ICCJ. Decizia nr. 5631/2013. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5631/2013
Dosar nr. 2416/2/2010
Şedinţa de la 6 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 3768 din 27 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC C.A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a obligat pârâta ANAF la plata către reclamantă a sumei de 3.177.961 RON cu titlu de dobânzi de întârziere aferente sumei de 15.889.805 RON reprezentând TVA admis la rambursare, stabilită prin Decizia de impunere nr. 244 din 30 octombrie 2009 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 28060 din 30 octombrie 2009 şi a obligat pârâta la 27.945 RON către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia societatea reclamantă a reprezentat obiectul unei inspecţii fiscale având ca obiectiv verificarea realităţii modului de constituire a soldului sumei negative a taxei pe valoare adăugată solicitată la rambursare prin deconturile de TVA.
Rezultatele controlului au fost consemnate în Raportul de inspecţie fiscală nr. 28060 din 30 octombrie 2009 în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. 244 din 30 octombrie 2009 prin care pentru decontul aferent lunii februarie 2009 a fost admisă la rambursare TVA în suma de 15.889.805 RON şi a fost respinsă la rambursare TVA suma de 1.263.472 RON.
La data de 25 noiembrie 2009, prin nota de restituire emisă de organele fiscale, s-a dispus rambursarea efectivă a sumei de 15.889.805 RON către reclamantă, societatea solicitând la 22 decembrie 2009, prin contestaţia formulată, acordarea de dobânzi pentru nerambursarea în termen a acestei sume.
Curtea a constatat că autorităţile pârâte au invocat, prin întâmpinare, în justificarea depăşirii termenului de 45 de zile pentru soluţionarea unui decont de TVA aferent unei luni calendaristice, dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. fisc. care prevăd posibilitatea prelungirii termenului de 45 de zile pentru soluţionarea unui asemenea decont, la dosarul cauzei neexistând însă vreo dovadă că s-ar fi solicitat informaţii suplimentare sau că ar fi existat anumite cauze de suspendare sau întrerupere a acestui termen, astfel încât această susţinere a fost înlăturată de către prima instanţă.
Pornind de la această premisă, Curtea a analizat dacă în raport de dispoziţiile legale interne şi internaţionale incidente în cauză societatea reclamantă are dreptul la plata dobânzilor aferente sumei aprobate de organele fiscale la rambursare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. (1) C. proc. fisc., în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat contribuabilul are dreptul la dobânda din ziua următoare celei în care expiră termenul de 45 de zile prevăzut pentru soluţionarea cererii.
Potrivit pct. 1 din cap. 2 al Ordinului 1899/2004 al ministrului finanţelor publice pentru sumele nerestituite sau nerambursate în termenul prevăzut de art. 112 alin. (2), art. 199 alin. (1) şi (2), contribuabilul are dreptul la dobânda care se calculează potrivit pct. 2 cap. 2 din acelaşi ordin, respectiv începând cu ziua imediat următoare expirării termenului prevăzut la pct. 2 sau al celui prevăzut la cap. 1.4 alin. (3), singura excepţie reprezentând-o impozitul pe venit.
Instanţa de fond a remarcat că legislaţia românească este în acord din acest punct de vedere cu legislaţia europeană şi cu jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, care în mai multe cauze similare a statuat că un contribuabil trebuie să recupereze în întregime suma care îi este datorată după rambursarea TVA, într-o perioadă rezonabilă de timp prin plată sau mijloace echivalente.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că susţinerile autorităţilor fiscale referitoare la legalitatea inspecţiei fiscale precum şi la soluţionarea decontului de TVA cu opţiune de rambursare depus de reclamantă în termenul legal nu au legătură cu cererea de chemare în judecată în condiţiile în care nu au fost criticate aceste aspecte, ci s-a solicitat în exclusivitate acordarea unor dobânzi pentru sume restituite cu întârziere.
De asemenea, s-a reţinut că nici competenţa exclusivă a organelor fiscale în calcularea sumelor datorate cu titlu de dobânzi nu este întemeiată în condiţiile în care reclamanta s-a adresat autorităţilor fiscale cu cerere în acest sens, nesoluţionarea acesteia conducând la formularea prezentei cereri de chemare în judecată.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, judecătorul fondului a reţinut că au fost calculate sume cu titlu de dobânzi pentru întârzierea nejustificată în rambursarea sumei de 15.889.805 RON pentru 200 de zile (perioada cuprinsă între data expirării termenului legal de soluţionare a decontului cu sume negative de TVA şi data de soluţionare a decontului), suma totală fiind aceea de 3.177.961 RON, sumă pe care instanţa a reţinut-o ca reprezentând cuantumul dobânzilor datorate de către autorităţile fiscale.
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ. Recursul a fost îndreptat şi împotriva Încheierii din 29 octombrie 2010 prin care instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de ANAF.
- Criticile aduse Încheierii din 29 octombrie 2010 au fost încadrate de recurentă în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că:
Dreptul reclamantei de a solicita dobânzi în conformitate cu prevederile art. 124 din O.G. nr. 92/2003 se naşte după data restituirii sumelor de la bugetul de stat, iar cererea de soluţionare a acestei cereri, implicit modalitatea de stabilire a dobânzilor, aparţine exclusiv organului fiscal, instanţa de judecată urmând să aprecieze asupra unei eventuale nelegalităţi a actului administrativ emis în acest sens.
Or, reclamanta a formulat cerere de acordare a dobânzilor la data de 14 mai 2009, cerere care la acea dată era prematur formulată întrucât textul legal condiţionează formularea cererii de data restituirii efective a cererii de restituire sau rambursare. În acest sens au fost invocate pct. 2, 3 şi 4 din OMFP nr. 1899/2004, precizându-se că o astfel de cerere putea fi formulată numai după data de 5 noiembrie 2009 când reclamantei i-a fost restituită suma de 15.889.805 RON reprezentând TVA solicitată la rambursare. Cel mult, prin acţiune se putea solicita obligarea DGAMC la soluţionarea cererii de acordare de dobânzi.
Inadmisibilitatea acţiunii priveşte deopotrivă atât nerespectarea art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, a pct. 4 Anexa 1 la OMFP nr. 1899/2004 şi art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cât şi nerespectarea dispoziţiilor pct. 3, 6 şi 7 cap. 2 Anexa 1 la OMFP nr. 1899/2004. Astfel, fără ca organul fiscal să dea o soluţie cererii de acordare a dobânzilor, reclamanta a formulat prezenta acţiune în contencios administrativ, solicitând obligarea la acordarea sumei de 3.177.961 RON cu titlu de dobânzi calculate până la data de 25 noiembrie 2009 data rambursării sumei de 15.889.805 RON reprezentând TVA. Totodată, conform prevederilor legale invocate contribuabilul nu are posibilitatea calculării dobânzilor, singurul în măsură să realizeze acest calcul fiind organul fiscal competent care întocmeşte în acest sens documentaţia privind calculul dobânzilor.
Inadmisibilitatea cererii reclamantei este susţinută, în opinia recurentei, pe de o parte, de faptul că obiectul unei cereri de chemare în judecată nu poate fi decât anularea unui act administrativ sau obligarea la soluţionarea unei cereri (art. 18 din Legea nr. 554/2004), iar pe de altă parte, de faptul că hotărârile pronunţate în contenciosul administrativ nu pot fi hotărâri constitutive de drepturi, prin care autoritatea publică să fie obligată la plata unor sume de bani, cu excepţia situaţiilor care vizează acordarea unor despăgubiri ca urmare a anulării unor acte administrative.
- În privinţa fondului cauzei, recurenta a apreciat ca incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea fiind nemotivată şi vizând aspecte străine de natura cauzei, precum şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Nemotivarea soluţiei pronunţate decurge din analiza acţiunii exclusiv în funcţie de art. 124 din O.G. nr. 92/2003 şi de prevederile pct. 1 din OMFP nr. 1899/2004, singurul aspect reţinut de instanţă fiind acela că contribuabilul are dreptul la dobândă pentru soluţionarea cu întârziere a cererilor de restituire sau rambursare, fiind necesar ca soluţionarea să se facă într-un termen rezonabil.
Soluţionarea decontului de TVA depus de reclamantă pentru luna februarie 2009 s-a efectuat într-un termen rezonabil, nefiind datorate în aceste condiţii dobânzi pentru cele 200 de zile menţionate în expertiza judiciară şi în hotărârea instanţei.
Având în vedere că societatea reclamantă a fost încadrată în categoria contribuabililor cu risc fiscal mare, ceea ce presupune că soluţionarea decontului de TVA să fie realizată cu control anticipat şi în funcţie de rezultatele inspecţiei să se constate dacă societatea are dreptul de rambursare TVA şi în ce cuantum, că în cauză controlul a fost finalizat la 30 octombrie 2009 prin emiterea RIF-ului nr. 28060 din 30 octombrie 2009 şi a Deciziei de impunere nr. 244 din 30 octombrie 2009, nu se poate reţine că termenul de 45 de zile a fost depăşit în cauză şi, deci, că autoritatea administrativă ar datora dobânzi pentru perioada cuprinsă între data depunerii decontului de TVA şi data soluţionării controlului.
Rambursarea TVA nu se putea face decât potrivit metodologiei prevăzute de OMFP nr. 1857/2007 care prevede expres că deconturile se soluţionează cu control anticipat în cazul societăţilor încadrate în categoria cu risc mare, iar hotărârea a fost dată cu ignorarea acestui OMFP (Cap. 2 pct. C şi Cap. 3 pct. C).
În plus, în aprecierea termenului rezonabil nu s-a ţinut seama de volumul de muncă şi perioada de realizare a inspecţiei fiscale, de incidenţa art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, decontul lunii februarie 2009 fiind soluţionat într-un termen rezonabil de 200 de zile. Sub aspectul termenului de soluţionare s-a arătat că legislaţia europeană nu impune un anume termen statelor membre.
În ceea ce priveşte calculul sumelor reprezentând dobânzi conform dispoziţiilor pct. 3, pct. 6 şi pct. 7 cap. 2 Anexa 1 din OMFP nr. 1899/2004 contribuabilul nu are posibilitatea calculării dobânzilor, singurul abilitat legal fiind organul fiscal competent.
- Sentinţa a fost criticată şi sub aspectul aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-pârâtă fiind obligată la plata sumei de 27.945 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă pe care o consideră extrem de mare faţă de valoarea pricinii şi de munca îndeplinită de avocat.
Prin întâmpinare, SC "C.A." SRL a răspuns punctual criticilor recurentei, concluzionând că sentinţa atacată este legală şi temeinică. Astfel:
- Pretinsa inadmisibilitate a capetelor principale (pct. A din acţiune) nu este susţinută, fiind dreptul societăţii de a obţine, pe cale judecătorească, protecţia drepturilor sale care au fost şi sunt în continuare nesocotite de autorităţile fiscale române care nici până în prezent nu au soluţionat cererea de dobânzi şi contestaţia fiscală, deşi au trecut aproximativ 4 ani de la momentul formulării acestora.
Poziţia adoptată de reclamantă, de atac împotriva pasivităţii culpabile a organului fiscal, este pe deplin justificată, aşa cum a considerat şi instanţa de fond prin respingerea excepţiei, fiind susţinută de jurisprudenţă şi doctrina în materie potrivit cărora "pasivitatea nejustificată a administraţiei capătă o conotaţie ilicită, urmând a fi sancţionată printr-o acţiune specifică în contenciosul administrativ".
În situaţia exercitării plângerii prealabile (art. 205 C. proc. civ. şi art. 7 din Legea nr. 554/2004) acţiunea este pe deplin admisibilă.
În lumina art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ coroborat cu art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., tăcerea administraţiei este un act administrativ asimilat veritabil, susceptibil de a fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ, aşa cum s-a întâmplat şi în speţa de faţă.
O soluţie contrară celei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii ar conduce la încălcarea dreptului de acces liber la justiţie consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil.
Intimata a precizat că în măsura în care instanţa de control judiciar îşi va însuşi apărările recurentei asupra inadmisibilităţii capetelor principale ale acţiunii, urmează să se facă aplicaţia art. 3041 C. proc. civ., respectiv să aprecieze cauza sub toate şi în consecinţă să se admită capetele subsidiare ale acţiunii introductive.
- Asupra fondului, intimata a subliniat că pretinsa nemotivare nu poate fi reţinută, instanţa de fond analizând dreptul societăţii de a-i fi acordate dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a unor sume de TVA şi, indicând, pas cu pas, modalitatea în care a ajuns la această concluzie.
Trimiterile la legislaţia europeană şi la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie nu sunt străine de natura pricinii, ele fiind făcute de reclamantă numai pentru a întări argumentele legislative naţionale pentru ca, de îndată ce condiţiile legale sunt îndeplinite, dobânzile pentru soluţionarea cu întârziere a solicitărilor de rambursare TVA să fie acordate.
S-a mai arătat că recurenta se află într-o gravă eroare atunci când susţine că instanţa nu a analizat ce anume presupune un termen rezonabil în soluţionarea decontului de TVA, instanţa fiind învestită strict cu verificarea dreptului contribuabilului de a-i fi acordate dobânzi, mai exact dacă decontul de TVA a fost soluţionat într-un termen legal, de 45 de zile - cap. 1 pct. 6 OMFP nr. 1857/2007.
Intimata a combătut şi susţinerea recurentei privind incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în speţă, soluţionarea decontului de TVA a avut loc cu depăşirea termenului legal şi că instanţa a aplicat corect art. 124 alin. (1) C. proc. fisc. recunoscând dreptul la dobândă din ziua următoare celei în care a expirat termenul prevăzut de lege pentru soluţionarea cererii contribuabilului.
Depăşirea/prelungirea termenului prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. prin încadrarea societăţii în categoria contribuabililor cu risc fiscal mare reprezintă, din punctul de vedere al intimatei, o justificare lipsită de fundament probator şi legal, cu atât mai mult cu cât această încadrare a avut loc la data de 29 iunie 2009, deci după expirarea termenului de soluţionare a decontului de TVA.
Unui astfel de argument al ANAF i se opune atât legislaţia naţională (cap. 1 pct. 6 şi cap 2 pct. 5 din OMFP nr. 1857/2007) cât şi jurisprudenţa CJUE (Speţa Enel Maritsa - § 53 şi 61) şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1084 din 29 februarie 2012.
Calculul dobânzilor solicitate a fost efectuat de societate în mod provizoriu, fiind confirmat de expertiza tehnică contabilă administrată în cauză, aşa încât susţinerile organului fiscal, în sensul că prerogativa de a calcula cuantumul dobânzilor poate aparţine în mod exclusiv organului fiscal, contravin în mod evident regulilor procedurale ce guvernează procesul civil.
- Răspunzând şi celei din urmă critici, intimata a arătat că instanţa fondului a aplicat corect dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligând partea care "a căzut în pretenţii" la plata cheltuielilor de judecată, apreciind totodată că este tendenţioasă şi profund eronată afirmaţia recurentei potrivit căreia prezenta cauză nu ar avea un grad ridicat de complexitate şi nu ar fi necesitat un volum ridicat de muncă.
Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale incidente, a probatoriului administrat şi a criticilor aduse de recurentă, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
- Referitor la admisibilitatea petitului principal al acţiunii sau la prematuritatea acestuia, conform nuanţărilor făcute în calea de atac
Societatea reclamantă a respectat în totalitate dispoziţiile art. 205 C. proc. fisc. şi pe cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, urmând procedura prealabilă concretizată în cererea de acordare de dobânzi pentru nerambursarea în termen a sumelor solicitate potrivit Decontului lunii februarie 2009 (14 mai 2009) şi în contestaţia fiscală motivată de nesoluţionarea în termen a cererii de dobânzi (22 decembrie 2009), astfel că în temeiul art. 8 coroborat cu art. 11 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a formulat acţiune în justiţie împotriva "tăcerii" autorităţii.
Refuzul nejustificat al rezolvării unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim, ori, după caz, faptul de a nu răspunde în termen legal solicitantului, constituie acte administrative asimilate în accepţiunea art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, iar acestea pot face obiectul cenzurii instanţei de contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ. Stabilirea caracterului nejustificat al refuzului în sensul că art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 constituie o chestiune de fond în cadrul judecării acţiunii, iar printre soluţiile pe care instanţa le poate pronunţa în temeiul art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege se regăseşte şi aceea de a dispune măsuri pentru recunoaşterea şi restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, putând impune obligaţii pentru repararea pagubei cauzate. Rezultă, aşadar, că instanţa nu are doar rolul de a obliga autoritatea să reevalueze petiţia pentru că în acest fel s-ar încălca principiul efectivităţii consacrat de dreptul comunitar şi recunoscut de jurisprudenţa CJUE (spre exemplificare: hotărârea preliminară în cauza C-565/11).
În speţă, prin soluţia pronunţată instanţa de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti a sancţionat refuzul nejustificat de rezolvare a cererii de acordare de dobânzi în temeiul art. 124 alin. (1) C. proc. fisc., obligând pârâta ANAF la plata acestor dobânzi solicitate şi stabilite prin expertiză contabilă judiciară, ceea ce reprezintă modalitatea de reparare efectivă a pagubei produse reclamantei.
Este relevant, în acest context, că din actele dosarului reiese că nici cererea ce dobânzi şi nici contestaţia fiscală nu au primit până la acest moment un răspuns din partea autorităţii fiscale competente, deşi au trecut aproximativ 4 ani de la momentul formulării acestora.
Dacă s-ar accepta soluţia propusă de recurentă şi s-ar respinge capătul principal de cerere, instanţa ar nega societăţii dreptul de acces la justiţie, consacrat de art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin întoarcerea în faţa unei autorităţi lipsită de diligenţă care ar fi repusă astfel în termenul legal de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., ceea ce ar însemna, practic, o sancţionare a reclamantei în lipsa culpei acesteia.
Deoarece în cuprinsul cererii de recurs ANAF face referire şi la o presupusă prematuritate a acţiunii, trebuie menţionat că dreptul la dobânzi este condiţionat de naşterea răspunderii fiscale, respectiv odată cu expirarea termenului legal de rambursare a sumelor solicitate pe calea Decontului lunii februarie 2009. Ca urmare, nu se poate vorbi de prematuritate atâta timp cât cererea de dobânzi a fost formulată după expirarea termenului legal de 45 de zile de soluţionare a Decontului lunii februarie 2009.
În condiţiile în care acţiunea este admisibilă şi nu este prematură, nu se mai justifică o analiză a capetelor de cerere subsidiare în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
Referitor la fondul litigiului
Instanţa fondului a constatat că reclamanta a adresat autorităţii fiscale spre soluţionare Decontul lunii februarie 2009, cerere care potrivit legii, trebuie soluţionată în termen de 45 de zile de la data formulării sale, în măsura în care acest termen nu este prelungit în conformitate cu art. 70 alin. (2) C. proc. fisc., când "sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei". Cum organul fiscal nu a probat că ar fi avut nevoie de astfel de informaţii suplimentare, instanţa a arătat că, potrivit art. 124 C. proc. fisc. şi Ordinului nr. 1899/2004 contribuabilul căruia nu i-au fost rambursate sumele la care era îndreptăţit înlăuntrul termenului legal are dreptul la dobândă, calculată începând cu ziua următoare expirării termenului de 45 de zile şi până la data rambursării efective (în speţă - 25 noiembrie 2009).
Considerentele sentinţei demonstrează că este neîntemeiată critica recurentei privind nemotivarea sentinţei, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nemotivarea sentinţei este adecvată, respectă întocmai cerinţele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Recurenta a imputat primei instanţe şi greşita aplicare a legii deoarece îşi întemeiază soluţia numai pe dispoziţiile art. 124 C. proc. fisc. şi pe cele ale OMFP nr. 1899/2004, însă instanţa de control judiciar constată că nici din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se impune reformarea sentinţei recurate.
Sub acest aspect, raţionamentul recurentei s-a axat pe ideea că decontul de TVA ar fi fost soluţionat cu respectarea termenului legal de 45 de zile, întrucât acesta ar fi fost prelungit în mod automat prin declanşarea inspecţiei fiscale (10 iunie 2009, conform Raportului de inspecţie fiscală).
Se observă, din probatoriul existent, că încadrarea societăţii reclamante în categoria "risc fiscal mare" a avut loc la data de 29 iunie 2009, deci după expirarea termenului legal de soluţionare a decontului de TVA.
Efectuarea inspecţiei fiscale nu suspendă termenul de soluţionare prevăzut de lege, iar invocarea de către recurenta ANAF a gradului de încărcare al inspectorilor fiscali şi a metodologiei pe care o aplică este nerelevantă, cu atât mai mult cu cât se face trimitere la art. 70 alin. (2) C. proc. fisc., text legal a cărui incidenţă nu poate fi primită în cauză, aşa cum s-a arătat mai înainte, căci nu s-a făcut dovada solicitării de către organul fiscal a unor informaţii suplimentare.
Recurenta a invocat OMFP nr. 1857/2007 privind aprobarea Metodologiei de soluţionare a documentelor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, numai că prevederile din cap. 1 pct. 6 din ordin statuează că "Solicitările de rambursare se soluţionează, în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, în termen de maxim 45 de zile de la data depunerii decontului de TVA cu sume negative cu opţiune de rambursare". Faptul că în termenul de 45 de zile este inclusă şi durata inspecţiei fiscale, iniţierea unei astfel de control neputând conduce la prelungirea termenului legal, rezultă fără dubiu din dispoziţiile cap. 2 lit. c) pct. 5 din OMFP nr. 1857/2007.
În sprijinul acestei abordări vine şi jurisprudenţa CJUE, mai exact hotărârea preliminară pronunţată la data de 12 mai 2011 în cauza C-107/10, Enel Maritsa Izate K 3 AD, hotărâre în a cărei motivare se arată că: "Rezultă că termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului (a se vedea prin analogie Hotărârea Sasnowska, citată anterior, punctul 27).
Cu toate acestea, dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de TVA, aceasta suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralităţii fiscale".
Aşadar, CJUE statuează că deşi statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea condiţiilor de rambursare a excedentului de TVA, aceste condiţii nu pot aduce atingere principiului neutralităţii fiscale care reprezintă transpunerea în plan fiscal a principiului general al nediscriminării în materia TVA, în sensul că din această perspectivă a TVA, competitorii nu pot fi trataţi în mod diferit, spre exemplu contribuabilul care beneficiază de o rambursare imediată şi fără întârziere a TVA în raport cu cel care nu se bucură de acelaşi tratament. Or, acordarea de dobânzi pentru rambursarea TVA cu întârziere vine în sprijinul respectării principiului neutralităţii fiscale.
Atât în privinţa principiului efectivităţii (reconfirmat de CJUE în Cauza C-565/11 - Mariana Irimie) cât şi în privinţa principiului neutralităţii fiscale, ambele analizate de CJUE în cadrul unor hotărâri preliminare trebuie amintit că deşi aceste hotărâri nu sunt direct obligatorii, dezlegările date se impun tuturor instanţelor naţionale privind problemele respective de drept comunitar, aşa cum se specifică în Cauza C 283/81/Cilfit.
Or, prin soluţia pronunţată, chiar în lipsa unei motivări explicite, s-a dat eficienţă celor două principii.
Va fi înlăturată şi critica recurentei care vizează prerogativa exclusivă a autorităţii fiscale de a stabili şi calcula dobânzi, deoarece în speţă în faţa pasivităţii evidente a ANAF, sumele solicitate în mod provizoriu de societatea reclamantă au fost confirmate de expertiza tehnică-contabilă administrată, ca probă în condiţii procedurale, care a stabilit că pentru rambursarea TVA cu o întârziere de 200 de zile reclamanta are dreptul de a i se acorda dobânzi în cuantum de 3.177.961 RON, aferente sumei de 15.889.805 RON reprezentând TVA admisă la rambursare şi stabilită prin Decizia de impunere nr. 244 din 30 octombrie 2009.
Soluţia pronunţată, atât cu privire la admisibilitate cât şi cu privire la dezlegarea fondului este susţinută de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în materia TVA, în acest sens fiind corect invocate, în apărare de către intimată, Deciziile nr. 1084/2012 şi nr. 3351/2012.
- Referitor la cheltuielile de judecată
Instanţa a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora: Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată"; ANAF este partea care a căzut în pretenţii, iar cheltuielile de judecată cerute de societatea reclamantă şi dovedite includ onorariul de avocat, onorariul pentru expertiză, taxa judiciară de timbru. În ce priveşte onorariul de avocat, neputându-se contesta gradul ridicat de complexitate al litigiului şi volumul ridicat de muncă din partea avocatului, în mod corect prima instanţă nu a procedat la aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. pentru micşorarea onorariului.
Nu acelaşi lucru se poate afirma însă şi despre volumul de muncă în faţa instanţei de recurs, astfel că asupra onorariului de avocat dovedit cu factura nr. ... se va face aplicaţia art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul reducerii la aproximativ ½ a onorariului avocatului, cu atât mai mult cu cât recursul a fost soluţionat la primul termen de judecată stabilit, respectiv 23 mai 2013.
Pentru toate cele arătate şi având în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin (1) C. proc. civ., art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei civile nr. 3768 din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC "C.A." SRL, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5629/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 5632/2013. Contencios → |
|---|
