ICCJ. Decizia nr. 5647/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5647/2013
Dosar nr. 7790/1/2012
Şedinţa publică de la 7 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată V.I. şi M.M.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, modificarea Deciziei nr. 12382/FF din 18 mai 2010, sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite prin Raportul de evaluare cu nr. 16166/R/2009, respectiv, stabilirea printr-un nou raport de evaluare ce urmează a fi administrat în cauză, a valorii reale a imobilului indicat.
Prin Sentinţa nr. 243 din 14 septembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii V.I. şi M.M.L., a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul D.P.E. şi a respins cererea de chemare în garanţie a expertului evaluator C.P.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în cauză decizia de stabilire a despăgubirilor s-a realizat de Comisie în condiţii de legalitate, în baza raportului de evaluare ce a avut în vedere STI, neexistând motive de legalitate care să afecteze valabilitatea actului conform art. 19 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005.
Sentinţa menţionată a fost recurată de reclamanţii V.I. şi M.M.L. şi intervenientul D.P.E., iar prin Decizia nr. 4009 din 9 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursurile declarate de V.I., M.M.L. şi D.P.E. împotriva Sentinţei nr. 243 din 14 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că motivele de nelegalitate invocate sunt comune ambelor recursuri şi vizează, în principal, nulitatea sentinţei recurate care a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 pct. 13 din Normele metodologice ale Legii nr. 247/2005 şi, în subsidiar, nelegalitatea sentinţei atacate prin care s-a respins contestaţia formulată de recurenţi, motive de recurs ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Instanţa de recurs a apreciat că nu se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din două considerente:
În primul rând, nemotivarea sentinţei recurate cu privire la aspectul de nulitate invocat, în speţă, necomunicarea raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, către părţi, nu reprezintă un motiv de casare cu trimitere spre rejudecare.
În al doilea rând, Raportul de evaluare nr. 166/R/2009 întocmit în Dosarul nr. 14775/FFCC/2008 a fost comunicat titularului dosarului V.I. conform deciziei de comunicare aflată la fila 42 dosar fond, recurent care a contestat raportul de evaluare comunicat prin Adresa înregistrată sub nr. 3953/SCFF din 9 iunie 2010.
Identic a procedat şi recurentul M.M.L. care a declarat că nu este de acord cu evaluarea la data de 4 februarie 2010, iar în ceea ce priveşte comunicarea către recurenţii V.I. şi D.P.E. a raportului de evaluare, acest fapt nu s-a realizat deoarece aceştia au dobândit drepturi litigioase conform contractelor de cesiune, necomunicate autorităţii pârâte. Astfel cuantumul despăgubirilor a fost împărtăşit pe cote astfel 50% în favoarea recurentului-intervenient D.P.E. şi o cotă egală de 25% fiecare pentru recurenţii-reclamanţi V.I. şi M.M.L.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că este nefondat, în cauză soluţia de respingere a acţiunii şi a cererii de intervenţie, pe considerentul legalităţii Deciziei 12382/2010 fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi a Normelor Metodologice de aplicare.
Sub acest aspect, instanţa de recurs a reţinut că judecătorul fondului şi-a însuşit în mod corect concluziile primului raport de expertiză privind suma stabilită cu titlu de despăgubire de 306.000 RON şi a înlăturat motivat raportul de expertiză judiciar şi răspunsul la obiecţiuni comunicat sub nr. 295 din iunie întocmit de acelaşi expert care efectuase primul raport de expertiză numitului C.P. - chemat în garanţie, în prezenta cauză.
Astfel, a constatat că prima instanţă a analizat corect legalitatea deciziei contestate reprezentând titlu de despăgubire emis în baza Legii nr. 247/2005, în raport de actele şi operaţiunile care au stat la baza emiterii sale conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, deoarece decizia a fost contestată ca act administrativ, iar la baza emiterii deciziei contestate au stat actele din care rezultă situaţia juridică a terenului în litigiu care a fost reconstituit în proprietatea recurenţilor sau a autorităţilor acestora în baza Legii nr. 18/199 şi a Legii nr. 1/2000 ca teren agricol extravilan şi nu ca teren intravilan.
De asemenea, a apreciat că, în mod corect a fost evaluat terenul agricol extravilan, în anul 2008, având în vedere metoda comparaţiei, care constă în analizarea unor tranzacţii sau preţuri de oferte recente, la nivelul lunii noiembrie 2008, pentru trenuri comparabile, conform STI.GN1., situaţia juridică a terenului în litigiului fiind stabilită corect de autoritatea intimată şi contestată de instanţa de fond, neputând fi reţinută o altă situaţie juridică atestată ulterior prin Adresa nr. 6202 din 10 iunie 2009, răspuns la Cererea nr. 5419 din 19 mai 2010. Această adresă este ulterioară emiterii Deciziei nr. 12382/FF din 18 mai 2010 şi este depusă pro cauza la dosar, nefiind de natură a infirma legalitatea deciziei contestate în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor stabilite prin raportul de evaluare nr. 16166/R/2009 la nivelul sumei de 306.000 RON.
Totodată, a observat că prima instanţă a înlăturat motivat raportul de expertiză judiciar şi răspunsul la obiecţiuni, constatând că între valoarea despăgubirilor stabilite de cei doi experţi prin folosinţa aceleiaşi metode există o diferenţă de valoare disproporţionat de mare în favoarea expertizei realizată cu ocazia judecării, în fond, fără ca diferenţa de valoare să se bazeze pe existenţa unei situaţii obiective care să determine şi să justifice discrepanţa dintre cele două valori.
Concluzionând, instanţa de recurs a apreciat că prima instanţă a justificat în mod corect faptul că raportul de expertiză efectuat în baza procedurii administrative are relevanţă juridică mai mare, deoarece a fost efectuată prin metoda comparaţiei potrivit STI, cu caracteristicile teritoriale şi economice ale zonei şi categoria de la data la care s-a formulat cererea de despăgubire - anul 2008 şi nu în raport cu o situaţie juridică din anul 2010 şi justificată pe un raport de expertiză care a avut în vedere o situaţie probabilă, dezvoltarea economică viitoare a localităţii Şelimbăr - judeţului Sibiu.
Contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 4009 din 9 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 1371/57/2010 a fost întemeiată de recurenţii-contestatori pe dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ. respectiv dezlegarea dată soluţionării recursurilor a fost rezultatul unei greşeli materiale.
Contestatorii arată în motivarea căii de atac formulată că eroarea materială care a determinat, în opinia lor respingerea recursurilor ca nefondate, constă în faptul că s-a menţionat greşit în raportul de evaluare întocmit în Dosarul nr. 14775/FFC/2008 a CCSD a fost comunicat titularului V.I. conform deciziei de comunicare. Aceasta fără a se observa că la fila 42 dosar fond este dovada comunicării deciziei de stabilire a despăgubirilor, respectiv decizia emisă la data de 18 mai 2010 şi comunicată la 3 iunie 2010.
Contestatorii apreciază că această eroare materială a reprezentat considerentul pentru care instanţa de recurs a respins recursurile ca nefondate.
A doua eroare materială invocată în cuprinsul contestaţiei în anulare constă în faptul că instanţa de recurs nu a observat înscrisul, acesta reprezentând dovada comunicării raportului de evaluare mai înainte de emiterea deciziei de stabilire a despăgubirilor.
Contestatorii apreciază că aceste erori materiale au determinat soluţia greşită a respingerii recursurilor apreciindu-se ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ.
La dosar intimata-pârâtă a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată.
Curtea analizând contestaţia în anulare, în raport de motivele invocate apreciază, pentru următoarele considerente că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ. în sensul existenţei unei erori materiale care să fie hotărâtoare în ceea ce priveşte soluţia de respingere a recursurilor dispusă prin Decizia nr. 4009 din 9 octombrie 2012.
În primul rând prin Decizia nr. 4009 din 9 octombrie 2012 recursurile, declarate de contestatorii-recurenţi, au fost respinse, ca nefondate, menţinându-se soluţia de respingere a acţiunii dispusă prin Sentinţa civilă nr. 243 din 14 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia. În recurs cauza nu a fost soluţionată în baza unei excepţii de procedură sau de fond, fiind analizat fondul sentinţei recurate prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei de stabilire a despăgubirilor.
În al doilea rând erorile materiale invocate de contestatori privind data comunicării sau recomunicării raportului de evaluare către părţile interesate nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ.
Aceasta deoarece dezlegarea dată de către instanţa de recurs, prin soluţia de respingere a recursurilor ca nefondate, nu este rezultatul direct sau indirect al erorilor materiale invocate privind data comunicării raportului de evaluare.
Instanţa de recurs a respins recursurile ca nefondate, motivat de temeinicia şi legalitatea sentinţei recurate prin care s-a omologat raportul de evaluare efectuat în faza procedurii administrative şi a respins motivat raportul de expertiză judiciară efectuat în cadrul judecăţii în primă instanţă.
Curtea constată că erorile invocate nu au reprezentat motivul determinant al respingerii recursurilor ca nefondate. Motivat, instanţa de recurs, prin decizia contestată a apreciat, datorită diferenţei de valoare a despăgubirilor stabilite prin cele două rapoarte, că raportul de expertiză efectuat în etapa procedurii administrative este cel corect în raport de actele şi situaţia concretă de la data formulării cererii de despăgubire, anul 2008, şi aceasta în mod independent de data comunicării raportului de evaluare.
Fapt de necontestat, raportul de evaluare a stat la baza emiterii Deciziei nr. 12382/2010 emisă de intimată, decizia care a fost contestată sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite de Comisie, contestare care a presupus efectuarea unui al doilea raport de evaluare, care motivat nu a fost însuşit de prima instanţă.
Iar prin Decizia contestată nr. 4009 din 9 octombrie 2012 s-au respins recursurile ca nefondate menţinându-se ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
Faţă de cele expuse mai sus pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 318 C. proc. civ., Curtea în baza art. 320 C. proc. civ. va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de V.I., M.M.L. şi D.P.E. împotriva Deciziei nr. 4009 din 9 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5641/2013. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 5665/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
