ICCJ. Decizia nr. 5622/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Obligaţie de a face. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5622/2013
Dosar nr. 51236/3/2011
Şedinţa de la 6 iunie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta V.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, a formulat contestaţie împotriva refuzului pârâtului de a soluţiona favorabil Memoriul înregistrat la această instituţie sub nr. 79521 din 27 noiembrie 2009 şi comunicat la data de 23 decembrie 2009 prin Adresa nr. 84646 din 21 decembrie 2009 emisă de minister.
Reclamanta a solicitat anularea Adresei nr. 84646 din 21 decembrie 2009, obligarea pârâtei să depună măsurile legale în vederea acordării drepturilor salariale neacordate ca urmare a reducerii salariului lunar de bază, majorat în temeiul Legii nr. 334/2007, respectiv de la 4.010 RON la 3.232 RON. A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtului să depună măsurile legale în vederea retribuirii echitabile a sa, prin acordarea pentru perioada 05 aprilie 2007 - 03 august 2009 şi pentru viitor, a sporului instituţional specific de 75% din salariul de bază lunar prevăzut de art. 2 din H.G. nr. 170 din 9 martie 2005. De asemenea, reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtului la depunerea măsurilor legale în vederea acordării sporului de 75% din salariul de bază lunar acordat pentru personalul care gestionează fonduri comunitare, potrivit H.G. nr. 595/2009, începând cu data de 3 august 2009.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
Prin Sentinţa nr. 2055 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în esenţă, că între cele două părţi în litigiu a fost perfectat un contract individual de muncă supus regimului juridic reglementat de codul muncii, astfel că reclamanta nu are calitatea de funcţionar public iar actele contestate nu sunt acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004.
Prin Sentinţa nr. 1035 din 31 ianuarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă, că începând cu data de 3 august 2009, prin Ordinul Ministrului Dezvoltări Regionale şi Locuinţei nr. 615/2009, Contractul de muncă nr. 445 din 15 aprilie 2004, în baza căruia reclamanta a fost încadrată pe durată nedeterminată, în funcţia de consilier pentru afaceri europene, la Direcţia Cooperare Teritorială Internaţională, a fost suspendat pentru motive personale în temeiul art. 54 C. muncii, tot la aceeaşi dată, prin acelaşi Ordin fiind numită, pe perioadă determinată, în funcţia publică de consilier evaluare examinare grad asistent, la Direcţia Cooperare Teritorială Internaţională din cadrul Ministerului Dezvoltări Regionale şi Locuinţei.
La termenul din 31 ianuarie 2013, tribunalul a disjuns cererile în pretenţii cu titlu de diferenţe de drepturi salariale pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 3 august 2009 şi cu titlu de spor de 75% din salariul de bază, pentru perioada 5 aprilie 2007 - 3 august 2009, fiind format Dosarul nr. 4029/3/2013.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei tribunalului că între părţi au existat raporturi de muncă începând cu data de 15 aprilie 2004, în baza Contractului individual de muncă înregistrat la pârât cu nr. 445 din 15 aprilie 2004, reclamanta ocupând postul de consilier de integrare, însă începând cu data de 3 august 2009 aceasta a fost numită în funcţia publică de consilier evaluare examinare grad asistent, prin Ordinul nr. 619 din 10 august 2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei.
Prin urmare, a reţinut tribunalul, drepturile salariale pretinse pentru activitatea desfăşurată începând cu data de 3 august 2009 fac obiectul raportului de serviciu existent între părţile litigiului, reclamanta având de la acea dată statutul de funcţionar public, astfel că, în temeiul art. 80 şi art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru identificarea instanţei competente după materie este esenţial de stabilit obiectul cererii de chemare în judecată. După cum rezultă din prezentarea considerentelor de la pct. I1 şi 2 ale acestei decizii, în urma disjungerii dispuse la termenul din 31 ianuarie 2013 de către Tribunalul Bucureşti, obiectul cauzei îl reprezintă plata drepturilor salariale pretinse pentru activitatea desfăşurată începând cu data de 3 august 2009, dată de la care reclamanta a fost numită, prin Ordinul nr. 619 din 10 august 2009, în funcţia publică de consilier evaluare examinare grad asistent, având statutul de funcţionar public.
Legea nr. 188/1999 - la art. 1 alin. (1) "reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, denumite în continuare raporturi de serviciu".
Potrivit 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, competenţa de soluţionare a litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, aparţine curţilor de apel.
Cum în speţă obligaţia de plată a drepturilor salariale ale reclamantei aparţine Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, autoritate publică organizată la nivel central, sunt aplicabile aceste prevederi legale.
În raport de obiectul litigiului, sub aspectul competenţei de soluţionare, cauza intră însă sub incidenţa dispoziţiilor art. XXIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora:
"Art. XXIII. - (1) Procesele în primă instanţă, precum şi căile de atac în materia contenciosului administrativ şi fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, a competenţei instanţelor legal învestite se judecă de instanţele devenite competente potrivit prezentei legi.
(2) Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa curţilor de apel se trimit la curţile de apel.
(3) Procesele în curs de judecată în primă instanţă în materia contenciosului administrativ şi fiscal aflate la data intrării în vigoare a prezentei legi pe rolul curţilor de apel şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalelor se trimit la tribunale.
(4) În cazurile prevăzute la alin. (1) - (3), dosarele se trimit, pe cale administrativă, la instanţele devenite competente să le judece."
De asemenea, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".
Având în vedere că prezentul litigiu este un proces în curs de judecată în primă instanţă, care până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 ar fi fost de competenţa Curţii de Apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în raport de dispoziţiile art. IV şi art. XXIII alin. (1) şi (3) din Legea nr. 2/2013, Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, instanţă devenită competentă să îl soluţioneze.
2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta V.G. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5618/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5623/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
