din raportul dedus judecăţii prin cererea principală de chemare în judecată.
2. Soluţia instanţei de recurs
Pentru motivele care au fost expuse, înalta Curte va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în a cărei rază teritorială au domiciliul reclamanţii.
Faţă de soluţia dată recursului, prin admiterea excepţiei de necompetenţă materială, nu se mai impune a fi examinate criticile din recursul declarat de pârâtul M.E.C.T.S., urmând ca acestea să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei de către tribunalul competent să se pronunţe în primă instanţă asupra pricinii.
3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
În drept, soluţia dată recursului se întemeiază pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 3 şi art. 313 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de M.E.C.T.S. împotriva Sentinţei nr. 384 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5600/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5610/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
