ICCJ. Decizia nr. 5811/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5811/2013
Dosar nr. 1602/57/2010
Şedinţa publică de la 19 iunie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 331/201 din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii R.E.A. şi R.D.A. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu, a anulat în parte raportul de inspecţie fiscală nr. AA/2010, decizia de impunere nr. 113/2010 şi pe cale de consecinţă a exonerat reclamanţii de la plata sumei de 12.392 RON reprezentând majorări de întârziere aferente debitului reprezentând TVA. Totodată, au fost menţinute ca legale actele fiscale întocmite pentru suma de 379.248 RON reprezentând TVA şi suma de 312.315 RON reprezentând majorări de întârziere.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin decizia de impunere nr. BB/31 mai 2010 emisa de pârâtă şi întocmită în baza raportului de inspecţie fiscală nr. AA/2010, s-a reţinut că reclamanţii datorează bugetului de stat suma de 379.248 RON TVA şi 324.707 RON majorări de întârziere.
Reclamanţii au urmat procedura administrativa de contestare a actelor fiscale de impunere, iar prin decizia nr. 113/2010 a fost respinsa contestaţia.
Pe fondul cauzei, reţine instanţa de fond că organele fiscale au apreciat ca reclamanţii, care au edificat în perioada 01 ianuarie 2006 - 3 decembrie 2009, în baza a 8 autorizaţii de construire, 33 de apartamente din care au vândut 32 de apartamente, au desfăşurat activitate economica in scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, astfel ca au devenit persoană impozabilă din perspectiva TVA şi s-a apreciat ca livrarea bunurilor s-a realizat în numele asocierii, potrivit art. 1251 alin. (1) pct. 18, art. 127 alin. (9) şi (10) din C. fisc., având obligaţia de a se înscrie ca plătitori de TVA, potrivit art. 153 din C. fisc., prin depăşirea plafonului cifrei de afaceri, potrivit art. 152 alin. (1) din C. fisc.
Analizând probele administrate în cauză, instanţa de fond constată că, expertul desemnat a efectua o expertiză contabilă, în interpretarea dispoziţiile art. 127 din C. fisc., din punctul de vedere al aplicării TVA, a opinat în sensul că persoanele fizice nu pot fi considerate ca plătitoare de TVA, deoarece nu au calitatea de comercianţi, veniturile obţinute nu au caracter de continuitate iar concluziile organului fiscal se bazează pe analogii şi prezumţii.
Acelaşi expert apreciază că reclamanţii au calitatea de soţi, iar din punctul de vedere al C. fisc. nu pot fi trataţi ca asociaţi, contrar celor susţinute de pârâtă, şi anume faptul că potrivit modificărilor aduse C. fisc. prin O.U.G. nr. 106/2007, ambii soţi, în calitate de persoane fizice trebuie să se înregistreze ca plătitor de T.V.A.
În privinţa verificărilor efectuate asupra cifrei de afaceri pentru fiecare an şi stabilirea datei la care reclamanţii aveau obligaţia să se înregistreze ca plătitori de TVA, în expertiză se arată ca pentru anul 2006, reclamanţii au obţinut un venit de 240.215 RON, peste plafonul de 200.000 RON, astfel ca trebuiau sa se înregistreze ca plătitori de TVA la data de 01 noiembrie 2006; pentru anul 2007, reclamanţii au înregistrat un venit de 412.950 RON, peste plafonul de 119.000 RON stabilit de art. 152 din C. fisc., având obligaţia de înregistrare la data de 01 iulie 2007; pentru anul 2008, in urma depăşirii plafonului, reclamanţii aveau obligaţia de a se înregistra la data de 01 septembrie 2008.
Totodată, expertul a mai apreciat ca in cauza, că organele fiscale trebuiau sa aplice cota de TVA de 19% la valoarea tranzacţiilor şi nu prin folosirea procedeului sutei mărite, potrivit art. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, prin considerarea taxei inclusa în preţul de vânzare.
În speţă, instanţa de fond reţine că reclamanţii au obţinut cele opt autorizaţii de construire de mansarde pe blocurile de locuinţe şi pentru executarea imobilului casa de vacanta P+E+M, pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp, 2006-2009, fiind realizate 33 de apartamente, din care au fost înstrăinate 32.
Consideră judecătorul fondului că reclamanţii au urmărit, astfel, obţinerea de venituri, ceea ce conferă operaţiunilor realizate caracter economic, din punctul de vedere al C. fisc., care nu instituie condiţia pentru ca o persoana sa devina plătitoare de taxa sa fie înregistrata ca şi comerciant, ci se refera la persoana impozabila care desfăşoară in mod repetat activitatea de livrare de bunuri, cu scopul determinat de a obţine venit cu caracter de continuitate.
Se mai reţine că reclamanţii au calitatea de soţi, regimul juridic al comunităţii de bunuri fiind cel al devălmăşiei, potrivit dispoziţiilor C. fam., în vigoare in momentul realizării tranzacţiilor, aşa încât din punct de vedere fiscal s-a apreciat corect ca fiind asocierea a doua persoane, ce au efectuat investiţii şi au angajat costuri pentru obţinerea de venituri din vânzarea de imobile.
Din punctul de vedere al datei la care reclamanţii aveau obligaţia sa se înregistreze ca plătitori de TVA, fiind o operaţiune cu caracter de continuitate ce s-a desfăşurat pentru perioada 2006-2009, s-a stabilit ca la data de 31 octombrie 2006 s-a realizat o cifra de afaceri in suma de 240.206 RON, care depăşeşte plafonul de scutire de TVA de 200.000 RON, iar obligaţia de înregistrare era la data de 10 noiembrie 2006. Baza impozabila a fost determinata de organele fiscale prin estimare la suma de 1.996.042 RON, fiind aplicata cota procentuala de 19% la preţul de vânzare al imobilelor, fiind apreciat TVA-ul ca inclus in preţ, in lipsa stipulaţiei contrare a parţilor, nefiind aplicat procedeul sutei mărite.
În privinţa modului de aplicare a cotei standard de 19% asupra bazei de impozitare, se reţine că au fost aplicate prevederile art. 140 din C. fisc. pentru operaţiuni impozabile care nu sunt scutite de taxa sau care nu sunt supuse cotei reduse.
Astfel, constată instanţa de fond că expertul a verificat debitele datorate bugetului de stat raportat la modalitatea de calcul realizată de organele fiscale, şi a stabilit ca reclamanţii datorează suma de 379.245 RON TVA şi 312.315 majorări de întârziere, aspect ce nu a fost contestat de parata, astfel ca a apreciat că se impune exonerarea reclamanţilor doar de la plata sumei de 12.392 RON majorări de întârziere.
2. Recursurile declarate în cauză
Împotriva sentinţei nr. 331/2011 din 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanţii R.E.A. şi R.D.A. cât şi pârâta D.G.F.P. Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 C. proc. civ.
1. Prin recursul formulat recurenta D.G.F.P. Sibiu susţine că hotărârea instanţei de fond a fost data cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1561 din Legea nr. 571/2003 şi ale art. 120 C. proc. fisc.
Astfel, se arată că starea de fapt reţinută în actele administrative de impunere, în baza căreia organele fiscal au apreciat că activitatea desfăşurată este o activitate impozabilă în sensul TVA, în raport de dispoziţiile art. 127 alin. (1) - (2) din C. fisc., este corectă, având în vedere că activitatea de vânzare a acestor apartamente a fost efectuată cu scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, şi cât timp tranzacţiile au fost efectuate continuu şi cu urmărirea realizării de venituri.
În ceea ce priveşte calculul TVA în valoare de 379.248 RON, recurenta arată că deşi instanţa de fond a validat concluziile impunerii fiscal înscrise în actele administrative încheiate şi implicit a validat calculul majorărilor efectuate de expertul contabil în mod greşit a procedat la exonerarea recurenţilor-reclamanţi de la plata sumei de 12.392 RON majorări în condiţiile în care din calculul efectuat de expert rezultă că majorările de întârziere sunt în valoare de 321.315 RON. În acest sens susţine recurenta că şi dacă instanţa de recurs ar considera că s-a strecurat în hotărâre o eroare materială, în loc de 312.315 RON, s-ar înscrie majorările corecte de 321.315 RON, se impune admiterea recursului şi modificarea hotărârii greşite.
Printr-o altă critică formulate recurenta susţine că atât instanţa de fond cât şi expertul au validat tratamentul fiscal şi modul de calcul al TVA pe perioada calendaristică lună dar nu au observat că majorările au fost calculate pentru perioada fiscală trimestrul ori această modalitate de calcul este greşită şi este data cu încălcarea dispoziţiilor art. 1561 alin. (1) - (2) şi (4) din C. fisc.
În acest sens se arată că în condiţiile în care reclamanţii nu au colaborat cu organele fiscal şi nu au făcut nici un fel de declaraţii dintre cele prevăzute de C. fisc. organele fiscal au fost obligate să estimeze cuantumul veniturilor reclamanţilor şi să stabilească perioada fiscal lunară, astfel că majorările de întârziere nu pot fi calculate decât lunar, iar calculul efectuat de expert este greşit şi se impune înlăturarea lui şi menţinerea obligaţiei fiscal în valoare de 324.707 RON.
2. Prin recursul comun formulat de recurenţii R.E.A. şi R.D.A. se susţine că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică fiind incidente, în cauză, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenţii-reclamanţi a arătat următoarele:
Astfel, recurenţii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţin că instanţa de fond a analizat exclusiv speţa dedusă judecăţii prin prisma concluziilor intimatei şi nu prin prisma adevărurilor dovedite prin concluziile raportului de expertiză, iar, în motivarea data argumentează înlăturarea aproape in integrum, fără o motivare adecvată, a concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, în condiţiile în care intimata nu a adus apărări, probe şi nu a contestat concluziile respectivului raport.
Printr-o altă critică formulată, pe fondul cauzei, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a tine cont de un fapt argumentat, motivat şi probat în apărare, şi anume că obligaţia lor de plată a TVA trebuie tratată în mod individual pentru fiecare dintre recurenţi (ceea ce determină o altă data de depăşire a plafonului), neretroactivând legea, aspect ce ar fi condus la admiterea acţiunii.
În acest sens, consideră recurenţii că au probat, în cauză, faptul că trebuiau trataţi ca şi comercianţi în mod distinct neavând relevanţă calitatea de soţi astfel că data la care devin plătitori de TVA, prin depăşirea plafonului, este alta decât cea luată în apreciere de către organul fiscal.
Având în vedere că lucrarea de specialitate prezintă în mod detaliat argumentele din punct de vedere fiscal în ceea ce priveşte dobândirea calităţii de comerciant în mod distinct, independent de celălalt covânzător-soţ susţin recurenţii că argumentele lor sunt dovedite prin prisma acestor concluzii.
Pe de altă parte, în opinia recurenţilor, discutabilă este şi valoarea la care se aplică cota TVA, aşa cum s-a arătat şi în cuprinsul acţiunii şi, totodată, şi dreptul lor privind deducerea TVA, potrivit pct. 6 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Astfel, se artă că organele fiscale au aplicat cota TVA pornind de la premiza că preţul de vânzare cuprins în contracte este preţul fără TVA, ceea ce a determinat un calcul greşit, total eronat. În această accepţiune, aşa cum a arătat şi expertul desemnat în cauză, ignorând principiul neretroactivităţii legii în timp şi principiul calificării în mod distinct a dobândirii calităţii de comerciant, obligaţia de plată TVA trebuia determinate pornind de la idea că preţul din actele translative de proprietate este preţul final - preţ care include TVA, iar în această accepţiune cota TVA trebuie scăzută din preţ.
Printr-o ultimă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că dezlegarea data pricinii este mai mult prezentarea unei biografii care indică sediul materiei şi nu relevă o analiză temeinică a cauzei, prin prisma probelor administrate de părţi, ceea ce a condus instanţa de fond spre o interpretare greşită a actelor deduse judecăţii, cu schimbarea naturii şi înţelesului vădit neîndoielnic al acestora.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Înalta Curte examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse şi raportat la prevederile legale incidente în materia suspusă examinării, constată că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, soluţia de admitere în parte a acţiunii, pronunţată de instanţa de fond fiind corectă, în considerarea celor ce urmează
Astfel, recurenţii-reclamanţi R.E.A. şi de R.D.A. au supus controlului de legalitate, în condiţiile art. 218 alin. (2) din C. proc. fisc., Decizia nr. 113 din 17 august 2010 a D.G.F.P. a judeţului Sibiu prin care, în cadrul procedurii administrativ fiscale, li s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscal suplimentare stabilite de inspecţia fiscală nr. BB din 31 mai 2010 emisă de D.G.F.P. a judeţului Sibiu, activitatea de inspecţie fiscaă - serviciul inspecţie fiscal persoane fizice, pentru suma de 703.955 RON compusă din taxă pe valoarea adăugată în cuantum de 379.248 RON şi majorări de întârziere aferente, în sumă de 324.707 calculate pentru o serie de tranzacţii imobiliare efectuate în perioada 05 iunie 2006 - 31 decembrie 2009.
Prima instanţă, pentru argumentele expuse rezumativ la pct. 1, a concluzionat în sensul legalităţii actelor administrative fiscal contestate, în ceea ce priveşte stabilirea stării de fapt fiscale precum şi a unor obligaţii de plată în suma de 379.248 RON reprezentând TVA şi de 312.315 RON majorări de întârziere, apreciind, doar că se impune exonerarea recurenţilor-reclamanţi de la plata unei părţi din cuantumul penalităţilor calculate, (12.392 RON), însuşinduşi, în acest sens calculul expus în raportul de expertiză contabilă (varianta i din răspunsul la obiectivul 3) depus la dosarul cauzei.
Această concluzie este corectă, ea fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.
Astfel, analizând criticile formulate de recurenţi în raport cu baza factuală astfel descrisă, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurenţi, că sentinţa atacată reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale precum şi evaluarea adecvată a materialului probator, instanţa de fond ajungând la concluzia corectă că doar obligaţiile fiscale în cuantum de 379.248 RON reprezentând TVA şi suma de 312.315 RON reprezentând majorări de întârziere, stabilite în sarcina recurenţilor-reclamanţi, calculate pentru o serie de tranzacţii imobiliare efectuate în perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009 sunt legale, urmând a fi înlăturate toate criticile formulate de recurenţi, în considerarea celor ce urmează:
3.1 În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă D.G.F.P. a judeţului Sibiu, Înalta Curte constată că se susţine nelegalitatea hotărârii recurare sub aspectul exonerării recurenţilor-reclamanţi de la plata sumei de 12.392 RON reprezentând penalităţi de întârziere, susţinându-se în acest sens atât ipoteza unei erori materiale cât şi greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1561 din Legea nr. 571/2003 şi ale art. 120 C. proc. fisc.
Înalta Curte, constată că, instanţa de fond, în urma analizei materialului probator administrat în cauză, şi-a însuşit, în parte concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, respectiv varianta i din răspunsul la obiectivul 3, apreciind, astfel că, cuantumul corect al obligaţiilor de plată stabilite în sarcina recurenţilor-reclamanţi, cu titlul de penalităţi de întârziere, calculate pentru perioada 26 aprilie 2007 - 31 mai 2010, este de 312.315 RON şi nu de 324.707 RON, cum s-a reţinut în actele administrative fiscal contestate.
Cum suma de 12.392 RON, de care au fost exoneraţi recurenţii - reclamanţi rezultă dintr-un simplu calcul matematic (324.707 - 312.315 = 12.392) vor fi înlăturate susţinerea recurentei-pârâte cu privire la strecurarea unei erori materiale sub aspectul cuantumului penalităţilor în dispozitivul hotărârii recurate.
Vor fi înlăturate şi criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. art. 1561 din Legea nr. 571/2003 şi ale art. 120 C. proc. fisc., în condiţiile în care, din lecturarea răspunsului la obiectivul 2, în variant însuşită de instanţa de fond, rezultă că, calculul penalităţilor aferente s-a făcut în raport de numărul de zile de întârziere calculate până la data încheierii inspecţiei fiscal adică 31 mai 2010.
3.2 Din analiza motivelor de recurs, formulate de recurenţii-reclamanţi R.E.A. şi de R.D.A. rezultă că, recurenţii-reclamanţi nu contestă faptul că tranzacţiile imobiliare pe care le-au desfăşurat în perioada 26 aprilie 2007 - 31 mai 2010, reprezintă activităţi economice desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, şi implicit dobândirea calităţii de persoane impozabilă în sensul art. 127 C. fisc., cu obligaţia de înregistrare în scopuri de TVA, achiesând în această privinţă la dezlegarea dată de Curtea de Apel, aşa încât aceste aspect dobândind autoritate de lucru judecat nu vor mai face obiectul prezentei analize.
3.2.1. Ceea ce critică, în principal, pe fondul cauzei, recurenţii-reclamanţi este faptul că atât organele fiscal cât şi instanţa de fond, în mod greşit i-au tratat, din punct de vedere fiscal, în raport de tranzacţiile imobiliare desfăşurate în perioada de referinţă, ca şi o singură persoană impozabilă, obligată să se înregistreze ca plătitor de TVA, în virtutea calităţii de soţi, ceea ce, în opinia lor, a condus la stabilirea unor obligaţii fiscal în mod nelegal.
Prin urmare, Înalta Curte are a se pronunţa asupra corectei aplicări, în cauză, a dispoziţiilor art. 1251 alin. (1) pct. 11 şi art. 127 alin. (9) şi (10) din C. fisc., în raport de calitatea de soţi a recurenţilor - reclamanţi.
Astfel, văzând dispoziţiile art. 30 C. fam. (în vigoare la epoca faptelor) prin care se instituie în mod obligatoriu regimul comunităţii de bunuri, în timpul căsătoriei, indiferent dacă în actul de achiziţie au fost trecuţi ambii soţi sau numai unul dintre ei , soţii având un drept de proprietate în devălmăşia asupra bunurilor mobile sau imobile astfel dobândite, Înalta Curte constată că reclamanţii-reclamanţi, în calitate de soţi, în mod corect, au fost trataţi, din punct de vedere fiscal, în raport de tranzacţiile imobiliare efectuate în perioada de referinţă, ca o singură persoană impozabilă din perspectiva TVA, în temeiul art. 1251 alin. (1) pct. 11 şi art. 127 alin. (9) şi (10) C. fisc.
Este de domeniul evidenţei că a accepta susţinerile recurenţilor-reclamanţi, în sensul că se impuse a fi trataţi ca şi două persoane impozabile diferite, cu drepturi şi obligaţii distincte, ar presupune acceptarea ideii că, în timpul căsătoriei, un soţ ar putea dispune asupra unui drept de proprietate în devălmăşie în nume propriu, aşadar independent faţă de celălalt soţ, ceea ce contravine caracterului obligatoriu şi unic al regimului comunităţii de bunuri consacrat de art. 30 alin. (1) C. fam., ceea ce nu poate fi acceptat.
Prin urmare, cum în mod corect instanţa de fond, în acord cu organele fiscale, a apreciat că, dat fiind regimul juridic al comunităţii de bunuri, recurenţilor-reclamanţi, în calitate de soţi, au acţionat din punct de vedere fiscal, în realizarea unor tranzacţii imobiliare ca şi o formă asociativă, ce atrage calitatea de persoană impozabilă unică, urmează a fi înlăturate, implicit, şi criticile referitoare la stabilirea cifrei de afaceri (prin raportare la veniturile realizate de o singură persoană impozabilă şi nu la veniturile separate realizate de fiecare dintre cei doi soţi, în calitate de persoane impozabile distincte).
Aşadar, cum recurenţii-reclamanţi, în calitate de unică persoană impozabilă, au desfăşurat în perioada de referinţă, activitate economică în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, prin care au depăşit plafonul de scutire TVA (art. 152 alin. (1) şi (6) C. fisc.) şi nu au solicitat în termen înregistrarea în scopuri de TVA, potrivit art. 153 alin. (1) C. fisc., în mod corect organele fiscale au stabilit TVA de plată în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 44/2004, şi au calculat penalităţi de întârziere potrivit art. 119 alin. (1) şi art. 120 alin. (7) C. proc. fisc.
În acest sens, Înalta Curte constatând că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că pentru anul 2006 recurenţii-reclamanţi au realizat un venit asimilat cifrei de afaceri de 240.216 RON, superior plafonului de 200.000 RON prevăzut în art. 152 din C. fisc. (forma în vigoare până la 31 decembrie 2006), aşa încât aveau obligaţia să se înregistreze în scopuri de TVA începând cu data de 10 noiembrie 2006; pentru anul 2007, recurenţii-reclamanţi au înregistrat un venit de 412.950 RON, peste plafonul de 119.000 RON stabilit de art. 152 din C. fisc., având obligaţia de înregistrare la data de 01 iulie 2007; pentru anul 2008, in urma depăşirii plafonului, recurenţii-reclamanţi aveau obligaţia de a se înregistra la data de 01 septembrie 2008; urmează a înlătura şi criticile formulate de recurenţii-reclamanţi referitoare la datele depăşirii plafonului de scutire TVA, în perioada 2006-2008 şi implicit cu privire la data de la care erau obligaţii să se înregistreze în scopuri de TVA.
Totodată, în condiţiile în care în conţinutul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurenţii-reclamanţi, în perioada de referinţă, se regăseşte înscris în mod expres doar noţiunea de preţ de vânzare, fără a se menţiona în mod expres că preţul include şi TVA, iar recurenţii-reclamanţi nu au adus dovezi de natură a conduce la conturarea unei alte stări de fapt fiscale decât cea reţinută în actele administrativ fiscal contestate, în mod corect organele fiscal, au determinat TVA colectată în sumă de 379.248 RON prin aplicarea cotei de 19% asupra preţului stabilit prin contractile de vânzare-cumpărare, respectiv la o bază impozabilă, în sumă de 1.996.042 RON, estimate în condiţiile art. 6 şi art. 7 C. fisc., în temeiul art. 140 alin. (1) din C. fisc., aşa încât vor fi înlăturate şi criticile formulate de recurenţi pe acest aspect.
Prin urmare, nici cu privire la criticile recurenţilor-reclamanţi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu au fost prezentate argumente de natură a demonstra că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii.
3.2.2 Totodată, recurenţii-reclamanţi mai critică hotărârea instanţei de fond atât sub aspectul calităţii motivării cât şi în ceea ce priveşte interpretarea probatoriului administrat în cauză şi implicit înlăturarea concluziilor raportului de expertiză.
În ceea ce calitatea motivării
Dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, au fost respectate de judecătorul fondului, aspect care rezultă din chiar considerentele sentinţei recurate.
Chiar dacă, împărtăşirea unui alt punct de vedere decât cel susţinut de recurenţii-reclamanţi, ca şi preluarea unei părţi din apărările autorităţii pârâte nu este întotdeauna explicită, acest lucru nu este de natură a conduce la reformarea hotărârii recurate, în sensul solicitat de recurenţii-reclamanţi, în condiţiile în care instanţa de recurs şi-a însuşit soluţia pronunţată de instanţa de fond şi a completat argumentele expuse în considerentele hotărârii recurate.
Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.
În ceea ce priveşte înlăturarea greşită a concluziilor raportului de expertiză, de către instanţa de fond, ceea ce a condus, în opinia recurenţilor-reclamanţi, la pronunţarea unei sentinţe nelegale.
Această critică nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., indicate de recurentă, aprecierea probelor reprezentând activitatea proprie, a fiecărui magistrat de a cântări materialul probator administrat, de a decela asupra acestuia, luând în considerare susţinerile părţilor.
În speţă, chiar dacă prima instanţă nu şi-a argumentat detaliat concluziile cu privire la valoarea probatorie a expertizei contabile întocmite în cauză şi nu a motivat de ce nu şi-a însuşit în întregime concluziile acesteia, nu poate conduce la concluzia că hotărârea recurată este nelegală numai pentru că părerea instanţei nu concordă cu cea a recurenţilor - reclamanţi sau a expertului, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 201 alin. (1) din C. proc. civ. expertizele se dispun pentru „lămurirea unor împrejurări de fapt”, interpretarea şi aplicarea dreptului la cazul concret fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată.
În fine, nefondate sunt şi criticile vizând incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme instanţa de fond nu a schimbat cu nimic nici natura şi nici înţelesul actelor juridice deduse judecăţii, ceea ce rezultă de altfel şi din expunerea rezumativă a considerentelor, de mai sus, pronunţându-se în limitele investirii sale şi raportat la obiectul acţiunii de faţă.
Având în vedere că prin cele două cereri de recurs formulate de fiecare din părţile litigante au fost reluate susţinerile şi apărările prezentate şi în faţa primei instanţe, fiind exprimată în acest sens nemulţumirea fie pentru neadmiterea în totalitate a acţiunii, fie pentru admiterea parţială a pretenţiilor reclamantei, iar în faţa Înaltei Curţi nu au fost aduse argumente faptice sau legale suplimentare şi convingătoare, se constată că nu există motive pentru reformarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, care a aplicat corect dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 anulând în parte actele administrativ fiscale contestate.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de R.E.A. şi de R.D.A., respectiv de D.G.F.P. Sibiu împotriva sentinţei nr. 331 din 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5798/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 583/2013. Contencios → |
|---|
