ICCJ. Decizia nr. 6100/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6100/2013
Dosar nr. 5248/2/2012
Şedinţa publică de la 11 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti reclamanta E.H. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, suspendarea „Notificării” nr. NLD/8808 din 4 noiembrie 2010, „Notificării” nr. NLD/8809 din 4 noiembrie 2010 şi a „Notificării” nr. NLD 8328 din 15 noiembrie 2011 emise de autoritatea pârâtă.
2. Hotărârea instanţei de fond
A. Prin Sentinţa nr. 7179 din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă cererea, astfel cum a fost formulată de reclamanta E.H. SA, în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări se Sănătate, în sensul că a fost dispusă suspendarea „Notificării nr. NLD/8808 din 4 noiembrie 2010, a „Notificării” nr. NLD/8809 din 4 noiembrie 2010, precum şi a „Notificării” nr. NLD 8328 din 15 noiembrie 2011, în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
B. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta a invocat, în cuprinsul cererii de suspendare a executării notificărilor menţionate, motive de nelegalitate ce nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare, instanţa limitându-şi analiza doar asupra acelor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative atacate.
Prin „Notificarea nr. 8808 din 4 noiembrie 2010” societatea reclamantă a fost înştiinţată de autoritatea publică pârâtă că în baza declaraţiilor depuse de reprezentantul legal, contribuţia datorată corespunzător perioadei trimestrului 1 din anul 2010 este în sumă de 16.824.086,89 RON.
Împotriva acestei notificări reclamanta a formulat contestaţie înregistrată la autoritatea publică pârâtă în data de 2 mai 2011, prin care a arătat că în mod greşit calculul contribuţiei s-a făcut doar pe baza declaraţiilor depuse de reclamantă privind vânzările potrivit Normelor aplicabile, în vreme ce, eventuala stabilire a vreunei obligaţii de plată în acest caz se poate face doar pe baza încasărilor, atrăgând atenţia în nenumărate ocazii cu privire la faptul că în Normele de aplicare şi Precizările ulterioare nu s-a făcut referire la modul de transmitere a informaţiilor referitoare la încasările realizate pe trimestrul 1 al anului 2010.
De asemenea, prin „Notificarea nr. 8809 din 4 noiembrie 2010 societatea comercială reclamantă a fost înştiinţată de autoritatea publică pârâtă că în baza declaraţiilor depuse de reprezentantul legal, contribuţia datorată corespunzător perioadei trimestrului 2/2010 este în sumă de 17.809.828,44 RON.
Împotriva acestei notificări reclamanta a formulat contestaţie înregistrată la autoritatea publică pârâtă în data de 2 mai 2011, fiind invocate, în esenţă, aceleaşi critici formulate în cadrul contestaţiei la Notificarea nr. 8808.
În fine, prin „Notificarea nr. 8328/2011 societatea reclamantă a fost înştiinţată de autoritatea publică pârâtă că în baza declaraţiilor depuse de reprezentantul legal, contribuţia datorată corespunzător perioadei trimestrului 3/2010 este în sumă de 181.152.246,15 RON.
Şi împotriva acestei notificări reclamanta a formulat contestaţie înregistrată la autoritatea publică pârâtă în data de 15 noiembrie 2011.
Instanţa de fond a reţinut că autoritatea publică pârâtă nu a soluţionat până în prezent contestaţiile la notificările menţionate, fiind depăşit termenul de soluţionare de 15 zile de la data înregistrării acestora, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Normele privind organizarea evidenţei pe plătitor, declararea, constatarea şi controlul contribuţiei prevăzute la art. 3631 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, soluţionarea contestaţiilor şi încasarea contribuţiilor pentru finanţarea unor cheltuieli de sănătate, aprobate prin Ordinul comun nr. 928/561 din 15 iunie 2010, al ministrului Sănătăţii şi al preşedintelui CNAS, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 429/2010.
Această situaţie nu a fost contestată de intimata-pârâtă, care, mai mult, prin întâmpinarea formulată, menţionează că urmează să fie analizată contestaţia şi cererea rectificativă a reclamantei, în raport de noua documentaţie, de către comisia constituită la nivelul CNAS prin Ordinul preşedintelui CNAS nr. 740 din 30 septembrie 2010.
Nesoluţionarea contestaţiei în termenul expres stabilit în Normele menţionate, a reţinut instanţa de fond că poate conduce la concluzia că autoritatea publică pârâtă nu a respectat principiul operativităţii, ca unul dintre principiile care trebuie să guverneze activităţile organelor administraţiei publice, care obligă orice structură administrativă ca în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, fie fizice sau juridice, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
Mai mult, prin nesoluţionarea contestaţiei într-un interval destul de mare, nerezonabil, peste termenul de 15 zile de la data înregistrării, reprezintă şi o încălcare a dreptului fundamental la o bună administrare de care se bucură recurenta-reclamantă în virtutea art. 41.1. din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată a Tratatului U.E., recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Cartă.
Prin urmare, a constatat instanţa că împrejurarea privind nesoluţionarea contestaţiei-plângerii administrative, în termenul prevăzut de dispoziţiile legale, reprezintă un argument solid în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei referitoare la cazul bine justificat, astfel cum acesta a fost definit în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
A reţinut instanţa că este implicită şi îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă, cea de-a doua condiţie cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, astfel cum această noţiune este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau unui serviciu public".
Curtea a apreciat că situaţia de incertitudine determinată de neluarea în considerare a susţinerilor reclamantei şi nesoluţionarea plângerilor prealabile o lungă perioadă de timp, care ar putea fi urmată de executarea silită sau de neexecutarea de bună voie a celor dispuse prin Notificarea nr. NDL/8809 din 4 noiembrie 2009, conduce la prejudicierea reclamantei prin pierderea dreptului la decontarea cuvenită din fondul naţional unic de asigurări de sănătate a contravalorii medicamentelor comercializate în cadrul programelor naţionale de sănătate, conform art. 365 alin. (12) din Legea nr. 95/2006, astfel cum a fost completată prin O.U.G. nr. 104/2009, cu consecinţe negative asupra activităţii acesteia.
În concluzie, Curtea a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv „cazul bine justificat" şi „prevenirea unei pagube iminente".
3. Recursul declarat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.
Recurenta a criticat soluţia dată de instanţa de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că în mod greşit a reţinut instanţa că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Recurenta a susţinut că în dovedirea cazului bine justificat nu se pot aduce argumente care vizează o eventuală ilegalitate a actului administrativ atacat.
S-a precizat că criteriile care pot fi avute în vedere în identificarea cazului bine justificat sunt, în opinia recurentei, natura propriu-zisă a măsurii dispuse de autoritatea publică sau posibilele efecte asupra unor raporturi juridice conexe.
Recurenta a precizat pe larg cadrul normativ existent cu privire la taxa solicitată, susţinând că procentul contribuţiei se determină potrivit anexei nr. 14 la Legea nr. 95/2006, din totalul de venituri obţinute trimestrial, în funcţie de volumul vânzărilor de medicamente incluse în programele naţionale de sănătate, de medicamente de care beneficiază asiguraţii în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate şi de medicamente de care beneficiază asiguraţii în tratamentul spitalicesc.
Valoarea contribuţiei trimestriale se determină prin aplicarea procentului de contribuţie stabilit între 5% şi 11% asupra totalului de venituri obţinute trimestrial, după deducerea TVA.
Recurenta a arătat că prin introducerea acestei grile progresive s-a urmărit ca efortul depus de companiile producătoare, pentru plata sumelor în cauză, să fie direct proporţional cu veniturile pe care le realizează în România.
Astfel, contribuţia datorată se calcula, subliniază recurenta, la suma încasată pentru vânzările realizate în trimestrul respectiv. Procentul de contribuţie se aplica la valoarea încasărilor trimestriale, iar obligativitatea de declarare, respectiv de virare a contribuţiei este identică pentru toţi deţinătorii de autorizaţie de punere pe piaţă şi/sau de comercializare a medicamentelor.
S-a arătat că nedepunerea declaraţiilor de către reclamantă privind volumul încasărilor nu poate fi reţinută ca o culpă a recurentei-pârâte, întrucât instituţia recurentă, în baza datelor depuse de reclamantă, a comunicat reclamantei doar o sumă estimativă privind volumul vânzărilor aferente trimestrului II 2010, conform declaraţiei date de aceasta, precum şi în considerarea faptului că medicamentele au fost decontate integral din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate prin casele de asigurări de sănătate, rezultând că sumele au fost încasate pentru medicamentele de care au beneficiat asiguraţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate.
Recurenta a subliniat că nu este întrunită condiţia cazului bine justificat în cazul dedus judecăţii, întrucât Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a depus toate diligenţele în vederea asigurării unor date corecte, care să poată stea la baza calculării valorii vânzărilor individuale trimestriale de medicamente ale fiecărui plătitor de contribuţie, suportate din Fondul Naţional Unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii.
S-a arătat că nici condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită, întrucât nu s-a făcut dovada că prin măsura dispusă s-a creat o perturbare previzibilă gravă a funcţionării activităţii la nivelul societăţii reclamantei.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.
Este bine cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate şi că acest act administrativ constituie el însuşi titlu executoriu.
A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situaţie de excepţie, care poate fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
În cauza de faţă dedusă judecăţii ne aflăm în situaţia prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în conformitate cu care în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Dispoziţiile mai sus citate prevăd obligaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1), întrucât cele două condiţii se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine faptul că instanţa de fond, sesizată cu cererea de anulare a actului ce face acum obiectul cererii de suspendare, a admis în parte cererea reclamantei, iar Înalta Curte reţine că această situaţie este de natură a argumenta cazul bine justificat, motiv pentru care critica recurentei nu poate fi primită de instanţa de control judiciar.
Înalta Curte a constatat că întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale atât în sistemul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Din acest punct de vedere, actul normativ incident în cauză răspunde recomandărilor Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, pentru că prevede atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri provizorii de protecţie a drepturilor şi intereselor particularilor, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.
Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării.
Or, prin sentinţa recurată, instanţa a făcut o analiză teoretică a premiselor suspendării executării actului administrativ şi a reţinut că sunt dovedite aspecte ale cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube în raport cu natura măsurii dispuse de autoritatea publică.
Faţă de circumstanţele concrete ale cauzei ce formează obiectul dosarului de faţă, Înalta Curte reţine că acestea se circumscriu dispoziţiilor prevăzute de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, fiind de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Înalta Curte a constatat că şi condiţia pagubei iminente este îndeplinită în cauză, întrucât aşa cum rezultă din înscrisurile prezentate de societate, prin executarea actului atacat s-ar destabiliza situaţia financiară a societăţii.
Pentru toate aceste considerente, nefiind motive de casare sau modificare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva Sentinţei nr. 7179 din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6088/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6130/2013. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
