ICCJ. Decizia nr. 5672/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5672/2013
Dosar nr. 1302/36/2012
Şedinţa publică de la 11 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin cererea înregistrată la data de 01 noimbrie 2012 pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1302/36/2012, reclamanta SC I.M.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Constanţa, solicitând suspendarea executării deciziei de impunere din 07 martie 2011 emisă de pârâtă privind obligaţiile fiscale stabilite suplimentar în cuantum total de 1.970.730 RON, formată din 1.129.355 cu titlu de TVA suplimentar de plată şi 841.375 RON cu titlu de majorării de întârziere, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anularea deciziei.
În motivarea acţiunii a arătat că, în fapt, desfăşoară o activitate corespunzătoare caselor de amanet sub marca G. achiziţionată de la o societate din Cipru („L.") şi conform manualului de know-how primit de la L., reclamanta urma să deruleze activitatea de amanet separată de cea de vânzare a bijuteriilor, prin intermediul unor societăţi cu răspundere limitată, independente, care aveau ca rol valorificarea bijuteriilor neachitate la termen.
În ceea ce priveşte inspecţiile fiscale desfăşurate de D.G.F.P. Constanţa, a arătat că prima inspecţie fiscală s-a desfăşurat în perioada octombrie - noiembrie 2008, ca urmare a unei adrese a Gărzii Financiare secţia Constanţa prin care se solicita stabilirea obligaţiilor fiscale reprezentând impozit pe profit şi TVA pentru perioada septembrie 2006 - iunie 2008, iar la finalul acestui control s-a emis Procesul-verbal din 26 noimbrie 2008 şi Dispoziţia nr. 118 din 26 noiembrie 2008, prin care s-a stabilit că reclamanta SC I.M.C. SRL are obligaţia de a lua măsurile cuprinse în această dispoziţie. Organele de control au considerat, în principal, că societatea reclamantă SC I.M.C. SRL ar fi trebuit să încaseze şi să achite la bugetul de stat TVA aferent adaosului comercial cu care societăţile vindeau bijuteriile second-hand.
A mai arătat reclamanta că la data de 18 aprilie 2011 a depus o contestaţie administrativă împotriva deciziei de impunere, contestaţie înregistrată sub numărul X. şi deşi termenul de soluţionare a acestei contestaţii, a expirat la data de 03 iunie 2011, la data de 10 iunie 2011, a primit o decizie din partea organelor de soluţionare a contestaţiei prin care i se comunica suspendarea procedurii de soluţionare, până la finalizare a unor cercetări penale.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale contestate, a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile, prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, a susţinut reclamanta că organele de control au încălcat principiul unicităţii inspecţiei fiscale prin încălcarea dispoziţiilor art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. întrucât in aceeaşi perioadă a fost supusă unei duble inspecţii fiscale: una realizată printr-un control inopinat şi finalizată prin procesul - verbal iniţial şi prin dispoziţia iniţială, iar cea de-a doua, prin decizia de impunere şi decizia de nemodificare a bazei de impunere.
De asemenea, a arătat că inspecţia fiscală nu s-a finalizat în 6 luni de la data demarării, respectiv octombrie 2008, conform art. 104 alin. (2) C. proc. fisc., dar a continuat pentru o perioadă de încă 2 ani şi 5 luni până la data de 07 martie 2011 când au fost emise actele finale.
A mai susţinut că argumentele reţinute de inspectorii fiscali provin dintr-o aplicare nelegală şi o interpretare neconformă a jurisprudenţei comunitare în materia practicilor abuzive, reţinându-se au fost înfiinţate societăţile deţinătoare a unor francize G. cu scopul de a profita abuziv de scutirea de la plata TVA deoarece aveau o cifră de afaceri mai mică de 119.000 RON, fiind invocată în susţinerea acestui punct de vedere, prevederile art. 15 C. proc. fisc., interpretat însă potrivit condiţiilor şi criteriilor identificării unor practici abuzive cuprinse în cauza Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, C-255/02 Halifax and others („Halifax").
În acest sens, a arătat că respectiva cauză nu a fost niciodată publicată in limba română, iar pe de altă parte că aceasta nu se aplică situaţiei de fapt reţinute de către organele fiscale.
În subsidiar, s-a mai susţinut că şi in situaţia in care instanţa ar considera că situaţiei de fapt îi sunt aplicabile prevederile art. 15 C. proc. fisc. şi raţionamentul descris în cauza Halifax, inspectorii fiscali nu au interpretat în mod legal aceste norme, limitându-se la enumerarea sumară a unora dintre condiţiile impuse de cauza Halifax.
În ce priveşte scopurile urmărite de existenţa scutirii prevăzute pentru întreprinderi mici şi mijlocii, reclamanta a învederat că pe lângă principiul neutralităţii impunerii în materie de TVA, care obligă suportarea sarcinii TVA de către toţi participanţii la circuitul comercial, mai există şi un alt principiu, opus neutralităţii, care are ca scop facilitarea implementării primului, respectiv, principiul raţionalităţii impunerii.
S-a mai arătat că pentru ca anumite norme să fie opozabile, trebuiau ca, mai înainte, să fie făcute publice. Obiectivele urmărite de regimul întreprinderilor mici trebuie să fi fost expres prevăzute pentru a se putea sancţiona un eventual contribuabil care respectă litera legii, dar îi desconsideră raţiunea.
Reclamanta a mai arătat că şi dacă s-ar considera că obiectivele regimului întreprinderilor mici au fost cunoscute contribuabililor europeni, pentru a putea considera îndeplinite condiţiile deciziei Halifax, trebuie ca organele fiscale să demonstreze în ce mod acţiunile contribuabilului, efectuate în litera legii, aduc atingere spiritului ei. Or, nu se specifică în ce mod sunt lezate interesele consumatorilor în cauza de faţă.
S-a susţinut şi că reclamanta funcţionează ca o franciză a L., din Cipru iar manualul de know-how transmis cu ocazia încheierii sistemului de franciză prevede că activitatea de amanet va fi diferenţiată de cea de vânzare a bijuteriilor, prin transmiterea creanţelor către diferite societăţi. Prin urmare, ceea ce se implementează, din punct de vedere comunitar, este modelul societăţii din Cipru, prin aceasta ajungându-se la o stabilire a acesteia în România, invocându-se cauza CJUE, Cadburry Schwepps C-196/04.
O altă condiţie care apreciază că nu este îndeplinită pentru a fi aplicat raţionamentul din cauza Halifax este ca scopul esenţial să fi fost încălcarea prevederilor fiscale, ori în speţă, motivul înfiinţării lor a fost rolul comercial al numărului mare de societăţi.
În ceea ce priveşte baza de impunere aferentă TVA, a considerat reclamanta că nu a fost calculată în mod corespunzător, întrucât dacă se elimină Societăţile din structura comercială a grupului G. în cadrul căruia activează şi reclamanta, cel puţin cheltuielile cu franciza ar fi trebuit reconsiderate la o valoare de 20 de ori mai mare, iar lipsa oricăror detalii cu privire la aceste aspecte este de natură a atrage anularea Deciziei de impunere.
Sub aspectul prevenirii unei pagube iminente, s-a arătat in acţiune că aceasta condiţie este îndeplinită raportat la cuantumul foarte ridicat al sumei în discuţie, respectiv de aproximativ 2.000.000 RON şi specificul activităţii desfăşurate, respectiv creditarea clienţilor cu sume în numerar, credite garantate cu bijuterii second-hand, societatea fiind in imposibilitate de a o achita fără a vinde o parte a activităţii.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 15, art. 14 din Legea nr. 554/2004, art. 215 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 94, 101, 218 alin. (2) C. proc. fisc.
Prin sentinţa nr. 6/CA din 9 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondată cererea de suspendare a executării deciziei de impunere din 07 martie 2011 emisă de D.G.F.P. Constanţa, formulată de reclamanta SC I.M.C. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Constanţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că decizia de impunere din 07 martie 2011 emisă de D.G.F.P. Constanţa este un act administrativ fiscal ce poate forma obiectul unei cereri de suspendare în procedura prevăzută de art. 215 din O.G. nr. 92/2003.
De asemenea, a mai reţinut instanţa fondului că in analizarea condiţiilor prescrise de art. 14 din Legea nr. 554/2004 simplul fapt că executarea actului administrativ afectează într-o anumită măsură patrimoniul persoanei căreia i se adresează nu poate justifica suspendarea executării actului.
A mai apreciat că motivele invocate de reclamantă în acţiune, atât cele de ordin procesual, cât şi cele de ordin substanţial, nu sunt de natură a crea de plano o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ, fiind necesară nu numai administrarea de probe în cadrul procesului, dar şi o interpretare şi o aplicare a legii ce ar presupune o antamare a fondului.
De asemenea s-a mai arătat in considerentele hotărârii că este real că înscrisurile depuse la dosar sunt de natură a induce aparenţa unei pagube iminente în patrimoniul reclamantei, însă îndeplinirea doar a acestei condiţii nu este suficientă pentru a se obţine temporizarea actului administrativ fiscal contestat.
În fine, a reţinut Curtea de Apel că, în condiţiile în care nelegalitatea actului administrativ nu transpare din analiza sumară a acestuia, fiind necesare verificări specifice unei cercetări pe fondul aspectelor reţinute de organul fiscal în decizia de impunere, nu poate fi dispusă măsura suspendării actului administrativ contestat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs SC I.M.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile legii contenciosului administrativ, în analiza cererii de suspendare a executării deciziei de impunere din 07 martie 2011 şi a raportului de inspecţie fiscală.
A susţinut recurenta că deşi instanţa de fond a constatat că există o pagubă iminentă care afectează patrimoniul acesteia, în privinţa condiţiei referitoare la cazul bine justificat, a decis că această condiţie nu este îndeplinită, deşi printr-o examinare sumară a argumentelor invocate rezultă existenţa unor indicii temeinice de natură a contura o nerespectare a dispoziţiilor legale.
Astfel susţine recurenta că în ceea ce priveşte aparenţa de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale, au fost prezentate o serie de argumente juridice de ordin procedural - în sensul că organele de control final nu au respectat principiul unicităţii inspecţiei fiscale cât şi argumente substanţiale referitoare la interpretarea neconformă a jurisprudenţei comunitare în materia practicilor abuzive cât şi invocarea unor norme legale neaplicabile situaţiei de fapt reţinute în actul de control, precum şi modul nelegal de calcul al bazei impozabile.
Consideră recurenta-pârâtă că instanţa de fond a comis o eroare de interpretare şi o greşită aplicare a dispoziţiilor legii contenciosului administrativ în cauză fiind îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrativ-fiscale atacate.
Intimata D.G.F.P. Constanţa a formulat întâmpinare susţinând că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, în cauză nefiind întrunite cumulativ cele două condiţii legale prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pentru suspendarea executării actelor administrativ fiscale atacate.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Actul administrativ fiscal a cărui suspendare de executare a fost solicitată în temeiul art. 215 din C. proc. fisc., raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004 este decizia de impunere din 07 martie 2011 prin care D.G.F.P. Constanţa a stabilit, în sarcina recurentei-reclamante obligaţii fiscale suplimentare în cuantum total de 1.970.730 RON, respectiv suma de 1.129.355 RON cu titlu de TVA suplimentar de plată şi 841.375 RON cu titlu de majorări de întârziere.
Suspendarea actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit de Consiliul Europei cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Legea română, în concordanţă cu recomandarea Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului European, R 89 din 13 septembrie 1989, a reglementat prin dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a dispune măsuri temporare de suspendare a executării actului administrativ atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, la care face trimitere şi art. 215 din C. proc. fisc. impune în acest scop îndeplinirea cumulativ ă a condiţiei existenţei unui caz justificat şi a iminenţei unei pagube, astfel cum sunt acestea definite prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.
Aceste condiţii cumulative sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
Cazul bine justificat poate fi reţinut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate, pe baza unui probatoriu care să nu implice din partea instanţei o prejudecare a fondului cauzei, ceea ce nu este permis în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare.
Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată neîndeplinirea acestei condiţii legale întrucât motivele invocate de recurenta-reclamantă, atât cele de ordin procedural cât şi cele de ordin substanţial nu erau suficiente pentru ca aparenţa de nelegalitate să fie evidentă şi să poată fi identificată, fără o examinare aprofundată a cauzei.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora în cauză s-a dovedit îndeplinirea celei de a doua condiţii, respectiv paguba iminentă, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate întrucât astfel cum s-a reţinut şi de către instanţa de fond, suspendarea executării unui act administrativ fiscal este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor legale.
Având în vedere aceste considerente, apreciind că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea deciziei de impunere din 07 martie 2011, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC I.M.C. SRL împotriva Sentinţei nr. 6/CA din 9 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5663/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5681/2013. Contencios → |
|---|
