ICCJ. Decizia nr. 567/2013. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 567/2013
Dosar nr. 3849/90/2011
Şedinţa publică de la 5 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 august 2011, reclamantul N.E., a chemat în judecată pe pârâţii I.G.P.R., M.A.I., Inspectoratul de Poliţie Judeţean Vâlcea, M.D., P.M. şi T.Z., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul I.P.J. Vâlcea, la încadrarea reclamantului pe postul de Şef al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog Vâlcea, constatarea faptului că a câştigat concursul organizat în perioada 20 - 22 august 2003, la Şcoala de Agenţi de Poliţie V.L. Câmpina, având media finală 9,42, obligarea în solidar a pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând diferenţa dintre salariu şi celelalte drepturi pe care le avea la data promovării examenului şi drepturile aferente funcţiei de Şef al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog Vâlcea, pentru intervalul cuprins între data numirii pe acest post a altei persoane şi data încadrării efective a reclamantului pe funcţia de Şef al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog Vâlcea, drepturi reactualizate şi la 100.000 lei daune morale,cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că s-au efectuat cercetări penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), de către pârâţii M.D., P.M. şi T.Z., însă prin rezoluţia din 18 mai 2011, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de aceştia, întrucât, deşi se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii respective, a intervenit prescripţia răspunderii penale.
A mai arătat că pârâtul T.Z., se face vinovat de modificarea rezultatelor concursului pentru ocuparea funcţiilor de Şefi al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog Buzău, Cluj, Alba, Maramureş, Teleorman, Hunedoara şi Vâlcea, pârâtul M.D. în calitate de preşedinte al comisiei de examinare a prezentat tabelele cu mediile finale pârâtului T.Z., iar P.M., în funcţie de secretar al comisiei de examinare, a refăcut tabelele din calculator cu modificările făcute, în sensul că, a fost declarat drept câştigător al concursului pentru ocuparea funcţiei de Şef Serviciu de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog Vâlcea, a contracandidatului reclamantului, C.G.A., care a obţinut media finală 8,12, aspectele menţionate fiind confirmate şi de M.A.I. prin raportul din 12 mai 2005.
Mai arată reclamantul că s-a constituit parte civilă în Dosarele penale nr. 900/P/2005 şi 838/P/2008, însă latura civilă a rămas nesoluţionată, având în vedere că a intervenit prescripţia răspunderii penale a pârâţilor, astfel că, prin fraudarea concursului de către cei trei pârâţi, persoane fizice, reclamantul a suferit un prejudiciu material, constând în diferenţa drepturilor salariale pe care le avea la data când trebuia numit pe postul pe care a concurat şi l-a câştigat şi drepturile salariale pe care ar fi urmat să le primească, acestea urmând a fi stabilite de către I.P.J. Vâlcea sau prin efectuarea unei expertize contabile pe perioada cuprinsă între data de 10 septembrie 2003 şi data încadrării efective pe postul pentru care a concurat, prejudiciul moral solicitat, justificându-se prin faptul prejudicierii imaginii publice a reclamantului, obţinând cea mai mare notă pe tară la concursul respectiv, fiind absolvent al studiilor de doctorat din cadrul Academiei de Poliţie A.I.C.
Pârâţii au formulat întâmpinări, invocând excepţiile inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a neefectuării procedurii prealabile de către reclamant potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, republicată, excepţia decăderii reclamantului din dreptul de a formula acţiunea, potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea. Reclamantul, prin cererea înregistrată la data de 08 noiembrie 2011, a modificat cererea iniţială în sensul că renunţă la judecată privind capătul de cerere care vizează obligarea I.P.J. Vâlcea la încadrarea sa pe postul de Şef al Serviciului de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog Vâlcea, menţinând celelalte capete de cerere.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinările pârâţilor, solicitând admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a I.P.J. Vâlcea, faţă de cererea modificatoare şi respingerea celorlalte excepţii ca neîntemeiate.
Prin cererea de la fila 119 a dosarului, reclamantul a modificat din nou acţiunea, solicitând în baza art. 184 C. proc. civ., să se constate ca fiind false toate actele contrafăcute, prin care au fost concretizate datele concursului organizat în perioada 20 - 22 august 2003, la Şcoala de Poliţie Câmpina, în ceea ce-l priveşte.
Pârâtul T.Z., ca urmare a modificării şi precizării acţiunii de către reclamant, a formulat întâmpinare invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pentru răspunderea civilă delictuală, excepţia netimbrării acţiunii civile, după care, a precizat şi argumentat că, de fapt, acţiunea reclamantului este o acţiune în contencios administrativ, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea de a soluţiona cauza.
Prin sentinţa nr. 367/2012, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut calitatea de funcţionar public special a reclamantului şi obiectul acţiunii, constând în recunoaşterea unui drept pentru ocuparea unei funcţii publice, în urma câştigării concursului.
Curtea de Apel Piteşti, investită cu soluţionarea prezentei pricini şi în aplicarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., a rămas în pronunţare asupra excepţiilor invocate în cauză, reţinând că eventuala lor incidenţă poate face inutilă cercetarea fondului.
Cu privire la excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Vâlcea a apreciat că aceasta nu se mai impune a fi analizată câtă vreme declinarea de competenţă a fost determinată tocmai ca efect al aprecierii ei ca întemeiată.
Raportat la această soluţie, a apreciat inutil a se cerceta şi excepţia privind necompetenţa teritorială a tribunalului, în condiţiile în care pricina nu se mai află pe rolul acestei instanţe, iar în faţa Înaltei Curţi nu s-a mai invocat această lipsă de competenţă.
Prin Sentinţa nr. 187/ F-CONT din 24 aprilie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca nefondată şi a obligat pe reclamant să plătească 2.220 lei, cheltuieli de judecată, faţă de pârâtul T.Z.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte verificarea excepţiilor privind netimbrarea, decăderea din acest drept, prescripţia dreptului material la acţiune, legitimarea procesuală pasivă şi inadmisibilitatea pentru lipsa procedurii prealabile invocate de pârâţi, s-a constatat că:
- excepţia de netimbrare, nu este incidentă în cauză, raportat la obiectul acţiunii, constând în recunoaşterea câştigării concursului din august 2003 într-o funcţie publică în cadrul M.A.I. şi indemnizarea prejudiciului produs prin refuzul autorităţii de a-şi însuşi această realitate. Reţinând şi calitatea de funcţionar public special supus Legii nr. 360/2002, act normativ ce se completează cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999 şi pe cale de consecinţă şi cu cele ale Codului muncii, se reţine că taxa datorată este cea fixată în şedinţa din 4 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti şi care a fost achitată potrivit înscrisului de la fila 17.
- Referitor la excepţia prescripţiei şi decăderea din dreptul material la acţiune, a apreciat prima instanţă că sunt excepţii ce se impun a fi analizate în raport de natura juridică a litigiului, aspect asupra cărora părţile au pus concluzii, raportat şi la precizarea reclamantului, potrivit căreia instanţa nu este sesizată cu o acţiune de contencios administrativ, ci cu o acţiune de antrenare a răspunderii civile delictuale, consecinţă a săvârşirii unor infracţiuni (fila 114).
În acest context a reţinut instanţa de fond că primul capăt al acţiunii, respectiv constatarea câştigării concursului, în condiţiile în care nu se cere valorificarea acestui drept, nu reprezintă decât premiza ce trebuia îndeplinită pentru a se putea discuta de existenţa unui prejudiciu nejustificat prin nerecunoaşterea faptului că reclamantul este acela care a obţinut cea mai mare notă cu ocazia testării din august 2003.
Aşadar, de vreme ce reclamantul nu solicită să fie numit în funcţia pentru care a candidat, ci numai să primească sumele ce le-ar fi primit cu ocazia unei astfel de numiri, se impune aprecierea că aşa numita cerere în constatare nu trebuie privită ca o pretenţie în sine, ci ca un element de natură să justifice pretenţiile în bani din celelalte capete de cerere.
În acest sens, s-a apreciat că obiectul acţiunii cu care este investită instanţa este acela al plăţii unor daune materiale şi morale, pe care reclamantul le pretinde pentru acoperirea unui prejudiciu, încercat ca urmare al activităţii pârâţilor, pe care reclamantul o califică drept ilicită, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală.
În continuare, prima instanţă a arătat că deşi, de principiu, acţiunea în pretenţii pentru acoperirea unui prejudiciu de această natură nu primeşte calificarea necesară a atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, totuşi, în cauză, această natura juridică a acţiunii este determinată de calitatea de funcţionar public special a reclamantului (art. 1 din Legea nr. 360/2002) şi de faptul că pretinsele activităţi ilicite s-au săvârşit cu ocazia desfăşurării unui concurs, organizat pentru ocuparea unor funcţii publice din cadrul M.A.I.
În concluzie, se reţine natura de litigiu de contencios administrativ special în cauză, chiar dacă nu se urmăreşte anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică sau sancţionarea refuzului unei astfel de autorităţi, ci numai constatarea existenţei faptului vătămător şi a prejudiciului pe care acesta l-a determinat.
În raport de această calificare juridică, prima instanţă a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care stabilesc un termen special de prescripţie pentru obligarea la despăgubiri atunci când ele sunt consecinţa anulării actului administrativ sau a cenzurării refuzului de emitere a acestuia.
De asemenea, s-a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi (5) din acelaşi act normativ, dispoziţii la care s-a făcut trimitere în întâmpinări pentru susţinerea decăderii din dreptul material la acţiune, pentru aceleaşi raţiuni mai sus expuse şi anume că, natura de contencios administrativ este atrasă nu de incidenţa Legii nr. 554/2004, ci de o lege specială aplicabilă funcţionarilor publici.
În continuarea raţionamentului, instanţa de fond a apreciat că un astfel de drept este un drept patrimonial şi el se supunea termenului general de prescripţie la care se refereau dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare până la data de 1 octombrie 2011, şi el este de 3 ani, ce încep să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
A constatat instanţa că, în cauză, un astfel de moment este reprezentat de momentul de la care reclamantul a luat cunoştinţă de nota obţinută atât de el, cât şi de contracandidatul său, note ce rezultă din procesul verbal depus în copie la filele 37 şi 38 şi de momentul numirii pentru postul de şef Serviciu de combaterea crimei organizate şi antidrog Vâlcea (filele 39-41).
Aceste înscrisuri s-au întocmit în anul 2003, iar reclamantul, angajat în structurile Ministerului de Interne şi anterior şi ulterior momentului de organizare a concursului, a avut posibilitatea să ia la cunoştinţă de notele acordate şi numirea făcută pe postul pentru care a candidat.
S-a apreciat că în anul 2003 a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, termen care s-a împlinit mult anterior introducerii acţiunii, neputându-se reţine vreo cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei extinctive
În concluzie, prima instanţă a apreciat că acţiunea reclamantului are natură patrimonială, chiar şi în măsura în care se priveşte cererea în constatare ca având un caracter autonom, iar celelalte capete au un caracter patrimonial şi evaluabil în bani, că este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani, termen care s-a împlinit anterior introducerii prezentei acţiuni, ceea ce face incidentă excepţia de prescripţie invocată în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul N.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ. şi solicitând casarea
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant formulează următoarele critici:
- instanţa de fond a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, în sensul că a stabilit eronat momentul la care recurentul a luat cunoştinţă sau putea să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, ca fiind anul 2003, când s-au comunicat rezultatele concursului şi a fost numit în funcţie contracandidatul său. Susţine că, în realitate, a aflat de fraudarea rezultatelor concursului şi de persoanele vinovate de această faptă, în anul 2011, când a fost chemat pentru prima oară în faţa organelor de cercetare penală să dea declaraţie de parte vătămată şi constituire de parte civilă.
- mai arată că instanţa de fond nu a ţinut cont de soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal privind pe pârâţii persoane fizice din prezenta cauză, care au statuat irevocabil că solicitările formulate de petiţionari privind repararea prejudiciului material şi moral pot fi valorificate fie prin acţiune civilă alăturată celei penale, în măsura în care aceasta va fi exercitată, fie printr-o acţiune civilă separată. În acest context arată că, în cauză, reclamantul a optat pentru acţiunea civilă separată, întrucât procesul penal a încetat în faza urmăririi penale, procurorul neavând competenţa să soluţioneze latura civilă, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 şi 1000 alin. (3) C. civ. raportat la art. 14 C. proc. pen.
Recursul este întemeiat.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele expuse în continuare.
Un prim motiv de nelegalitate pe care Înalta Curte îl reţine din analiza sentinţei recurate constă în contradictorialitatea dintre motivarea dezvoltată de prima instanţă, exclusiv cu referire la temeinicia excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi dispozitivul sentinţei, prin care se respinge acţiunea ca nefondată.
Această contradicţie sesizată în structura hotărârii recurate, reprezintă, în fapt, o încălcare a dispoziţiilor art. 261alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, iar dispozitivul sentinţei reprezintă exprimarea juridică concordantă şi finală a acestei convingeri.
Or, modul în care prima instanţă a înţeles să pronunţe soluţia, prin respingerea acţiunii ca nefondată, induce părţilor o stare de incertitudine faţă de raţionamentul juridic avut în vedere de judecător în dezlegarea pretenţiilor deduse judecăţii, dar aduce atingere şi posibilităţii de exercitare a controlului judecătoresc de către instanţa superioară.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că şi considerentele reţinute de instanţa de fond în motivarea soluţiei sunt contradictorii, în sensul că iniţial prima instanţă califică din punct de vedere juridic acţiunea ca fiind una în pretenţii de natură patrimonială, constatând în acelaşi timp că nu există un capăt de cerere de obligare a autorităţilor pârâte la satisfacerea unei pretenţii cu caracter administrativ.
În continuarea raţionamentului, instanţa de fond reţine că deşi, ca principiu, o astfel de acţiune excede sferei contenciosului administrativ, totuşi, calitatea de funcţionar public cu statut special a reclamantului atrage natura juridică de contencios administrativ a litigiului.
Cu toate acestea, instanţa de fond, în contradicţie cu dezlegarea dată asupra calificării juridice a acţiunii ca fiind una în contencios administrativ, reţine că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004 referitoare la acordarea despăgubirilor şi termenele în care se poate introduce o astfel de acţiune şi aplică dreptul comun în materie de prescripţie, respectiv Decretul nr. 167/1958, mai exact dispoziţiile referitoare la prescripţia în materia răspunderii civile delictuale, care nu sunt incidente în răspunderea administrativ-patrimonial, cu regim juridic special potrivit Legii nr. 554/2004.
În acest context, Înalta Curte constată că motivarea sentinţei de către instanţa de fond nu respectă exigenţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., nereuşind să înlăture orice arbitrariu sau să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea soluţiei pronunţate, şi aceasta, inclusiv din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil.
Reţinând şi precizarea recurentului-reclamant, reiterată în cadrul motivelor de recurs, în sensul că, în cauză, a optat pentru acţiunea civilă separată, întrucât procesul penal a încetat încă din faza de urmărire penală prin rezoluţia procurorului, care nu avea competenţa să soluţioneze latura civilă, temeiul de drept fiind dispoziţiile art. 998-999, art. 1000 alin. (3) C. civ., Înalta Curte constată că se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, instanţa de fond, cu ocazia rejudecării, trebuie să stabilească, fără echivoc, natura juridică a litigiului dedus judecăţii, în raport de pretenţiile concrete invocate de reclamant şi de izvorul de drept care a dat naştere dreptului pretins de reclamant şi obligaţiei corelative a pârâţilor chemaţi în judecată.
Prin urmare, în urma stabilirii corecte a situaţiei de fapt se procedează la calificarea juridică a acţiunii şi, în continuare, la stabilirea instanţei competente, ulterior, putându-se identifica dispoziţiile legale aplicabile în speţă, fie pentru soluţionarea excepţiilor invocate de pârâţi, fie pentru rezolvarea fondului pricinii.
Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor aduse sentinţei pe aspectul prescripţiei dreptului la acţiune, această chestiune urmând a fi tranşată în etapa procesuală a rejudecării cauzei de către instanţa de fond.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2), (3) şi (5), raportate la cele ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de N.E., împotriva Sentinţei nr. 187/ F-CONT din 24 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5661/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5677/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
