ICCJ. Decizia nr. 5699/2013. Contencios. Contract administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5699/2013
Dosar nr. 7154/1/2012
Şedinţa publică de la 11 iunie 2013
Asupra cererii de revizuire de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 70/2011 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC C. SA Sibiu împotriva pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu, a anulat decizia nr. 200 din 12 noiembrie 2010 şi procesul-verbal de control din 27 septembrie 2010, a exonerat reclamanta de plata sumei de 521.820 RON reprezentând redevenţă minieră şi dobânzi şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.800 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia reclamanta este titulara licenţei de concesiune pentru exploatare din 11 mai 2001 încheiată cu Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale Bucureşti pentru o perioadă de 20 ani, cu drept de prelungire pe perioade succesive de câte 5 ani, licenţa fiind emisă sub imperiul Legii nr. 61/1998, act normativ în vigoare până la 27 martie 2003, când a fost abrogat prin Legea minelor nr. 85/2003. Conform licenţei, reclamanta avea obligaţia de plată a unei redevenţe miniere în cotă de 2% din valoarea producţiei realizată anual, conform prevederilor art. 46 din Legea nr. 61/1998.
Prima instanţă a mai reţinut că, prin actul de control, instituţia pârâtă a considerat că reclamanta trebuia să achite o redevenţă de 10% din valoarea producţiei miniere, cuantum introdus de O.U.G. nr. 101/2007, astfel că se pune problema aplicării în timp a legii, respectiv dacă licenţei eliberate reclamantei pe o perioadă de 20 ani i se aplică sau nu prevederile O.U.G. nr. 101/2007, începând cu data de 8 octombrie 2007.
Examinând dispoziţiile legale incidente din Legea nr. 85/2003, modificate prin O.U.G. nr. 101/2007 şi constatând faptul că părţile nu au convenit asupra vreunei modificări sau completări a licenţei, Curtea a apreciat că prevederile acesteia au rămas nemodificate până în prezent şi ca urmare trebuie să-şi producă efectele în limitele conţinutului lor, sub imperiul legii sub care au fost emise.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, argumentând că, instanţa de fond a încălcat prevederile art. IV din O.U.G. nr. 101/2007 care obligă societatea comercială titulară a licenţei de concesiune să renegocieze redevenţa în raport cu noile limite stabilite.
Prin decizia nr. 1398 din 15 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu împotriva sentinţei nr. 70/2011 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
A casat sentinţa recurată şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Cu opinia separată a doamnei judecător C.I., în sensul respingerii recursului ca nefondat.
A reţinut Înalta Curte că, în cauză, este necontestat că în licenţa din 11 mai 2001 a fost stabilită o redevenţă în cotă de 2% din valoarea producţiei realizate anual, în condiţiile Legii minelor nr. 61/1998, care a fost abrogată prin art. 69 din Legea nr. 85/2003.
De asemenea, este necontestat că potrivit art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 85/2003, redevenţa a fost stabilită la cota de 10% din valoarea producţiei miniere anuale.
Instanţa de fond, împărtăşind punctul de vedere al societăţii comerciale, a reţinut că în lipsa unei renegocieri a cotei redevenţei, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, prevederile licenţelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata iniţială a acestora, astfel încât obligaţiile bugetare suplimentare stabilite de organele fiscale în sarcina societăţii comerciale sunt lipsite de temei legal.
A constatat instanţa de recurs că soluţia instanţei de fond este nelegală, fiind pronunţată ca urmare a interpretării eronate a dispoziţiilor legale incidente în cauză, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, modificată prin O.U.G. nr. 101/2007 urmând să fie interpretate sistematic, prin coroborare cu dispoziţiile art. IV din O.U.G. nr. 101/2007.
Într-adevăr, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, modificată şi completată, prin O.U.G. nr. 101/2007 „Prevederile licenţelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata iniţială a acestora, cu excepţia cazurilor în care părţile convin modificarea/ completarea acestora”.
Dar, la art. IV alin. (1) din O.U.G. nr. 101/2007 s-a stabilit în mod expres că „Licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere încheiate şi neintrate în vigoare, precum şi licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere intrate în vigoare se renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă”.
Or, din prevederile clauzei de la art. XI pct. 11.1., stabilirea redevenţei miniere, din licenţa de concesiune pentru exploatare din 2001 a cărei beneficiară este societatea comercială, precum şi din conţinutul reglementărilor succesive privind domeniul exploatărilor miniere, petroliere, etc., rezultă că stabilirea redevenţei miniere reprezintă o problemă de reglementare legală, astfel încât prevederile art. IV din O.U.G. nr. 101/2007 reprezintă norme de imediată aplicare.
Astfel fiind, a apreciat Înalta Curte că organele fiscale au avut temei legal atunci când au stabilit în sarcina societăţii comerciale obligaţii bugetare suplimentare.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire SC C. SA invocând motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de revizuire invocat, revizuenta a susţinut că după darea hotărârii a descoperit un înscris constând în precizările înregistrate din 8 august 2008 prin care Ministerul de Finanţe a comunicat Direcţiilor Teritoriale modalitatea de calcul a redevenţei miniere începând cu trimestrul IV 2007 (după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007).
A susţinut revizuenta că acest înscris s-a aflat în posesia intimatei atât la data controlului efectuat cât şi la data pronunţării deciziei nr. 1398 din 15 martie 2012 însă acesta nu a fost aplicat în efectuarea controlului şi nici nu a fost înfăţişat instanţei, deşi avea o importanţă hotărâtoare asupra soluţionării cauzei, întrucât viza modul de stabilire al cuantumului redevenţei miniere datorate, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007 de către societăţile comerciale, titulare de licenţe dobândite în baza unor acte normative anterioare.
Potrivit înscrisului invocat, revizuenta a susţinut că întrucât licenţa iniţială nu a fost modificată, redevenţa minieră urma a fi calculată prin aplicarea procentului de 2% din valoarea producţiei miniere.
Intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu a formulat întâmpinare invocând excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire şi pe fond respingerea ca nefondată a acesteia, susţinând în cauză că înscrisul invocat de revizuentă, intitulat „Precizări din 08 august 2008 ale Ministerului Finanţelor Publice”, reprezintă un document de ordin intern, care nu poate fi opus prevederilor legale ale O.U.G. nr. 101/2007, în baza cărora a fost soluţionată cauza de către instanţa supremă.
Verificând excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire Înalta Curte o va respinge ca nefondată, constatând faptul că cererea a fost înregistrată în temeiul legal prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., respectiv la data de 12 noiembrie 2012.
Examinând cererea de revizuire formulată, în raport de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere în cazul în care, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Înscrisul invocat de revizuentă îl reprezintă precizările înregistrate din 8 august 2008 emise de Ministerul Finanţelor Publice către direcţiile teritoriale privind taxa pentru activităţile de prospecţiuni, explorare şi exploatare a resurselor minerale precum şi a redevenţei miniere, reglementate prin Legea minelor nr. 85/2003, cu modificările şi completările ulterioare.
Examinând conţinutul acestui înscris în raport de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte constată că înscrisul invocat de revizuentă, nu îndeplineşte condiţiile legale impuse de text.
Astfel, înscrisul invocat reprezintă în fapt o notă cu caracter intern comunicată de Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală către unităţile subordonate respectiv direcţiilor teritoriale prin care se fac precizări privind modalitatea de calcul a redevenţei miniere începând cu anul 2007.
Această notă cu caracter intern nu poate fi apreciată ca fiind un înscris nou în sensul dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât, chiar dacă ar fi fost cunoscut de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, acesta nu ar fi putut conduce la pronunţarea unei alte soluţii, nefiind determinant, în sensul că nu atestă o altă situaţie de fapt decât aceea cuprinsă în actele anterioare analizate de instanţă.
Pe de altă parte, înscrisul invocat de revizuentă nu poate fi apreciat ca fiind înscris nou în sensul dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 5 întrucât nu este îndeplinită condiţia privind imposibilitatea de prezentare a acestuia, în cauză nefiind dovedită nici faptul că ar fi fost reţinut de partea potrivnică şi nici vreo împrejurare mai presus de voinţa părţii, ceea ce este echivalent cu forţa majoră, care trebuie dovedită.
În acest sens, revizuenta a susţinut doar că nu a avut cunoştinţă de existenţa acestei note care i-a fost comunicată de o altă societate comercială, situaţie care nu acoperă condiţiile legale prevăzute de dispoziţiile legale impuse de art. 322 alin. (1) pct. (5).
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constatând că înscrisul invocat de revizuentă în temeiul dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 5 nu reprezintă un înscris nou de natură a schimba soluţia pronunţată prin decizia nr. 1398 din 15 martie 2012 în Dosarul nr. 88/57/2011, va respinge cererea de revizuire formulată în cauză, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de SC C. SA Sibiu împotriva deciziei nr. 1398 din 15 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 88/57/2012, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 591/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 569/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
