ICCJ. Decizia nr. 5697/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5697/2013
Dosar nr. 4186/2/2011
Şedinţa publică de la 11 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal, la data de 05 mai 2011, reclamanta M.P.G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reprezentat de Procurorul General, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, a solicitat anularea Ordinului nr. A1. din 31 martie 2011 [art. 3 alin. (2)] şi a Ordinului nr. A2./ 12 aprilie 2011 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi obligarea pârâţilor în solidar la plata diferenţelor salariale reţinute începând cu data de 01 februarie 2011, constând în sporul pentru condiţii deosebite de muncă şi acordarea în întregime a drepturilor salariale, aşa cum au fost descrise în art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. A1./2011. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş să nu opereze reţineri din drepturile salariale cu titlul de recuperare a sporului pentru perioada 01 iunie 2010 - 01 februarie 2011 în baza Ordinului nr. A2./2011 şi obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş la înscrierea în carnetul de muncă a acestui spor pentru toată perioada, respectiv 01 iunie 2010 - 31 decembrie 2011.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în perioada 28 ianuarie 2010 - 28 ianuarie 2011 a fost detaşată la Misiunea de Poliţie a Uniunii Europene (E.U.P.M.) în baza Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. A3./2010, iar detaşarea s-a prelungit până la 31 decembrie 2011 conform Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. A4./2010.
La data de 05 aprilie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş i-a comunicat Ordinul nr. A1. din 31 martie 2011 prin care i s-au stabilit drepturile salariale şi alte drepturi pe perioada 28 ianuarie - 31 decembrie 2011, ordin care, la art. 3 alin. (2), arată că începând cu data de 01 februarie 2011, pe perioada detaşării, nu beneficiază de plata cuantumului sporului pentru condiţii deosebite de muncă.
Reclamanta a contestat Ordinul nr. A1./2011 în ceea ce priveşte acest articol, pârâtul comunicându-i la data de 14 aprilie 2011, prin Adresa nr. AA1./2011, soluţia de respingere a contestaţiei motivat de faptul că Uniunea Europeană a suportat plata hardship allowance (echivalentul sporului pentru condiţii deosebite de muncă), astfel că plata acestui spor ar fi reprezentat o plată dublă.
Reclamanta a arătat că, la data de 13 aprilie 2011, i s-a comunicat şi Ordinul nr. A2. din 12 aprilie 2011 prin care a fost completat retroactiv Ordinul nr. A5./2010, în sensul introducerii unui nou articol - art. 11, care dispune că nu beneficiază de plata sporului pentru condiţii deosebite de muncă pentru perioada trecută din 01 iunie 2010 - 01 februarie 2011.
Aceasta a menţionat că în perioada 01 iunie 2010 - 01 februarie 2011 i s-a plătit sporul de 15% şi consecinţa Ordinului nr. A2./2011 ar fi restituirea sumelor încasate în mod legal în baza Ordinului nr. A5./2010.
A mai arătat că, pe perioada detaşării, Misiunea de Poliţie a Uniunii Europene i-a plătit doar echivalentul diurnei „per diem”, aceasta rezultând din înscrisul „Certificat” depus în copie tradusă în limba română la dosar şi că alte drepturi de natura celor menţionate de pârât „hardship” sau „risk” nu i-au fost plătite.
Reclamanta a susţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, care nu permit ca drepturile băneşti pe perioada detaşării să devină inferioare celor de care beneficiază magistratul pentru funcţia din care este detaşat.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 303/2004, Legea nr. 248/2010, Legea nr. 285/2010.
Printr-o cerere separată, dar ataşată cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat şi suspendarea Ordinelor nr. A1./ 31 martie 2011 [art. 3 alin. (2)] şi nr. A2./ 12 aprilie 2011 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţinând că sunt îndeplinite cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004, existând un caz bine justificat motivat pe aspectele de nelegalitate arătate în acţiune şi pe existenţa unei pagube reale rezultând din diminuarea veniturilor salariale, în condiţiile în care aceste venituri sunt singurele de care dispune magistratul pentru asigurarea traiului de zi cu zi.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a Ordinului nr. A2./ 12 aprilie 2011 pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile şi, în subsidiar, pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 924 din data de 13 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a dispus anularea art. 3 alin. (2) din Ordinul nr. A1. din 31 martie 2011 şi Ordinul nr. A2./ 12 aprilie 2011 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, a obligat pârâţii către reclamantă la plata diferenţelor salariale reţinute cu titlul de spor pentru condiţii deosebite de muncă în baza acestor acte administrative, respingând în rest acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată, neavând relevanţă că pârâtul nu a transmis un răspuns reclamantei şi pentru cea de a doua contestaţie din 17 aprilie 2011, vizând Ordinul nr. A2./2011.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut faptul că din Certificatul emis de Uniunea Europeană Misiunea Poliţiei la data de 19 aprilie 2011 de Şeful Personal E.U.P.M., rezultă că reclamanta primeşte exclusiv diurna zilnică „per diem” nu şi alte drepturi.
Prin Ordinul nr. A5. din 31 mai 2010, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în drepturile salariale ale reclamantei sporul pentru condiţii deosebite de muncă de 15%.
Ca atare, a apreciat că susţinerile pârâtului cu privire la condiţiile în care, de regulă, se stabileşte acest drept salarial nu sunt relevante în speţă, deoarece în cazul reclamantei a analizat rezultatele determinărilor de noxe profesionale şi i-a acordat acest drept salarial, neavând relevanţă nici situaţia că reclamanta nu a contestat Ordinul nr A6./ 20 ianuarie 2010 în care nu avea stabilit acest drept salarial.
În speţă, prin Ordinul contestat nr. A2. din 12 aprilie 2011 a fost modificat Ordinul nr. A5./2010, iar acest act a fost emis ulterior Ordinului nr A6./ 2010, în condiţiile în care prin Ordinul nr. A5./2010 a dobândit reclamanta dreptul în discuţie.
Art. 58 alin. (32) din Legea nr. 303/2004 prevede clar faptul că, printre drepturile de care beneficiază personalul detaşat trebuie acordate şi sporurile cu caracter permanent prevăzute de lege pentru funcţia deţinută anterior detaşării.
Consiliul Superior al Magistraturii s-a pronunţat în sensul că sporul de 15% acordat pentru condiţii de muncă grele vătămătoare sau periculoase este un spor cu caracter permanent şi, prin urmare, intră în calculul indemnizaţiei de concediu (Plenul Consiliului Superior al Magistraturii din 06 iunie 2011, pct. 6 ordinea de zi).
Art. 4, anexa VI din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice prevede că se beneficiază de sporul de 15 % din indemnizaţia de încadrare „corespunzător timpului lucrat”.
Instanţa de fond a reţinut că acest text de lege nu poate fi interpretat în sensul că sintagma legală: „potrivit timpului lucrat” se referă doar la timpul lucrat în România. Reclamanta este detaşată şi „potrivit timpului lucrat” la unitatea unde este detaşată, beneficiază de sporul de 15 % pentru că are acest drept stabilit prin Ordinul nr. A5.2010 începând cu 1 iunie 2010.
Prin urmare, România, prin autorităţile pârâte, are obligaţia să-i acorde reclamantei şi acest drept salarial în baza art. 58 alin. (32) din Legea nr. 303/2004.
Judecătorul fondului a apreciat că simpla susţinere în sensul că reclamanta beneficiază de „hardship allowance” (un drept echivalent sporului de 15%) şi faţă de această situaţie ar fi incident art. 58 alin. (33) din Legea nr. 303/2004 nu poate fi reţinută, întrucât primirea de către reclamantă a dreptului echivalent trebuie să fie efectivă şi deci dovedită şi nu dedusă din reglementări internaţionale.
A mai constatat că apărările pârâtului cu privire la reglementarea din art. 7 alin. (1), anexa VI la Legea nr. 330/2009 sunt neîntemeiate.
Prin Ordinul nr. A2. din 12 aprilie 2011 a fost modificat Ordinul nr. A5./2010, dar modificarea poate opera doar pentru viitor nu şi pentru trecut. În anul 2010 era în vigoare Legea nr. 284/2010 şi nu Legea nr. 330/2009 care a fost abrogată la 1 ianuarie 2011 şi, ca atare, nu are incidenţă cu privire la situaţia reglementată de actele contestate.
Instanţa de fond a constatat, totodată, că art. 3 alin. (2) din Ordinul nr. A1./ 31 martie 2011 prin care s-a dispus că reclamanta „ nu beneficiază de plata cuantumului sporului pentru condiţii deosebite de muncă”, dar şi Ordinul nr. A2. din 12 aprilie 2011, prin care s-a dispus modificarea Ordinului nr. A5./2010 în sensul că reclamanta „nu beneficiază de plata sporului pentru condiţii deosebite de muncă” pe perioada detaşării, sunt acte administrative nelegale, emise cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 58 alin. (32) şi (3) din Legea nr. 303/2004, coroborat cu art. 4, anexa VI din Legea nr. 284/2010.
Referitor la înscrierea în carnetul de muncă a menţiunilor corespunzătoare, Curtea a apreciat că acest capăt de cerere este neîntemeiat, reţinând că potrivit art. 296 alin. (3) C. muncii angajatorii trebuie să elibereze titularilor carnetele de muncă eşalonat până la 30 iunie 2011, precum şi faptul că, prin abrogarea decretului nr. 92/1976, angajatorii nu mai au obligaţii de înregistrare în cărţile de muncă.
În ceea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâţilor la plata diferenţelor salariale reţinute începând cu 01 februarie 2011 cu titlu de spor de 15%, a constatat că aceasta este întemeiată în raport de prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Astfel, constatând nelegalitatea actelor administrative în baza cărora pârâţii au acordat reclamantei drepturi salariale într-un cuantum diminuat, a apreciat că diferenţa de salariu neîncasată de reclamantă reprezintă daune materiale produse acesteia ca efect al actelor contestate.
Cu privire la obligarea pârâţilor să nu opereze reţineri din drepturile salariale cu titlu de recuperare spor de 15% pentru perioada 1 iunie 2010 - 1 februarie 2011 în baza Ordinului nr. A2./2011, judecătorul fondului a constatat că este nedovedită această reţinere de drepturi salariale de către pârâtă. Totodată, s-a reţinut că ordinele contestate puteau produce efecte doar pentru viitor nu şi pentru anul 2010 anterior emiterii acestor acte.
Referitor la cererea de suspendare a executării actelor contestate, instanţa de fond a reţinut că, faţă de modalitatea de soluţionarea a acţiunii, această cerere a rămas fără obiect.
II. Recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 924 din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prealabil, se arată că recursul declarat este admisibil, deoarece dispoziţiile Legii nr. 285/2010 nu prevăd caracterul irevocabil al hotărârii primei instanţe prin care este soluţionată contestaţia formulată împotriva modalităţii de salarizare.
Motivele de recurs invocate conform art. 3041 C. proc. civ. se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se greşita aplicare a legii sub două aspecte.
Primul vizează soluţionarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Recurentul arată că în mod greşit s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în condiţiile în care reclamantul-intimat nu a formulat plângere prealabilă împotriva Ordinului nr. A2./ 12 aprilie 2011, reclamantul contestând Ordinul nr. A1./ 31 martie 2011, contestaţia fiind respinsă prin adresa nr. AA1. 12 aprilie 2011, iar ceea ce a contestat recurenta este răspunsul la contestaţia respinsă.
Al doilea aspect de nelegalitate pe fond priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 58 alin. (31), (32) şi (33) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce priveşte aprecierea legalităţii Ordinelor contestate nr. A1./ 31 martie 2011 şi nr. A2./ 12 aprilie 2011.
Recurentul arată că în mod greşit prima instanţă a dispus anularea acestor ordine, în condiţiile în care reclamanta pe perioada detaşării nu avea dreptul la acordarea sporului de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase.
Aceasta deoarece sporul solicitat nu este unul cu caracter permanent, fiind condiţionat de timpul efectiv lucrat în aceste condiţii, iar pe de altă parte prin Ordinul nr A6./ 28 ianuarie 2010, necontestat, prin care reclamanta a fost detaşată, s-a dispus ca pe perioada detaşării să nu beneficieze de plata „hardship allowance”, echivalentul sporului pentru condiţii deosebite de muncă, deoarece reclamanta nu şi-a desfăşurat efectiv activitatea în astfel de condiţii periculoase.
Fapt de necontestat, reclamanta a beneficiat pe perioada detaşării de alocaţia zilnică „per diem” pentru acoperirea cheltuielilor de cazare, masă, transport local.
Se apreciază că obligarea autorităţilor-pârâte de a achita diferenţele salariale reţinute începând cu data de 1 februarie 2011 excede competenţei instanţei de contencios administrativ, fiind inadmisibil acest capăt de cerere în opinia recurentului.
La dosar, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul declarat, Curtea îl va aprecia ca admisibil şi pe fond ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Sentinţa atacată este susceptibilă de recurs şi este dată cu aplicarea corectă a legii, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Primul aspect de nelegalitate privind soluţionarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu este fondat.
În mod corect prima instanţă a reţinut că reclamanta prin adrese succesive a contestat atât Ordinul nr. A1./ 31 martie 2011 cât şi Ordinul nr. A2./ 12 aprilie 2011. Prin adresa nr. AA1./2011 recurentul a comunicat răspuns la contestaţia formulată împotriva Ordinului nr. A1./2011, dar nu a mai comunicat răspuns şi pentru cea de-a doua contestaţie din 17 aprilie 2011 care viza dispoziţii din Ordinul nr. A2./2011.
Acest fapt nu poate determina aplicarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, ca normă generală în sensul aprecierii inadmisibilităţii contestaţiei, pentru lipsa procedurii prealabile.
Conform art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor: „În perioada detaşării, judecătorii şi procurorii îşi păstrează calitatea de judecător sau procuror şi beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detaşat. Când salariul şi celelalte drepturi băneşti prevăzute pentru funcţia în care este detaşat judecătorul sau procurorul sunt inferioare acesta îşi păstrează indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi”.
Acelaşi articol prevede la art. 32 lit. a) că „în lipsa normelor speciale prevăzute la alin. (31) personalul detaşat în străinătate beneficiază de următoarele drepturi: a) indemnizaţia de încadrare lunară, la care se adaugă sporurile cu caracter permanent prevăzute de lege pentru funcţia deţinută anterior detaşării.”
Art. 58 alin. (33) dispune că: „personalul detaşat în străinătate nu poate beneficia în ţară de aceleaşi drepturi acordate de instituţia unde este detaşat”.
Al doilea aspect de nelegalitate privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 303/2004 nu este fondat.
Fapt de necontestat, reclamanta, procuror, a fost detaşată pe perioada 28 ianuarie 2010 - 28 ianuarie 2011, ulterior detaşarea fiind prelungită până la data de 31 decembrie 2011.
Pe perioada detaşării, reclamanta nu a beneficiat de sportul pentru condiţii deosebite de muncă, prin ambele ordine contestate recurentul arătând că reclamanta nu are dreptul la acest spor pe de o parte că acest spor nu are caracter permanent, iar pe de altă parte, recurenta a beneficiat conform reglementărilor internaţionale de indemnizaţia „per diem” şi nu de sporul de risc „hardship allowance”, deoarece nu şi-a desfăşurat efectiv activitatea în condiţii periculoase.
Curtea apreciază că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 58 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004 şi a apreciat corect asupra condiţiilor cumulative care se cer a fi îndeplinite pentru ca reclamanta, procuror, să aibă dreptul ca în perioada detaşării să beneficieze de sporul pentru condiţii deosebite de muncă solicitat.
Prima condiţie este ca sporul să aibă caracter permanent. Prin hotărâri succesive, Plenul C.S.M. - Hotărârea nr. 325/2005, hotărârile din 6 iunie 2010 şi din 8.07.2010 a apreciat că sporul pentru condiţii deosebite de muncă este un spor cu caracter permanent ca parte a drepturilor băneşti ale magistratului. Sub acest aspect, Curtea va reţine calificarea dată de recurent în recursul declarat.
A doua condiţie îndeplinită în prezenta cauză este aceea ca magistratul delegat să nu beneficieze, conform reglementărilor internaţionale şi în statul în care este delegat, de acelaşi spor de risc, cu consecinţa încasării duble a aceluiaşi spor pentru o activitate desfăşurată în alt stat.
Fapt de necontestat şi probat cu adresa de selecţie depusă la dosar şi certificată ulterior, reclamanta a beneficiat numai de spor „per diem” şi nu de echivalentul sporului de risc sau „hardship allowance”, deoarece nu şi-a desfăşurat activitatea în condiţii periculoase.
În consecinţă, în mod corect prima instanţă a constatat dreptul reclamantei la plata sporului de 15% şi a anulat ordinele contestate prin care îi era negat acest drept.
Capătul de acţiune privind plata acestui spor începând cu data de 1 februarie 2011 este admisibil şi are caracter subsidiar în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Această cerere subsidiară prin care se solicită acordarea unor daune materiale este admisibilă şi fondată în parte, în măsura în care diferenţa de salariu neîncasată, reprezentând sporul de risc este consecinţa ordinelor contestate şi anulate ca nelegale pentru motivele reţinute corect de prima instanţă.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 924 din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5696/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 5704/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
