ICCJ. Decizia nr. 6051/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6051/2013
Dosar nr. 297/59/2010
Şedinţa publică de la 9 iulie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 124 din 27 februarie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC C.S. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Arad, reţinând, în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat anularea în parte a raportului de inspecţie fiscală din 24 noiembrie 2009, a deciziei de impunere din 24 noiembrie 2009 şi a deciziei de soluţionare a contestaţiilor din 4 martie 2010 pentru suma totală de 582.110 RON.
În cea ce priveşte petitul legat de anularea raportului de inspecţie fiscală din 24 noiembrie 2009, Curtea de apel a reţinut că acesta nu are caracterul unui act administrativ fiscal, titlu de creanţă care poate fi contestat, întrucât, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. fisc., raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale consemnează constatările inspecţiei din punct de vedere faptic şi legal şi stă la baza emiterii deciziei de imputare, care are caracterul unui titlu de creanţă în sensul art. 110 alin. (3) C. proc. fisc. şi care poate forma obiectul acţiunii în contencios administrativ. Rezultă, astfel că raportul de inspecţie fiscală poate forma obiectul cenzurii instanţei de contencios administrativ împreună cu decizia de impunere.
Analizând pe fond pretenţiile reclamatei de anulare a deciziei de impunere, în privinţa impozitului pe profit de 78.351 RON şi a majorărilor de întârziere aferente de 351.603 RON, instanţa a analizat punctual capetele de cerere, astfel cum acestea au fost analizate în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei din 4 martie 2010 cu referire şi la argumentele expuse de consultantul fiscal desemnat în cauză, după cum urmează:
A) În legătură cu impozitul pe profit în sumă de 78.351 RON şi majorările de întârziere de 351.603 RON.
A.1. Cu privire la sumele de 6.430 RON (anul 2005) 918 RON (anul 2006), 1.968 RON (anul 2007) şi 3.297 RON (anul 2008), reprezentând cheltuieli de cazare şi transport incluse pe costuri, raportat la pct. 1 , 14, 30 şi 43 din raportul de expertiză, se reţine că, în fapt, reclamanta a înregistrat pe cheltuieli deductibile fiscal cheltuieli de cazare şi transport pentru persoane ce nu au calitatea de salariaţi sau administratori, precum şi cheltuieli de cazare în unităţi hoteliere din Arad.
În raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. e) şi alin. (3) lit. b) C. fisc., instanţa a reţinut că prima condiţie pentru a considera deductibile cheltuielile de transport şi cazare este ca acestea să fie efectuate de persoane care au calitatea de salariaţi sau administratori ori, nedovedindu-se această calitate, reclamanta nu poate pretinde încadrarea cheltuielilor de transport prevăzute la alin. (2) lit. e) la cheltuieli pentru marketing şi studiul pieţii prevăzute la alin. (2) lit. i). Aceasta deoarece în categoria cheltuielilor pentru marketing şi studiul pieţii la alin. (2) lit. i) nu intră şi cheltuielile de transport pentru administratori sau salariaţi prevăzute la alin. (2) lit. e), textul de lege făcând o distincţie clară între cele două categorii de cheltuieli. Cheltuielile de transport puteau fi deduse doar pentru persoanele ce au calitatea de salariaţi, iar justificarea lor se realiza prin întocmirea ordinelor de deplasare cu precizarea scopului şi locului unde se deplasează persoanele în discuţie.
Instanţa a mai reţinut că, în anul 2006, reclamanta a înregistrat ca deductibile cheltuieli de cazare pentru o firmă parteneră din Italia, contrar dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. e) C. fisc., precum şi cheltuielile de cazare în unităţi hoteliere din Arad ale administratorului societăţii din ale cărui acte rezultă că are domiciliul în localitatea Arad.
A.2. Cu privire la suma de 5.913 RON, reprezentând „comision de reprezentare” achitat firmei Tehnica din Italia în anul 2005, pct. A.2. din raportul de inspecţie fiscală şi pct. 2 din raportul de expertiză.
În fapt, societatea a înregistrat în perioada aprilie-decembrie 2005 cheltuieli în sumă de 5.913 RON reprezentând „comision de reprezentare” achitat firmei SC T. SRL din Italia în baza convenţiei încheiate între părţi prin care firma din Italia a identificat un colaborator (SC T.S. SRL, Alba Iulia) care să execute pentru reclamantă manopera pentru încălţăminte, iar, în funcţie de complexitatea articolelor executate şi facturate, reclamanta urma să achite către firma SC T. SRL din Italia un comision de reprezentare.
A reţinut instanţa că, pentru a fi considerate cheltuieli deductibile în sensul art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc., este necesar ca serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii să fie justificată necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate de către contribuabili şi să existente contracte încheiate în acest sens, iar, potrivit pct. 48 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, pentru a putea fi deduse aceste cheltuieli trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii şi anume: serviciile să fie efectiv prestate, să fie efectuate în baza unui contract care să cuprindă date referitoare la prestatorii, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate, precum şi tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului, defalcarea cheltuielilor urmând a se realiza pe întreaga perioadă de desfăşurare a contractului.
În speţă, instanţa a reţinut că, între reclamantă şi SC T. SRL din Italia s-a încheiat convenţia din 30 aprilie 2005, prin care firma parteneră din Italia a găsit ca operator pentru reclamantă un producător naţional cu sediul în Alba-Iulia pentru executarea de feţe pentru încălţăminte, urmând a plăti firmei SC T. SRL un comision de reprezentanţă ce va fi negociat în funcţie de complexitatea articolelor efectuate de firma SC T.S. SRL, Alba-Iulia. Din studiul convenţie astfel încheiate, Curtea de apel a reţinut că, deşi se precizează serviciul ce urmează a fi prestat, respectiv acela de intermediere în găsirea unui producător capabil să execute comenzile reclamantei, convenţia de care se prevalează reclamanta nu cuprinde un element esenţial şi anume tariful perceput, respectiv valoarea totală a contractului, instanţa neputându-şi însuşi din această perspectivă argumentaţia consultantului fiscal conform căreia procentul de comision se negociază de fiecare dată în funcţie de complexitatea lucrărilor, fiind un procent din valoarea facturii, întrucât părţile trebuiau să cuprindă în convenţia de intermediere cel puţin limitele generale ale acestui comision şi chiar dacă acesta este rezultatul unei negocieri între părţi, reclamanta avea obligaţia de a prezenta orice înscris din care să rezulte modul de calcul al acestui comision de reprezentare în condiţiile în care serviciul de intermediere a fost prestat încă de la data încheierii convenţiei în sensul că partenerul de producţie a fost găsit, fiind individualizat în cuprinsul convenţiei.
În mod greşit reclamanta a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. i) C. fisc. privind cheltuielile pentru marketing şi studiul pieţii, întrucât acestea se diferenţiază esenţial de cele cuprinse la art. 21 alin. (4) lit. m) din acelaşi Cod.
A.3. Cu privire la sumele de 2.990 RON, 7.446 RON, 6.424 RON, 1.705 RON, 213 RON şi respectiv 274 RON, reprezentând contravaloarea utilităţilor incluse pe costuri în anii 2005-2009, pct. 3, 15, 31, 44 şi 62 din raportul de expertiză.
Instanţa a reţinut că, potrivit art. 21 alin. (1) C. fisc., sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile şi, contrar susţinerilor reclamantei, a apreciat că, pentru ca o cheltuială să fie considerată deductibilă fiscal, trebuie să participe la realizarea unui venit. Or, de vreme ce reclamanta nu a realizat niciun venit în urma transmiterii cu titlu gratuit a folosinţei halei situată în comuna Livada, cheltuielile legate de această utilizare nu pot fi înregistrate la cheltuieli deductibile, întrucât nu participă la realizarea unui venit. Se poate deduce uşor că în cazul în care reclamanta nu ceda folosinţa spaţiului, aceasta nu ar fi înregistrat niciun consum de apă fapt ce i-ar fi conservat profitul impozabil. Este opţiunea reclamantei să procedeze la suportarea cheltuielilor cu utilităţile aferente halei în discuţie, dar aceasta nu înseamnă că respectivele cheltuieli pot fi deductibile în sensul art. 21 alin. (1) C. fisc.
A.4. Cu privire la sumele reprezentând cheltuieli cu asigurările înregistrate drept cheltuieli deductibile (pct. 4, 16, 32 şi 45 din raportul de expertiză), după cum urmează:
- pentru anul 2005, suma de 4.236 RON din care 586 RON cheltuieli R.C.A. şi C.A.S.C.O. pentru un autoturism ce nu se află în patrimoniul societăţii şi 3.650 RON cheltuieli cu asigurări de accidente pentru conducătorii auto şi persoane transportate;
- pentru anul 2006, suma totală de 15.332 RON din care 4.234 RON cheltuieli R.C.A. şi C.A.S.C.O. pentru două autoturisme ce nu se află în patrimoniul societăţii, 3.052 RON cheltuieli de asigurare de accidente de persoane de grup pe timpul programului de lucru; 3.640 RON cheltuieli cu asigurări de accidente pentru conducătorii auto şi persoane transportate, 1.406 RON cheltuieli de asigurare pentru furt şi tâlhărie pentru activităţi civile aferente unui apartament ce nu se află în patrimoniul societăţii;
- pentru anul 2007, suma totală de 16.624 RON din care 2.715 RON cheltuieli cu asigurări de viaţă pentru 181 angajaţi, 9.909 RON cheltuieli R.C.A. şi C.A.S.C.O. pentru două autoturisme ce nu se află în patrimoniul societăţii şi 4.000 RON cheltuieli cu asigurări de accidente pentru conducătorii auto şi persoane transportate;
- pentru anul 2008, suma totală de 14.247 RON din care 2.989 RON cheltuieli R.C.A. şi C.A.S.C.O. pentru două autoturisme ce nu se află în patrimoniul societăţii, 5.792 RON asigurare C.A.S.C.O. pentru un autoturism ce nu se află în patrimoniul societăţii ( nr. înmatriculare AA) cheltuială stornată în ianuarie 2009, 5.123 RON cheltuieli de asigurare pentru care societatea nu a prezentat poliţa de asigurare şi factură şi 343 RON cheltuieli cu asigurările aferente unei facturi emise pentru altă societate, respectiv SC R.S. SRL.
Instanţa a constatat că reclamanta nu a depus şi nu a înţeles să se prevaleze de un contract de comodat, la care se face referire în raportul de expertiză.
Aceste concluzii sunt reţinute de instanţă pentru ambele autoturisme ( nr. înmatriculare AA şi BB) cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a prezentat niciun înscris din care să rezulte că aceste autoturisme au fost folosite în scopul desfăşurării activităţilor societăţii, neexistând foi de parcurs sau alte documente justificative.
Referitor la cheltuielile cu asigurările de accidente pentru conducătorii auto şi persoanele transportate, instanţa a reţinut că intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. c) C. fisc. şi ale pct. 26 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, numai cheltuielile reprezentând contribuţiile pentru asigurarea accidentelor de muncă şi boli profesionale efectuate potrivit Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Aşadar, de vreme ce în Normele metodologice de aplicare a C. fisc. se face trimitere expresă la Legea nr. 346/2002, Curtea de apel a reţinut că numai asigurările obligatorii care se datorează prin efectul legii pentru orice persoană angajată sunt incluse la categoria cheltuielilor deductibile prevăzute de art. 21 alin. (2) lit. c) C. fisc., neputând fi astfel calificate şi alte categorii de asigurări, precum cele privind persoanele transportate.
Altfel spus, societatea reclamantă nu datorează şi nu plăteşte contribuţie pentru asigurarea de accidente din activitatea de transport persoane, deoarece această activitate nu reprezintă obiectul principal de activitate al reclamantei, contribuţia datorată în baza Legii nr. 346/2002 vizând domeniul de activitate al angajatorului, în speţă „fabricarea încălţămintei” activitate pentru care reclamanta plăteşte contribuţia obligatorie pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
Nici asigurările de viaţă pentru 181 angajaţi nu pot fi apreciate ca deductibile fiscal în sensul art. 21 alin. (3) lit. c) C. fisc., nefiind vorba despre cheltuieli sociale în înţelesul legii, întrucât nu se regăsesc în enumerarea textului de lege în care sunt prezentate clar categoriile de cheltuieli ce pot fi deduse şi în care nu sunt incluse cheltuielile pentru asigurările voluntare de accidente.
În ceea ce priveşte suma de 5.123 RON, reprezentând cheltuieli de asigurare pentru care nu există o poliţă de asigurare şi nici factură, precum şi suma de 343 RON, reprezentând cheltuieli cu asigurările aferente unei facturi care a fost emisă către un alt beneficiar decât reclamanta, instanţa a observat că expertul caracterizează aceste cheltuieli ca nedeductibile fiscal, conform menţiunilor cuprinse la pct. 45 din expertiză.
A.5. Cu privire la sumele de 2.487 RON, 10.710 RON, 7.512 RON, 2.131 RON şi 5.980 RON, reprezentând cheltuieli cu combustibilul, reparaţii şi piesele de schimb incluse pe costuri în anii 2005-2008 (pct. 5, 17, 20, 33, 36 şi 46 din raportul de expertiză).
Faţă de împrejurarea că reclamanta a înregistrat, drept cheltuieli deductibile, cheltuieli privind combustibilul şi piesele de schimb aferente unor autoturisme care nu se află în patrimoniul societăţii, instanţa a reţinut că:
- în condiţiile în care nu s-a făcut dovada faptului că autoturismul se află în patrimoniul societăţii şi nu a fost prezentat vreun contract de cedare a folosinţei acestui autoturism pentru realizarea obiectului său de activitate, în mod corect nu poate fi considerată ca deductibilă cheltuiala privind combustibilul achiziţionat pentru acest autoturism. Pe de altă parte, dacă reclamanta a observat o eroare strecurată în facturile emise de furnizorul de carburant avea obligaţia de a realiza demersuri pentru corectarea acestor erori.
- în privinţa cheltuielilor cu reparaţiile şi piesele de schimb în sumă de 10.710 RON, Curtea de apel a observat că, deşi expertul a stabilit că suma de 8.639 RON reprezintă cheltuieli aferente autoturismelor cu numerele de înmatriculare AA şi BB, considerate deductibile pe motiv că autoturismele se află în folosinţa societăţii în temeiul unor contracte de comodat valabile, reclamanta nu a depus la dosar contractele de comodat, astfel că instanţa nu îşi poate însuşi concluziile raportului de expertiză. Referitor la diferenţa de 2.071 RON, instanţa a reţinut că aceasta este aferentă unui autovehicul al cărui număr de înmatriculare nu este precizat, astfel încât nu se poate stabili dacă se află în proprietatea sau în folosinţa societăţii.
În privinţa cheltuielilor cu reparaţiile şi piesele de schimb aferente anului 2007, în sumă de 2.131 RON, instanţa a reţinut că această sumă este formată din 2.031 RON cheltuieli cu reparaţia autoturismului cu numărul de înmatriculare AA pentru care reclamanta nu a depus contractul de comodat la care face referire consultantul fiscal, iar suma de 100 RON este aferentă autoturismului, cu privire la care reclamanta nu a depus niciun fel de documente.
A.6. Cu privire la sumele de 1.280 RON şi 2.054 RON, reprezentând cheltuieli de întreţinere şi energie electrică incluse pe costuri în anii 2005-2007, aferente unor apartamente aflate în proprietatea societăţii, respectiv unui apartament care nu se află în patrimoniul societăţii (pct. 6 şi 34 din raportul de expertiză).
Curtea de apel a reţinut, pentru aceleaşi considerente expuse la pct. 3, că orice cheltuială, pentru a fi considerată deductibilă, trebuie să participe la realizarea profitului impozabil, iar, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada utilizării acestor apartamente în scopul desfăşurării activităţii pentru care este autorizată (neavând nici sediul şi nici puncte de lucru în apartamentele respective), nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) C. fisc. De asemenea, nu se poate reţine nici incidenţa art. 21 alin. (3) lit. l) C. fisc., referitoare la deductibilitatea limitată a cheltuielilor pentru funcţionarea întreţinerea şi repararea locuinţelor de serviciu, atâta timp cât nu s-a făcut dovada că aceste apartamente sunt locuinţe de serviciu ocupate de salariaţi ori de administratorul societăţii.
A.7. Cu privire la suma de 3.150 RON, reprezentând cheltuieli înregistrate în anul 2005 în contul „alte cheltuieli cu servicii executate de terţi” Curtea de apel a reţinut că reclamanta nu contestă faptul că a înscris în cont achiziţia unei prestări de servicii de la terţi, iar înregistrarea contabilă a fost efectuată în baza unei note contabile despre care societatea susţine că este suficientă în situaţia în care nu există document justificativ conform ordinului nr. 1850/2004.
Instanţa a constatat că este necesar a se realiza distincţia între operaţiunea economico-financiară, ce constă în prestarea unui serviciu, spre exemplu, şi care trebuie consemnată în momentul efectuării ei într-un document justificativ ce trebuie să conţină elementele prevăzute în art. 2 din anexa la ordinul nr. 1850/2004 şi operaţiunea contabilă de înscriere în evidenţele contabile, pentru care nu este necesară întocmirea unui document justificativ, dar care se realizează în baza unei note contabile.
Conform raportului de expertiză, operaţiunea de prestare de serviciu în folos propriu este o operaţiune economică şi nu una contabilă şi, în consecinţă, trebuia întocmit un document justificativ pentru a se determina cantitativ şi valoric serviciul prestat şi utilizat, astfel încât în mod corect organele fiscale au reţinut incidenţa art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., conform cărora nu sunt deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ potrivit legi prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune potrivit normelor.
A.8. Cu privire la suma de 8.593 RON, reprezentând cheltuieli cu chiria înregistrată de două ori în anul 2005 (pct. 8 din raportul de expertiză).
Curtea de apel a constatat că suma de 8.593 RON, reprezentând contravaloarea facturii de chirie din 30 noiembrie 2005 emisă de SC G.I. SRL, este nedeductibilă de la calculul profitului impozabil, întrucât, pe de o parte, reclamanta nu a prezentat factura în discuţie pentru a se putea verifica susţinerile reclamantei privind facturarea dublă a chiriei, iar, pe de altă parte, dacă era sesizat un asemenea aspect era necesară emiterea unei facturi de stornare din partea societăţii emitente. De asemenea, din evidenţa contabilă analizată sistematic de organul de control a rezultat că reclamanta a înregistrat de două ori contravaloarea chiriei, atât în luna noiembrie, cât şi în luna decembrie, astfel încât suma de 8.593 RON a fost corect stabilită ca nedeductibilă.
A.9. Cu privire la suma de 2.300 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor turistice în anul 2005.
Faţă de aspectele reţinute de organul fiscal în sensul că reclamanta a înregistrat drept cheltuieli deductibile contravaloarea unor servicii turistice achiziţionate în baza facturii din 28 iunie 2005 emisă de SC S. SRL în care se face referire despre „c/v rest plată pachet servicii în perioada 19 august-28 august 2005 conform contractului din 28 iunie 2005”, Curtea de apel a reţinut următoarele:
- pe de o parte, faptul că identificarea facturii fiscale prin omisiunea menţionării ultimelor două cifre nu poate constitui un motiv pentru admiterea acţiunii reclamantei în condiţiile în care în anexa nr. III.1 pct. 7 din raportul de inspecţie fiscală numărul facturii a fost înscris corect şi complet;
- pe de altă parte, deşi a susţinut că este vorba de cheltuieli de transport şi cazare efectuate de administratori şi avea obligaţia de a proba cele afirmate, reclamanta nu a depus nici în faţa instanţei şi nici în faţa organului învestit cu soluţionarea contestaţiei documente din care să rezulte că este vorba despre cheltuieli de deplasare ale administratorului prin depunerea în acest sens a ordinului de deplasare care este obligatoriu a fi întocmit într-o atare situaţie.
Astfel fiind, în mod corect organul fiscal a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (3) lit. c) C. fisc.
A.10. Cu privire la sumele de 133 RON, 127 RON, 636 RON şi 763 RON, incluse pe costuri în anii 2005, 2007 şi 2008 (pct. 10, 35, 38 şi 52 din expertiză), reprezentând contravaloarea unui set lenjerie pat (2005), a unor bijuterii (2007) şi hrana pentru câini (2007 şi 2008).
Instanţa a reţinut, pe de o parte, că reclamanta nu a făcut dovada că a achiziţionat setul de pat pentru una din locuinţele de serviciu şi nici dovada că a înregistrat în gestiune acest obiect de inventar, iar, pe de altă parte, dacă s-ar accepta teoria acesteia conform căreia ar reprezenta o cheltuială de protocol, în urma analizei contabile efectuate de expertul desemnat în cauză a rezultat că, pentru exerciţiul financiar al anului 2005, a fost atinsă limita cheltuielilor de protocol reglementate de art. 21 alin. (3) lit. a) C. fisc., motiv pentru care această cheltuială este nedeductibilă.
Referitor la cheltuiala privind achiziţionarea unor bijuterii, reclamanta nu a făcut dovada susţinerii că acestea au fost acordate salariatelor pentru a se putea reţine o eventuală încadrare a acestor cheltuieli în cheltuielile sociale reglementate de art. 21 alin. (3) lit. c) C. fisc. Pe de altă parte, reclamanta nu a contestat constatările organelor fiscale care au reţinut că această achiziţie s-a realizat pe baza unui bon fiscal ce avea o valoare mai mare de 100 RON, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. d) din ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1714/2005, astfel cum au fost modificate prin ordinul ministrului finanţelor publice nr. 293/2006, bonul fiscal cu o asemenea valoare nu reprezintă document justificativ de înregistrare a cheltuielilor, motiv pentru care devin incidente dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., potrivit cărora nu sunt deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate ce nu au la bază un document justificativ în condiţiile legii.
Referitor la cheltuiala privind achiziţionarea de hrană pentru câini, deşi reclamanta a pretins că aceasta este necesară pentru câinele de pază aflat la hala de producţie, în mod corect organele fiscale au reţinut că societatea nu a prezentat niciun document cu care să probeze cele afirmate, iar, pe de altă parte, paza societăţii este asigurată pe parcursul a 24 de ore de către salariaţii cu atribuţii în acest sens conform statelor de plată, aceleaşi concluzii fiind reţinute şi de expert care a constatat că petenta nu a prezentat nicio menţiune pe nici un document despre existenţa câinelui de pază la sediul societăţii, motiv pentru care în mod corect această cheltuială a fost considerată nedeductibilă.
A.11. Cu privire la sumele de 376 RON (anul 2005) şi 800 RON (anul 2007), înregistrate drept cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil, (pct. 11 şi 39 din raportul de expertiză), reprezentând contravaloarea unor lucrări cu macaraua în baza a două facturi emise de SC C.P.S. SRL, Curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc., coroborat cu pct. 48 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cheltuielile cu prestările de servicii sunt deductibile numai dacă contribuabilul poate justifica necesitatea prestării serviciului în interesul desfăşurării activităţii propriii şi dacă există încheiat un contract între părţi, serviciile trebuind să fie efectiv prestate în baza unui contract care să cuprindă date esenţiale privitoare la prestator, termene de execuţie, serviciul prestat şi tariful perceput, respectiv valoarea totală a contractului.
Din analiza celor două texte de lege nu rezultă a exista vreo diferenţă între natura serviciilor prestate, cum ar fi, în cauză, un serviciu temporar de scurtă durată, aşa cum susţine reclamanta, neexistând nicio dovadă că asemenea servicii ocazionale ar fi exonerate de la obligativitatea încheierii de contracte.
A.12. Cu privire la sumele de 89.913 RON (anul 2005), 630.935 RON (anul 2006) 696.845 RON (anul 2007) şi 164.145 RON (anul 2008), reprezentând cheltuieli efectuate cu manopera înscrise în facturile emise de SC R.S. SRL (pct. 13, 29, 41 şi 54 din raportul de expertiză).
Instanţa a reţinut că reclamanta are ca obiect de activitate producţia de încălţăminte şi, ca atare, cheltuiala cu manopera executată de terţi la încălţăminte este o cheltuială efectuată în scopul obţinerii de venituri, ce a avut la bază un contract de prestări servicii încheiat între cele două societăţii. Serviciile au fost efectiv prestate pe parcursul anilor 2006-2008, întrucât în final perechile de pantofi pentru care a fost facturată manopera au intrat efectiv în gestiune, dar, pentru stabilirea deductibilităţii acestor cheltuieli cu manopera urmează a se aprecia dacă serviciile cu manopera au fost efectiv prestate la data la care au fost facturate.
Fiind vorba despre contracte de prestări servicii în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. coroborat cu pct. 48 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, care impun ca defalcarea cheltuielilor cu prestarea serviciului să se facă pe durata obiectului contractului. Deducerea fiscală este condiţionată de dovada prestării serviciului, dovadă care nu este furnizată de vreme ce, până la intrarea efectivă a produselor în gestiune se scurge o lungă perioadă de timp, perioadă în care serviciile puteau fi prestate. Rezultă astfel că nu pot fi reţinute argumentele reclamantei potrivit cărora livrarea nu era necesară a fi concomitentă cu emiterea facturii, întrucât în cazul prestărilor de servicii este necesar ca bunurile să intre în gestiunea beneficiarului în perioada imediat următoare pentru ca factura de avans astfel emisă să nu afecteze nici cheltuielile şi nici profitul impozabil.
Curtea de apel a concluzionat în sensul că aprecierea organelor fiscale este corectă şi legală, întrucât, chiar dacă există facturi emise de SC R.S. SRL acestea nu pot avea caracter de document justificativ conform art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., atâta timp cât textul de lege solicită a se face dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, iar, în fapt, nu există dovada realităţii efectuării manoperei şi intrării în gestiune a perechilor de pantofi.
Reclamanta nu a putut dovedi cu documente realitatea cheltuielilor efectuate cu manopera facturate de SC R.S. SRL în anul 2005 şi trimestrul I şi II al anului 2006, fiind încălcate astfel prevederile art. 21 alin. (1) şi art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., astfel încât, în mod corect şi legal, organele de inspecţie fiscală au procedat la recalcularea profitului impozabil pe această perioadă pentru care în perioada trimestrului III şi IV 2006 respectiv anii fiscali 2007 şi 2008, pe măsură ce reclamanta a făcut dovada intrărilor în gestiune a bunurilor pentru care a fost facturată manopera, organele fiscale să considerate aceste cheltuieli cu manopera ca fiind deductibile de la calculul profitului impozabil majorând cheltuielile deductibile ale societăţii în acest sens.
A.13. Cu privire la suma de 176.440 RON, reprezentând cheltuieli înregistrate în baza facturilor emise de firma P.G.G.-T.I. Italia în anul 2006 (pct. 21 din raportul de expertiză).
Curtea de apel a reţinut că, între reclamantă şi societatea din Italia, s-a încheiat contractul de transport de mărfuri din 1 octombrie 2005 privind transportul de marfă în şi din Ucraina cu obligaţia expeditorului cuprinsă la art. 7 lit. b) de a suporta taxa de staţionare pentru depăşirea timpului de staţionare acordat. Facturile cuprinzând cheltuielile de staţionare înregistrate de reclamantă drept cheltuieli deductibile, deşi au fost emise în anul 2006, vizează cheltuieli de staţionare aferente transporturilor efectuate în anul 2005, până la data încheierii contractului menţionat de reclamantă cu excepţia facturilor X1 şi X2. Rezultă aşadar că, în fapt, cheltuielile de staţionare aferente serviciilor de transport derulate anterior încheierii contractului nu au avut la bază un contract scris şi, ca atare, societatea nu poate invoca contractul din 1 octombrie 2005 pentru a-şi justifica obligaţia de a suporta cheltuielilor aferente zilelor de staţionare. În condiţiile în care reclamanta nu poate face dovada contractului de transport internaţional urmează a se stabili dacă din scrisorile de trăsură ca şi documente de transport anexate facturilor rezultă obligaţia şi nivelul cheltuielilor aferente transportului printre care şi cheltuielile de staţionare.
Instanţa de fond a constatat, astfel, că, potrivit Convenţiei din 19 mai 1956 privind contractul de transport internaţional, proba contractului de transport se face prin scrisoare de trăsură, care, până la proba contrarie, face dovada condiţiilor contractului şi a primirii mărfii de către transportator şi care, conform art. 6, trebuie să cuprindă printre altele menţiunii privind cheltuielile aferente transportului (preţ de transport, cheltuieli accesorii, taxe de vamă şi alte cheltuieli survenite de la încheierea contractului şi până la eliberare). Din studiul scrisorilor de trăsură depuse la dosar nu se regăsesc aceste informaţii motiv pentru care este pertinentă cererea organelor fiscale privind depunerea unor documente respectiv a unui contract din care să rezulte că reclamanta s-a angajat să suporte aceste cheltuieli de staţionare, condiţiile şi tariful perceput.
Curtea de apel a mai reţinut că, în mod corect, organele fiscale au constatat că numărul de zile de staţionare cuprinse în facturile înregistrate în contabilitatea reclamantei nu corespund cu informaţiile cuprinse în documentele de transport, C.M.R., de cele mai multe ori perioada derulării transportului fiind mai mică decât numărul de zile de staţionare (spre exemplu factura din 9 mai 2006 vizează 33 de zile de staţionare în condiţiile în care transportul a început la 12 mai 2005 iar ultima viză a vămii din Ucraina este 18 mai 2005; factura din 9 mai 2006 vizează 23 zile de staţionare în condiţiile în care documentul de transport s-a întocmit la 21 iunie 2005 iar ultima viză din Ucraina este 1 iulie 2005, etc.) astfel încât nu se justifică susţinerea reclamantei potrivit căreia zilele de staţionare au fost calculate corect, motiv pentru care nu pot fi însuşite concluziile expertului în privinţa deductibilităţii parţiale a acestei cheltuieli şi, în consecinţă, se va considera ca nedeductibilă întreaga sumă.
Instanţa a reţinut că societatea avea dreptul să înregistreze aceste cheltuieli cu prestări servicii în condiţiile în care le-a considerat necesare pentru buna desfăşurare a activităţii, dar acest aspect nu conduce automat şi obligatoriu la calificarea din punct de vedere fiscal a acestor cheltuieli ca fiind deductibile, ele trebuind a fi justificate cu documentele prevăzute de art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc.
A.14. Cu privire la suma de 1.200 RON, înregistrată pe costuri în anul 2006 (pct. 27 din raportul de expertiză), reprezentând comision pentru vânzarea apartamentului situat în Arad, Str. P., apartament ce nu se află în patrimoniul reclamantei.
Curtea de apel a reţinut că, de vreme ce nu au fost depuse la dosar contractul de vânzare-cumpărare şi extrasul de carte funciară aferent imobilului în discuţie, nu pot fi verificate susţinerile reclamantei privind eroarea cuprinsă în contractul de intermediere din 2006, astfel încât în mod corect această cheltuială a fost considerată ca nedeductibilă.
A.15. În legătură cu capătul de cerere privind sumele de 15.304 RON (anul 2006), 14.116 RON (anul 2007) 10.646 RON (anul 2008) şi 2.493 RON (anul 2009), reprezentând cheltuieli cu amortizarea pentru clădiri proprietatea petentei pe care aceasta le-a pus la dispoziţia altor persoane juridice în mod gratuit (pct. 28, 40, 53 şi 63 din raportul de expertiză).
Instanţa a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 C. fisc., ci dispoziţiile art. 21 alin. (3) lit. i) C. fisc., iar, din interpretarea art. 21 din acelaşi Cod, rezultă că sunt deductibile la determinarea profitului impozabil numai cheltuielile cu amortizarea dacă este îndeplinită condiţia generală de a participa la realizarea de venituri impozabile. Totodată, conform art. 24 alin. (2) lit. a) C. fisc., invocat de reclamantă, utilizarea imobilului în scopul producerii de venituri impozabile este o condiţie obligatorie pentru a se putea deduce cheltuielile cu amortizarea.
A.16. Cu privire la sumele de 2.446 RON (anul 2007) şi 3.735 RON (anul 2008), reprezentând contravaloarea cheltuielilor înscrise în contabilitate pe baza unor facturi prezentate în copie (pct. 37 şi 50 din raportul de expertiză).
Instanţa a reţinut că aceste cheltuieli nu sunt deductibile fiscal, întrucât, conform art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc. şi art. 27 din ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1850/2004 privind registrele şi formulare financiar contabile, pentru a putea fi înregistrate în contabilitate, operaţiunile economico-financiare trebuie justificate cu documente originale întocmite potrivit normelor cuprinse în ordin, rezultând astfel că o factură poate avea calitatea de document justificativ dacă este originală.
A.17. Cu privire la sumele de 2.813 RON şi 63 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor înscrise în facturi emise pe numele societăţii SC A.G. SRL, dar înregistrate de reclamantă în contabilitatea sa în anul 2008 (pct. 47 şi 49 din raportul de expertiză).
Curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 155 alin. (5) C. fisc., factura cuprinde în mod obligatoriu denumirea/numele, adresa şi codul de înregistrare ale cumpărătorului de bunuri sau servicii. Or, de vreme ce reclamanta nu figurează în calitate de beneficiar al serviciilor astfel facturate, aceste facturi nu îndeplinesc condiţiile de documente justificative pentru reclamantă indiferent de raporturile comerciale stabilite cu SC A.G. SRL, în acest sens fiind şi decizia din 15 ianuarie 2007 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în care s-a precizat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., taxa pe valoare adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA.
A.18. Cu privire la suma de 932 RON, reprezentând cheltuieli cu prestare de servicii informatice pentru o societate din Ucraina înregistrată pe costuri în anul 2008 (pct. 48 din raportul de expertiză).
Instanţa a reţinut că această cheltuială nu a fost efectuată în scopul de a concura la realizarea veniturilor impozabile ale reclamantei, ci, în fapt, ea este de natură a contribui la realizarea veniturilor impozabile ale societăţii din Ucraina, motiv pentru care în mod corect organele fiscale au constatat încălcarea dispoziţiilor cuprinse la art. 21 alin. (1) C. fisc.
A.19. Cu privire la veniturile înregistrate cu întârziere în sumă de 115.984 RON, aferente anului 2007, şi 349.292 RON, aferente anului 2008 (pct. 42 şi 61 din raportul de expertiză).
Organele fiscale au constatat că, pentru anul 2007, reclamanta a emis două facturi către firma L.L.C.A. Ucraina la data de 25 iulie 2007, iar veniturile aferente acestor facturi au fost înregistrate în luna decembrie 2008. Totodată, în anul 2008, reclamanta a emis două facturi, în lunile iunie şi septembrie, către o firmă din Ungaria, veniturile aferente acestor facturi fiind înregistrate în luna octombrie 2008. De asemenea, s-a constatat că societatea a facturat cu întârziere venituri în sumă de 5.688 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu paza aferente curţii comune cu SC K. SRL pentru anul 2008, venituri înregistrate în trimestrul I 2009.
A reţinut Curtea de apel că organele fiscale au făcut în mod corect aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) C. fisc. coroborat cu pct. 13 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, conform cărora: profitul impozabil se calculează ca diferenţă dintre veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri dintr-un an fiscal din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile, iar veniturile sau cheltuielile înregistrate eronat sau omise se corectează prin ajustarea profitului impozabil al perioadei fiscale căruia îi aparţin; în cazul în care contribuabilul constată că, după depunerea declaraţiei anuale, un element de venit sau de cheltuială a fost omis sau înregistrat eronat, este obligat să depună o declaraţie rectificativă pentru anul fiscal respectiv, iar, dacă în urma efectuării acestei corecţii, rezultă o sumă suplimentară de plată a impozitului pe profit atunci, pentru această sumă, se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere conform legislaţiei fiscale.
Instanţa a înlăturat argumentele reclamantei, în sensul că din legislaţia fiscală în materie nu rezultă expres că, în cazul în care factura fiscală privind veniturile nu este consemnată în momentul emiterii ei în contabilitate, acele venituri se consideră neînregistrate, fiind deci neimpozabile, iar, dacă suma s-ar considera ca neînregistrată, societatea nu ar datora impozit pe profit pentru aceasta, reţinând că organul fiscal nu a stabilit că pentru aceste venituri nu s-ar datora impozit, ci, dimpotrivă, a făcut aplicarea dispoziţiilor pct. 13 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
În ceea ce priveşte factura emisă de SC K. SRL, instanţa a reţinut că reclamanta avea obligaţia de a înregistra aceste venituri în anul 2008, întrucât sunt aferente acestei perioade, iar nu în ianuarie 2009, aşa cum în mod greşit a procedat.
A.20. Cu privire la suma de 2.580 RON, reprezentând cheltuieli cu asistenţa pentru centrale telefonice incluse pe costuri în anul 2008 (pct. 55 din raportul de expertiză), înregistrată drept cheltuială deductibilă în baza unor facturi emise de o societate din Italia pentru societăţile L.L.C.A. şi L.L.C.P.S. din Ucraina, care cuprindeau valoarea totală a serviciilor de asistenţă atât pentru centrala telefonică a reclamantei, cât şi pentru centralele telefonice ale societăţilor din Ucraina
Curtea de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) C. fisc. şi, de vreme ce cheltuielile aferente centralelor telefonice ale societăţilor din Ucraina nu participă la realizarea veniturilor impozabile ale reclamantei, aceasta nu are drept de deducere. Din această perspectivă sunt neîntemeiate argumentele reclamantei conform cărora cheltuielile sunt deductibile, întrucât nu sunt cuprinse la alin. (3) (cheltuielile cu deductibilitatea limitată) sau alin. (4) (cheltuielile nedeductibile) al art. 21 C. fisc., întrucât prima condiţie pentru deducerea cheltuielilor de la calculul profitului impozabil este aceea ca ele să participe la realizarea de venituri impozabile pentru societate, în lipsa îndeplinirii acestei condiţii orice cheltuială fiind considerată nedeductibilă.
A.21. Cu privire la sumele de 30.257 RON şi 15.384 RON, reprezentând cheltuieli cu diurna acordate administratorului societăţii, şi suma de 40.041 RON, reprezentând cheltuieli cu diurna acordate angajatei L.V., înregistrată pe costuri în anii 2008 şi 2009 (pct. 57 şi 65 din raportul de expertiză).
Curtea de apel a reţinut că organele fiscale au stabilit în principal faptul că nu s-a dovedit a fi reală cheltuială cu indemnizaţia de deplasare acordată salariatei în condiţiile în care această cheltuială cu diurna trebuia înregistrată în contabilitate în baza unui document justificativ conform ordinului nr. 1850/2004, iar modelul ordinului de deplasare şi informaţiile minime obligatorii pe care trebuie să le cuprindă acest document cuprind, printre altele, şi informaţii privind ziua, luna, anul şi ora sosirii şi plecării în delegaţie, dată depunerii decontului, semnătura conducătorului unităţii, etc.
Întrucât, din analiza ordinelor de deplasare ale angajatei, s-a constatat că lipsesc în totalitate datele şi orele de plecare şi sosire, diferenţa de primit şi semnătura conducătorului unităţii de aprobare a cuantumului sumei acordate ca diurnă, Curtea de apel a concluzionat că aceste ordine de deplasare nu au calitatea unui document justificativ care să stea la baza unei cheltuieli înregistrate în contabilitate ca deductibilă, fiind astfel încălcate prevederile art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc.
În privinţa cheltuielilor cu diurna acordată administratorului societăţii, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 21 alin. (1) lit. b) C. fisc. vizează exclusiv cheltuielile cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor. Or, persoana ce îndeplineşte funcţia de administrator, neavând calitatea de salariat, nu poate beneficia de indemnizaţia de deplasare ce reprezintă, astfel, o cheltuială nedeductibilă.
A.22. Cu privire la sumele de 16.583 RON (anul 2008) şi 4.693 RON (anul 2009), reprezentând cheltuieli aferente facturilor de transport emise de SC A.G. SRL şi SC P.T. SRL (pct. 58 şi 64 din raportul de expertiză).
Organele fiscale au constatat că: reclamanta a înregistrat în contabilitate cheltuieli de transport reprezentând contravaloarea facturilor emise de cele două societăţi, iar transportul s-a efectuat pe ruta România-Italia şi retur; factura din 2008 este aferentă unei livrări către o firmă din Ungaria şi, de vreme ce condiţia de livrare este EXW, cheltuielile de transport revin acestui beneficiar, iar nu petentei; referitor la celelalte facturi de transport reclamanta nu a prezentat documente justificative, respectiv scrisoarea de trăsură şi nici facturi de achiziţii sau livrări de bunuri care să justifice efectuarea transportului în interesul său aspect ce rezultă şi din nota explicativă dată de contabilul şef al reclamantei.
În sensul celor constatate şi prin raportul de expertiză, în privinţa facturii cu condiţia de livrare EXW, Curtea de apel a reţinut că aceasta reprezintă condiţia de livrare definită conform regulilor Incoterms ca fiind „franco depozit locul convenit”, ceea ce înseamnă că, în fapt, suportarea cheltuielilor de transport cade în sarcina beneficiarului, respectiv în sarcina societăţii din Ungaria, astfel încât o asemenea cheltuială nu poate fi considerată ca deductibilă de la calculul profitului impozabil al reclamantei.
În privinţa facturilor de transport pentru care nu au fost prezentate documentele C.M.R. şi facturile de achiziţii sau livrări pentru a justifica aceste cheltuieli, instanţa de fond a reţinut că un serviciu de transport, pentru a fi efectuat în scopul realizării unui venit, trebuia ca societatea să cumpere sau să vândă marfa transportată, iar, în cazul în care reclamanta nu poate face o asemenea legătură între facturile de transport şi cele de achiziţii, susţinerile sale sunt neîntemeiate. Şi expertul desemnat în cauză a constatat că reclamanta nu a depus exemplarul din documentul de transport internaţional privind dovada livrării sau primirii mărfii şi niciun alt document din care să rezulte că transporturile în cauză au fost efectuate în folosul desfăşurării activităţii, motiv pentru care se va considera cheltuială în discuţie ca nedeductibilă.
A.23. Cu privire la suma de 13.344 RON, reprezentând cheltuieli cu obiectele de inventar (pct. 59 din raportul de expertiză).
Organul fiscal a reţinut că societatea a înregistrat cheltuieli cu obiectele de inventar în sumă de 79.672 RON, în baza facturii proforme din 2008, emisă de o societate din Ungaria, factură ce avea înscrisă ca valoare totală suma de 21.431 euro (echivalentul a 79.672 RON), însă, din adunarea valorică a fiecărui produs înscris în factură, rezultă un total de 3.571,50 euro (echivalentul a 13.344 RON) şi că, în fişa de evidenţă privind stocul de obiecte de inventar, apar înscrise distinct produsele a căror valoare este de 13.344 RON, iar diferenţa de 66.328 RON este înscrisă ca „alte materiale”.
Faţă de susţinerile reclamantei în sensul că numai diferenţa de 66.328 RON este nedeductibilă, întrucât suma de 13.344 RON se regăseşte în obiectele de inventar, Curtea de apel a observat că reclamanta nu face decât să confirme starea de fapt consemnată de organele fiscale, fără a prezenta însă argumente care să contrazică concluziile acestora în sensul că aceste înscrieri s-au efectuat în baza unei facturi proforme, care nu îndeplineşte condiţiile de deducere reglementate de art. 146 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 155 alin. (5) C. fisc.
A reţinut instanţa că, întrucât prin factura proformă nu se transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor în discuţie, factura nefiind definitivă, ci fiind întocmită pentru a se aduce la cunoştinţa beneficiarului preţul produselor ce urmează să facă obiectul tranzacţiei şi să servească plăţii în avans, conform celor menţionate şi în raportul de expertiză, factura respectivă nu are caracter definitiv, iar, în speţă, bunurile nu trebuiau înregistrate ca obiecte de inventar pentru că nu fac parte din patrimoniului primitorului, ci trebuiau înregistrate în contul în afara bilanţului şi înscrise pe liste de inventariere separate, iar, pentru diferenţa dintre totalul facturii şi totalul poziţiilor de pe factură (66.328 RON), nu există niciun document de provenienţă, astfel încât este evident caracterul nedeductibil al cheltuieli.
A.24. Cu privire la suma de 20.951 RON, reprezentând cheltuieli cu obiecte de inventar date în folosinţă în anul 2009 (pct. 67 din raportul de expertiză).
Starea de fapt reţinută de organele fiscale este în sensul că societatea a înregistrat, în luna ianuarie 2009, cheltuieli cu obiectele de inventar în sumă de 22.037 RON şi, întrucât a considerat că mijloacele fixe a căror valoare rămasă de amortizat este mai mică de 1.800 RON, se încadrează în categoria mijloacelor fixe de natura obiectelor de inventar ce pot fi înregistrate integral la cheltuieli deductibile, într-o singură lună, la valoarea rămasă de amortizat, chiar dacă valoarea lor de intrare este mai mare de 1.800 RON.
Curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 105/2007, se poate introduce asupra cheltuielilor cu obiectele de inventar, valoarea rămasă a mijloacelor fixe care la data intrării în vigoare a H.G. nr. 105/2007 aveau valoarea de intrare mai mică de 1.800 RON şi nu valoarea rămasă mai mică de 1.800 RON.
A.25. Cu privire la suma de 20.568 RON, reprezentând cheltuieli deductibile cu stocuri lipsă la inventar în anul 2008 (pct. 60 din raportul de expertiză).
În luna decembrie 2008 societatea a înregistrat cheltuieli cu obiecte de inventar date în folosinţă în sumă de 20.568 RON, reprezentând o parte din contravaloarea aparaturii electronice achiziţionate cu factura de la furnizorul M.N. Italia în valoare de 44.367 RON. În condiţiile în care inventarierea faptică a patrimoniului la data de 31 decembrie 2008 nu a fost efectuată pentru toate bunurile din patrimoniu în sensul că lista de inventariere a obiectelor de inventar în folosinţă nu a fost întocmită de comisia de inventariere, organele de control au solicitat identificarea bunurilor care fac obiectul facturii din 2007, iar, faptic, nu au putut fi identificate decât o treime din cantitatea de bunuri achiziţionate, iar, pentru diferenţă, s-a constat că nu există documente de ieşire a acestor bunuri, valoarea bunurilor lipsă la inventar fiind în sumă de 20.568 RON. Organele fiscale au concluzionat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. c) C. fisc., iar, din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în ordinele ministrului finanţelor publice nr. 1752/2005 şi nr. 1850/2004, rezultă că obiectele de inventar sunt bunuri de natura stocurilor contrar afirmaţiilor reclamantei.
Curtea de apel a constatat că în mod corect organele de inspecţie fiscală au respins la deducere suma de 20.568 RON, reprezentând cheltuiala cu obiecte de inventar date în folosinţă, pe motiv că aceste bunuri nu pot fi prezentate faptic, iar, potrivit art. 21 alin. (4) lit. c) C. fisc., nu sunt deductibile cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constate lipsă în gestiune. Deşi reclamanta susţine că aceste bunuri nu mai sunt obiecte de inventar deoarece sunt date în consum, conform celor reţinute de expertul fiscal, înregistrarea obiectelor de inventar asupra cheltuielilor în momentul achiziţiei nu semnifică scoaterea acestora din patrimoniu, ci faptul că ele, având o valoare mai mică decât limita impusă pentru mijloacele fixe, nu se amortizează, deci afectează, ca şi cheltuială, un singur exerciţiu financiar. Aceste obiecte de inventar trebuie să se regăsească în listele de inventariere până când comisia de inventariere constată că din diverse motive acestea nu mai corespund scopului pentru care au fost achiziţionate fiind întocmit un proces-verbal de casare sau de scoatere din evidenţă în absenţa căreia lipsa obiectelor din patrimoniu constituie lipsă din gestiune.
A.26. Cu privire la suma de 62.028 RON, reprezentând cheltuieli cu amortizarea calculată pentru lucrări de investiţii efectuate la hala închiriată de la SC G.I. SRL în anul 2009 (pct. 66 din raportul de expertiză).
Faţă de constatarea în sensul că societatea a înregistrat cheltuielile respective în luna martie 2009, în urma faptului că a fost reziliat contractul de închiriere, ca şi imobilizare corporală şi a înregistrat la cheltuieli cu amortizarea întreaga sumă fără a întocmi proces-verbal de recepţie a lucrărilor efectuate, fără a întocmi formele de înregistrare, ca imobilizare corporală, şi fără o inventariere pe obiective a mobilizărilor corporale în curs, organele fiscale au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) lit. c) C. fisc. coroborat cu pct. 702 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, reţinând că reclamanta a dedus eronat cheltuielile cu amortizarea pentru lucrările de la hala închiriată înainte de finalizarea investiţiei.
Faţă de susţinerile reclamantei în sensul că dispoziţiile pct. 702 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 se referă la investiţii finalizate, or, în speţă, investiţia a fost începută şi finalizată prin rezilierea contractului de închiriere, astfel încât lucrările de investiţii nefinalizate pentru care nu s-au întocmit formele de înregistrate ca imortalizare corporală sunt considerate mijloace fixe amortizabile, societatea având drept de deducere, Curtea de apel a înlăturat argumentele expertului şi a reţinut că, potrivit art. 24 alin. (1) lit. c) C. fisc., amortizarea fiscală se calculează pentru cheltuielile cu investiţiile efectuate la mijloacele fixe închiriate de cel care a efectuat investiţia pe perioada contractului sau pe durata normală de utilizare după caz, iar, potrivit dispoziţiilor pct. 702 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, amortizarea fiscală a cheltuielilor cu investiţiile efectuate la mijloacele fixe concesionate, închiriate sau luate în locaţie de gestiune se calculează pe baza perioadei iniţiale a contractului, indiferent dacă acesta se prelungeşte ulterior sau pe durata normală de utilizare rămasă începând cu luna următoare finalizării investiţiei.
În speţă, bunul ce a făcut obiectul închirierii în baza contractului din 1 iulie 1999 a fost restituit proprietarului SC G.I. SRL, începând cu 1 ianuarie 2009, ca urmare a rezilierii contractului de închiriere, reclamanta efectuând astfel înregistrări contabile în luna martie 2009 pentru un imobil restituit proprietarului în luna ianuarie 2009 fără a avea întocmit un proces-verbal de recepţie a lucrărilor la hala închiriată, fără a efectua formalităţile de înregistrate ca imobilizare corporală şi fără a efectua o inventariere a imobilizărilor corporale în curs.
A.27. Cu privire la suma de 385.786 RON, reprezentând venituri impozabile stabilite suplimentar în trimestrul I 2009 şi suma de 5.688 RON reprezentând venit neimpozabil (pct. 68 din raportul de expertiză).
Organele fiscale au reţinut că, în fapt, reclamanta nu a înregistrat în evidenţa contabilă a lunii martie 2009 contravaloarea unor facturi emise în luna respectivă, cu încălcarea art. 19 alin. (1) C. fisc. coroborat cu pct. 13 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, ceea ce a avut drept consecinţă diminuarea masei impozabile a profitului având drept rezultat reducerea impozitului pe profit.
Faţă de susţinerile reclamantei în sensul că facturile au fost înregistrate în contabilitate în luna martie şi, prin urmare, veniturile obţinute sunt aferente trimestrului I 2009, iar expertul fiscal a constatat că aceste venituri au fost înregistrate în trimestrul al II-lea al anului 2009, iar suma de 385.786 RON a fost luată în considerare la stabilirea bazei impozabile şi a impozitului pe profit aferent acestei perioade, instanţa de fond a reţinut că nu pot fi valorificate concluziile expertului, întrucât verificarea impozitului pe profit s-a efectuat de către organele de inspecţie fiscală până la 31 martie 2009 şi nu până la 30 iunie 2009, astfel încât nu se justifică soluţia expertului de diminuare a impozitului pe profit stabilit până la 31 martie 2009 cu impozitul pe profit aferent unei perioade care nu a fost supusă controlului.
B) În referire la capătul de cerere privind impozitul pe venituri din salarii în sumă de 16.122 RON cu majorările de întârziere aferente în sumă de 18.322 RON.
B.1. Cu privire la suma de 49.830 RON, reprezentând contravaloarea tichetelor cadou acordate în luna ianuarie 2006 (pct. 1I din raportul de expertiză).
Faţă de împrejurarea că, în luna ianuarie 2006, reclamanta a acordat tuturor salariaţilor ce au desfăşurat activitate în baza unui raport de muncă tichete cadou în sumă de 49.830 RON, considerând aceasta o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal, Curtea de apel a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 55 alin. (1) C. fisc. şi pct. 68 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/ 2004, în mod greşit reclamanta a considerat că tichetele cadou se încadrează în categoria cheltuielilor sociale în sensul art. 55 alin. (4) lit. a) C. fisc. Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că respectivele cheltuielile reprezentând tichetele cadou ar constitui o cheltuială socială doar în măsura în care ea are rolul de ajuta salariatul cu diverse ocazii când acesta este nevoit a suporta cheltuieli mai mari decât în mod obişnuit, rezultând astfel că aceste cheltuieli sunt condiţionate de apariţia unui eveniment care, în principiu, nu ţine de persoana angajatului (înmormântare, boală, naştere, etc.), aşa cum rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 55 alin. (4) lit. a) C. fisc., care cuprinde o enumerare strictă a acestor cheltuieli sociale. În speţă, aşa cum a reţinut de altfel şi expertul fiscal desemnat în cauză, cheltuielile reprezentând tichete cadou au fost rezultatul unor obligaţii asumate de petentă, căpătând astfel un caracter obligatoriu şi nereprezentând astfel o cheltuială socială pentru că nu au fost date cu scopul de a suplini cheltuieli neprevăzute şi nici cu titlu de cadouri cu ocazia sărbătorilor expres reglementate, astfel încât aceste venituri nu pot avea decât natură salarială.
Curtea de apel a concluzionat în sensul că reclamanta nu poate pretinde că în fapt este vorba de cadouri acordate salariatelor, întrucât acestea pot fi oferite doar cu ocazia zilei de 8 martie conform art. 4 lit. a) alin. (2) C. fisc., iar, în orice alte condiţii, sumele primite de angajaţi constituie venituri salariale. Aceleaşi concluzii rezultă şi din interpretarea dispoziţiile Legii nr. 193/2006 şi ale H.G. nr. 1317/2006.
B.2. Cu privire la suma de 67.920 RON, reprezentând contravaloarea tichetelor cadou acordate în perioada septembrie 2005-martie 2009 (pct. 11 din raportul de expertiză).
Faţă de împrejurarea că, în perioada respectivă, reclamanta a acordat, în baza art. 47 din contractul colectiv de muncă din 19 ianuarie 2006, trimestrial tichete cadou în valoare de 60 RON/persoană pentru angajaţii cu o vechime de cel puţin 3 luni, Curtea de apel a reţinut că tichetele acordate nu pot fi considerate de natură socială în sensul art. 21 alin. (3) lit. c) C. fisc., întrucât nu sunt acordate cu ocazia unor sărbători, ca ajutoare sau acţiuni sociale pentru destinaţiile sau evenimentele care se încadrează în cheltuieli sociale, ci ele au fost acordate ca urmare a unor relaţii contractuale de muncă drept o formă de recompensare a vechimii în firmă a angajaţilor drept plată a muncii lor, astfel încât în mod corect organele fiscale au stabilit că acestea trebuiau incluse în baza de calcul a veniturilor aferente acestei perioade.
C) Cu referire la capătul de cerere privind obligarea reclamantei la plata celorlalte contribuţii reprezentând contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator, contribuţia individuală de asigurări sociale reţinute de la asiguraţi, contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de angajator, contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de angajator şi respectiv cea reţinută de la angajaţi, contribuţia angajaţilor la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, contribuţia de asigurări de sănătate datorate de angajator precum şi cea reţinută de la angajaţi, contribuţii pentru concedii şi indemnizaţii cu majorările de întârziere aferente, Curtea de apel a reţinut că aceste contribuţii au fost calculate în sarcina reclamantei ca urmare a aceloraşi aspecte privind calificarea tichetelor cadou drept venituri de natură salarială.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a contestat baza legală de stabilire a acestor contribuţii, ci doar aspecte privind calificarea tichetelor cadou, aspecte ce au fost analizate la pct. B).
D) Cu referire la majorările şi penalităţile de întârziere aferente impozitului pe profit şi impozitului pe veniturile din salarii şi contribuţiilor sociale stabilite suplimentar, Curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a contestat cuantumul şi modalitatea de calcul a acestora rezultând astfel că acestea sunt datorate conform principiului potrivit căruia măsura accesorie urmează soarta principalului, conform art. 119 şi următoarele C. proc. fisc.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC C.S. SRL-Arad a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă, reluând aceleaşi argumente expuse şi în primul ciclu procesual, susţine, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu privire la următoarele sume:
1) Referitor la sumele de 6.430 RON, 918 RON, 1.968 RON şi 3.297 RON reprezentând cheltuieli de cazare şi transport pentru persoane care nu au avut calitatea de salariaţi ai societăţii, se susţine că instanţa de fond a nesocotit prevederile art. 21 alin. (1) C. fisc.;
2) Cu privire la suma de 5.913 RON reprezentând comision achitat către SC T. SRL se susţine, în esenţă, că instanţa de fond a înlăturat nejustificat concluziile expertului, preluând doar argumentele organului fiscal, fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De asemenea, se susţine că instanţa, făcând referire la dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. i) C. fisc., pe care nu le-a mai invocat prin concluziile scrise, a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. m) C. fisc., astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3) Referitor la sumele de 2.990 RON, 7.446 RON, 6.424 RON, 1.705 RON, 213 RON, 274 RON, reprezentând contravaloarea utilităţilor aferente unei hale puse la dispoziţia altei persoane în baza unui contract de comodat se arată că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (1) C. fisc., ceea ce atrage incidente dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
4) Cu privire la cheltuielile cu asigurările R.C.A. şi C.A.S.C.O., reparaţii şi întreţinere, pentru autovehiculele utilizate în baza unui contract de comodat, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că acestea în mod nelegal au fost înlăturate de la deducere pentru că nu sunt excluse de prevederile art. 21 alin. (4) lit. n) C. fisc., expertiza întocmită în cauză confirmând caracterul deductibil al acestora.
Se susţine că întrucât organul fiscal nu a contestat existenţa contractelor de comodat, instanţa de judecată nu poate reţine că nu s-a dovedit existenţa acestora. De asemenea, instanţa a preluat motivarea organului care a soluţionat contestaţia administrativă, incidente fiind dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Mai mult, cât timp s-a administrat o probă de specialitate iar în contestaţia administrativă nu s-a prevalat de existenţa contractelor de comodat, în mod eronat s-a respins acţiunea sub acest aspect.
Referitor la sumele care au vizat cheltuielile cu primele de asigurare pentru riscuri profesionale, se arată că acestea sunt deductibile prin prisma dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. c) C. fisc., fapt confirmat şi prin raportul de expertiză, astfel că soluţia instanţei de fond cu privire la acestea atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
5) Cu privire la soluţia referitoare la cheltuielile cu combustibil, reparaţii şi piese de schimb aferente celor două autoturisme, se invocă incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că în mod greşit s-a reţinut inexistenţa contractelor de comodat din moment ce acestea au fost cercetate de expert, iar prin obiecţiunile la raportul de expertiză, situaţia de fapt nu a fost contestată.
6) Referitor la soluţia privind sumele de 1.280 RON şi 2.054 RON reprezentând cheltuieli cu întreţinerea şi energia electrică aferentă unor apartamente aflate în proprietatea societăţii, se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi se arată că dispoziţiile art. 21 alin. (1) C. fisc. au fost greşit aplicate, reţinându-se că nu s-a făcut dovada realizării de venituri din deţinerea apartamentelor.
7) Referitor la suma de 3.150 RON, de asemenea, se invocă nelegalitatea soluţiei, urmare a confirmării actului administrativ ce a considerat suma nedeductibilă pentru respectarea art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc.
8) Referitor la suma de 8.593 RON contravaloare chirie pentru hala SC G.I. SRL, înregistrată de două ori în anul 2005, se invocă nelegalitatea sentinţei recurate motivat de faptul că urmare a stornării poziţiei greşite din 15 decembrie 2005 în 2007, dar înregistrării corecte de la 30 noiembrie 2005, trebuia dedusă suma în 2007.
9) Cu referire la suma de 2.300 RON reprezentând contravaloare servicii turistice în anul 2005, se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) lit. c) C. fisc.
10) Referitor la sumele de 133 RON, 127 RON, 636 RON, 763 RON, considerate ca fiind achiziţii neaferente realizării obiectului de activitate, se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 21 alin. (4), (3) lit. c) C. fisc. şi implicit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
11) Cu privire la sumele de 376 RON şi 800 RON constând în prestări servicii macara, se arată că în mod nelegal a fost înlăturată concluzia raportului de expertiză prin care s-a stabilit deductibilitatea acestora, care cad sub incidenţa dispoziţiilor pct. 49 din H.G. nr. 44/2004 privind aplicarea art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc., neexistând obligaţia încheierii contractelor de prestări servicii care au caracter ocazional, a proceselor-verbale de recepţie sau rapoarte de lucrări, anterior operaţiunii, cel puţin pentru suma de 800 RON.
De asemenea, se arată că instanţa nu a motivat soluţia şi în raport de această excepţie introdusă începând cu anul 2007, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
12) Referitor la soluţia privind obligaţiile accesorii urmare a ajustării impozitului datorat, în sumă de 1.083.587 RON menţionată la pct. 13 din raportul de expertiză, se arată că trebuia reţinută concluzia expertului în sensul că prin modalitatea în care a procedat societatea nu s-a prejudiciat în nici un fel bugetul de stat pentru că emitentul facturilor a plătit impozitul aferent acestora, de cele mai multe ori chiar anterior scadenţei sumelor.
Instanţa de fond a nesocotit natura juridică a acestor obligaţii accesorii şi nu a motivat în manieră proprie acest fapt, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
13) Cu privire la sumele menţionate la pct. A.13 din hotărârea recurată, se arată că instanţa trebuia să ţină seama de concluziile expertizei care a menţionat ca deductibilă suma de 106.771 RON cheltuieli pentru zilele de staţionare, asumate de societate ca o consecinţă a contractului iniţial de transport, care nu pot fi imputate societăţii.
De asemenea, lipsa motivării sentinţei recurate şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) C. fisc., impun incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Se apreciază de recurentă că trebuiau reţinute ca deductibile şi cheltuielile în sumă de 69.699 RON, dată fiind legătura lor cu obiectul de activitate al societăţii.
14) Referitor la tariful de intermediere pentru vânzarea apartamentului din str. B.M., se susţine că instanţa nu putea reţine inexistenţa contractului cât timp acesta a fost cercetat de expert şi nu a fost contestat acest aspect de organul fiscal.
15) Cu privire la cheltuielile reţinute la pct. A.15 din hotărârea recurată, cu amortizarea pentru clădiri, se susţine nelegalitatea sentinţei întrucât instanţa nu a cercetat argumentele referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză a bugetului de stat cu obligaţiile accesorii considerate nedatorate în condiţiile în care suma datorată bugetului de stat, dacă s-ar fi procedat conform actelor de control, ar fi fost aceeaşi.
16) Referitor la sumele menţionate la pct. A.16, A.17, A.18, A.19 şi A.20 din cuprinsul sentinţei recurate, se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente, atât de organul fiscal cât şi de prima instanţă.
17) Cu privire la cheltuielile reprezentând contravaloare diurnă, menţionate la pct. A.21 din sentinţa recurată, se arată că acestea, chiar dacă au fost apreciate ca nedeductibile inclusiv de expertul desemnat în cauză, reprezintă totuşi cheltuieli ale societăţii efectuate pentru realizarea obiectului de activitate, deductibile, în temeiul art. 21 alin. (1) C. fisc.
18) Referitor la sumele menţionate la pct. A.22, A.23, A.24, A.25 şi A.26 din cuprinsul sentinţei recurate şi apreciate ca nedeductibile de instanţă, se menţionează, de asemenea, aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.
Cu privire la cheltuielile menţionate la pct. A.24 şi A.26, se arată că în mod eronat nu s-au reţinut concluziile raportului de expertiză care nici nu au format obiectul unor obiecţiuni ale organului fiscal.
19) Cu privire la sumele menţionate la pct. A.27 în cuprinsul sentinţei recurate, se arată că instanţa de fond nu a motivat înlăturarea apărărilor sale şi a concluziilor raporturilor de expertiză potrivit cărora obligaţiile accesorii trebuie calculate doar pentru 3 luni, nu pentru toată perioada controlată, cât şi cu privire la deductibilitatea unor sume (cheltuieli) făcute de societate pentru anumite bunuri şi servicii, precum: contravaloare combină frigorifică, cheltuieli de transport al angajaţilor, facturi emise de către SC A.G. SRL, transport pentru SC M. SRL, etc.
Recurenta-reclamantă aduce critici sentinţei recurate şi cu privire la soluţia instanţei de fond referitoare la problema tichetelor cadou, respectiv contravaloarea acestora despre care se susţine că intră în categoria cheltuielilor sociale, fiind reţinute greşit în categoria veniturilor salariale pentru care se datorează impozit pe venituri din salarii şi asupra căruia se calculează majorări de întârziere.
În opinia recurentei-reclamante este eronată atât concluzia organului fiscal, cât şi a expertului desemnat în cauză, confirmate de instanţa de fond, întrucât tichetele cadou sunt enumerate în cuprinsul tezei I a art. 21 alin. (3) lit. c) C. fisc. şi parţial în cuprinsul tezei a II-a, astfel că nu li se poate înlătura caracterul de cheltuială socială, încadrată în limitele art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2006.
Mai mult, acestea au fost acordate în baza contractului colectiv de muncă.
De asemenea, recurenta-reclamantă susţine că acordarea acestora în conformitate cu prevederile Legea nr. 193/2006 conduce şi la exceptarea de la plata contribuţiilor de asigurări sociale.
Recurenta-reclamantă arată că nici anterior intrării în vigoare a Legii nr. 193/2006 nu a încălcat dispoziţiile legale în ceea ce priveşte acordarea tichetelor cadou, respectiv dispoziţiile art. 55 alin. (4) lit. a) C. fisc., care permit acordarea cadourilor cu ocazia oricăror alte evenimente similare sărbătorilor Paştelui, Crăciunului, zilei de 8 martie, 1 iunie, astfel cum s-a şi procedat.
De asemenea, în raportul de expertiză s-a reţinut că tranşa din luna decembrie 2005 are caracterul unor cheltuieli sociale.
Intimata-pârâtă D.G.F.P. Arad a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca temeinică şi legală sentinţa recurată şi combătând argumentele recurentei-reclamante în ceea ce priveşte impozitul pe profit şi penalităţile de întârziere, impozitul pe venitul din salarii cu majorări de întârziere aferente, cât şi cele referitoare la contribuţiile la asigurările sociale şi majorările de întârziere aferente.
Recurenta-reclamantă a depus la dosar şi concluzii scrise prin care, reiterând argumentele din cererea de recurs, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
I. Criticile referitoare la impozitul pe profit şi majorările de întârziere sunt subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, şi 9 C. proc. civ.
După cum se constată, recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. potrivit căruia „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinse motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Analizând acest motiv de recurs astfel cum a fost argumentat, se reţine că acesta este nefondat, întrucât hotărârea recurată respectă cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, acestea conducând în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
Faptul că referitor la unele sume instanţa nu a reţinut caracterul deductibil al acestora, contrar susţinerilor recurentei sau concluziilor expertizei, confirmând legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate, nu atrage incidenţa motivului de recurs invocat, întrucât judecătorul realizează propria analiză a operaţiunilor economice ce au fost supuse verificării, revenindu-i competenţa deplină de a interpreta şi aplica dispoziţiile legale incidente în cauză.
De altfel, se constată că prin concluziile expertizei, expertul s-a pronunţat asupra normelor legale aplicabile, depăşind domeniul de expertiză, imixtionându-se într-un domeniu rezervat constituţional judecătorului cauzei.
De asemenea, a luat în considerare documente ce se impuneau a fi ataşate contestaţiei fiscale, neprezentate organului fiscal şi nici instanţei de judecată atât la judecata în fond cât şi în recurs, deşi unele apărări făceau referire la acestea.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă, instanţa de recurs apreciază, de asemenea, că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente.
3.1. Criticile privind nesocotirea prevederilor art. 21 alin. (1) C. fisc. cu referire la reţinerea ca nedeductibile fiscal a sumelor de 6.430 RON, 918 RON, 1.968 RON, 3.297 RON reprezentând cheltuieli de cazare şi transport pentru persoane ce nu au calitatea de salariaţi ai societăţii, sunt nefondate.
Pe de o parte, această critică nu a fost argumentată prin cererea de recurs, astfel cum impun dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (1) C. fisc. nu pot fi interpretate decât coroborate cu celelalte dispoziţii legale incidente la care a făcut referire judecătorul fondului, a căror interpretare şi aplicare a fost făcută în mod corect în raport de situaţia de fapt şi înscrisurile de la dosarul cauzei.
3.2. Criticile referitoare la nereţinerea drept cheltuială deductibilă a sumei de 5.913 RON, reprezentând comision de reprezentare achitat firmei SC T. SRL din Italia, aferent anului 2005, sunt nefondate.
Astfel cum s-a reţinut anterior, judecătorul este în drept să facă interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente cauzei şi să stabilească caracterul deductibil/nedeductibil al cheltuielilor pentru calculul profitului impozabil şi nu expertul (consultantul fiscal).
Referirile instanţei de fond la susţinerile reclamantei privind dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. i) C. fisc. sunt fără relevanţă, în contextul în care s-a reţinut cu privire la sumele menţionate, caracterul nedeductibil, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. coroborate cu cele ale pct. 48 din H.G. nr. 44/2004.
Indiferent de durata contractului, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc., coroborate cu dispoziţiile pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, se impunea, pentru a putea fi deduse aceste cheltuieli, îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de dispoziţiile legale expuse, printre care şi menţionarea tarifelor (preţul) percepute, respectiv valoarea contractului cu raportare la serviciile prestate, pentru a produce efecte în plan fiscal, astfel cum a reţinut instanţa de fond în mod corect.
3.3. Sunt nefondate susţinerile vizând sumele menţionate la pct. A.3 din cererea de recurs, care nu au fost reţinute ca fiind deductibile de instanţa de fond.
Dispoziţiile art. 21 alin. (1) C. fisc. au fost corect interpretate şi aplicate în cauză întrucât nici la fond şi nici în recurs nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor respective în scopul realizării de venituri impozabile, pentru a fi considerate deductibile.
Recursul se nu poate întemeia pe concluziile scrise depuse în primul ciclu procesual, recurenta fiind ţinută de obligaţia prevăzută de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., astfel că, în lipsa unor critici fondate în recurs, cu privire la aceste aspecte soluţia instanţei de fond este corectă.
3.4. Criticile referitoare la nereţinerea caracterului deductibil al sumelor menţionate la pct. A.4 din cererea de recurs sunt nefondate.
Proba cu expertiză de specialitate nu suplineşte proba cu înscrisuri care să dovedească existenţa contractelor de comodat, în baza cărora se solicită deducerea cheltuielilor şi a altor înscrisuri doveditoare ale celorlalte cheltuieli solicitate a fi apreciae ca deductibile, astfel cum reclamanta a susţinut atât prin acţiunea formulată cât şi în recurs.
În altă ordine, clauzele contractuale nu pot reprezenta temeiul legal pentru deductibilitatea cheltuielilor, care trebuie să aibă la bază un document justificativ pentru înregistrarea în contabilitate.
De asemenea, este recunoscut că facturile de reparaţie şi poliţele de asigurare au fost emise persoanelor fizice şi nu societăţii reclamante.
În această situaţie, aceste cheltuieli nu sunt deductibile, fiind înregistrate în contabilitate fără a avea la bază documente justificative, în sensul dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 44 din H.G. nr. 44/2004, modificată şi completată, anexa nr. 1 a ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1850/2004 şi art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003.
Mai mult, este necontestată situaţia potrivit căreia, în ceea ce priveşte autoturismul AA, acesta era până la 21 august 2006 proprietatea SC A.L. SA, astfel încât contractul de comodat prezentat expertului a fost încheiat la 25 iulie 2006, anterior încetării contractului de leasing, lucru imposibil de realizat.
De asemenea, reclamanta în anul 2009 a stornat sume de 5.792 RON reprezentând contravaloarea asigurării C.A.S.C.O. pentru auto AA, înregistrată în anul 2008.
Prin urmare, criticile sunt nefondate, soluţia instanţei de fond privind reţinerea ca nedeductibile a acestor cheltuieli este corectă.
Se constată că celelalte aspecte reţinute de prima instanţă în justificarea concluziei referitoare la nedeductibilitatea cheltuielilor cu asigurările de accidente, de viaţă, au făcut obiectul criticilor doar prin prisma concluziilor expertului care le-a considerat deductibile prin prisma prevederilor art. 21 alin. (2) lit. c) C. fisc.
Or, astfel cum s-a mai reţinut, expertul şi-a depăşit domeniul de expertiză întrucât interpretarea şi aplicarea legii revine judecătorului.
În altă ordine, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu poate fi vorba în cauză de cheltuieli deductibile în sensul art. 21 alin. (2) lit. c) C. fisc., întrucât pct. 26 din H.G. nr. 44/2004 explicitează care asigurări intră sub incidenţa acestor prevederi, făcând trimitere expresă la Legea nr. 346/2002.
Mai mult, aceste cheltuieli nu sunt deductibile întrucât nu sunt aferente obiectului său de activitate care este „fabricarea de încălţăminte” pentru care plăteşte contribuţii specifice pentru accidente de muncă şi boli profesionale, fiind incidente dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. k), n) C. fisc.
3.5. Criticile referitoare la soluţia instanţei de fond cu privire la cheltuielile cu combustibilul, reparaţii şi piese de schimb incluse pe costuri în anii 2005-2008, menţionate la pct. A.5 din cererea de recurs, sunt nefondate, pentru considerentele expuse anterior, în cuprinsul pct. 3.4.
În mod corect s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 21 alin. (1) C. fisc., aserţiunile recurentei fiind lipsite de suport probator.
3.6. Criticile legate de sumele de 1.280 RON şi 2.054 RON reprezentând cheltuieli cu întreţinerea şi energia electrică aferente unor apartamente aflate în proprietatea societăţii şi a unui apartament ce nu se află în patrimoniul său, sunt nefondate, întrucât recurenta-reclamantă nu a dovedit că realizează venituri impozabile din deţinerea acestora, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 21 alin. (1) C. fisc. pentru ca aceste sume să fie deduse pentru determinarea profitului impozabil în mod corect. De asemenea, referitor la aceste imobile nu a fost dovedit faptul că sunt locuinţe de serviciu.
3.7. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în legătură cu suma de 3.150 RON reprezentând cheltuieli cu servicii executate de terţi, nu poate fi reţinut în lipsa oricărei dezvoltări a acestuia prin cererea de recurs, astfel cum prevăd, sub sancţiunea nulităţii, dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Referirile la concluziile depuse la judecata pe fond nu înlătură această obligaţie în faza procesuală a recursului. Părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond iar simpla nemulţumire cu privire la soluţia pronunţată sau afirmaţiile generale că hotărârea este nelegală şi netemeinică nu sunt suficiente pentru reţinerea acestui motiv.
3.8. Criticile menţionate la pct. A.8 din cererea de recurs sunt nefondate.
Pe de o parte, în lipsa dovezilor care să susţină aserţiunile recurentei, nici instanţa de fond şi nici cea din recurs nu poate stabili situaţia reală privind înregistrarea facturii referitoare la chiria în discuţie.
Prin urmare, în mod corect atât instanţa de fond cât şi organul fiscal precum şi expertul au reţinut că această cheltuială nu are la bază un document justificativ, neputând fi deductibilă potrivit art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc.
3.9. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la soluţia instanţei de fond referitoare la sumele menţionate la pct. A.9 şi A.10 din cererea de recurs nu poate fi reţinut pentru aceleaşi considerente expuse la pct. 3.7 al prezentei decizii, expuse anterior de instanţa de recurs, care nu se mai impun a fi reluate.
3.10. Criticile cu privire la sumele menţionate la pct. A.11 din cererea de recurs sunt nefondate.
Necontestat este faptul că nu a fost încheiat un contract în cazul prestărilor de servicii cu macaraua, astfel că suma de 376 RON (anul 2005) nu este deductibilă fiscal conform dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc., coroborate cu pct. 48 din normele metodologice din H.G. nr. 44/2004.
Este adevărat că prin art. I pct. B pct. 13 din H.G. nr. 1861/2006, a fost introdus alin. (2) la pct. 48 al normelor metodologice, care prevede: „Nu intră sub incidenţa condiţiei privitoare la încheierea contractelor de prestări servicii, prevăzute la art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. (...) serviciile cu caracter ocazional prestate de persoanele fizice autorizate şi de persoane juridice, cum sunt cele de întreţinere şi reparare a activelor, serviciile poştale, serviciile de comunicaţii şi multiplicare, parcare, transport şi actele asemenea”.
Însă, aceste prevederi legale trebuie interpretate în strânsă corelaţie cu cele ale alin. (1) pct. 48, care impun, pentru a admite ca deductibile cheltuielile cu prestările de servicii, condiţiile ca pentru acestea să fie justificată/dovedită necesitatea efectuării cheltuielilor în raport cu specificul activităţii desfăşurate şi prestarea efectivă a serviciului, condiţii pe care recurenta nu le-a dovedit pentru a fi considerată deductibilă suma de 800 RON.
În consecinţă, criticile recurentei sunt nefondate pentru considerentele expuse, care dezvoltă şi întăresc concluziile instanţei de fond cu privire la aceste aspecte.
3.11. Criticile cu privire la soluţia instanţei de fond referitoare la caracterul nedeductibil al sumei de 1.083.587 RON sunt nefondate.
Referitor la această sumă, cele reţinute de prima instanţă sunt corecte, situaţia de fapt reţinută atât de organele fiscale cât şi la judecarea în fond nefiind contestată.
Este evident că fiind vorba de cheltuielile cu prestările de servicii manoperă înscrise în facturile emise de SC R.S. SRL (2005-2008) era necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor ce se desprind din cuprinsul prevederilor art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. coroborate cu pct. 48 din H.G. nr. 44/2008 şi art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc.
Or, realitatea desfăşurării operaţiunilor economice reţinută de organul fiscal nu a fost contestată, astfel că în mod corect s-a procedat la recalcularea profitului impozabil pe măsură ce reclamantul a făcut dovada intrărilor în gestiune a bunurilor pentru care a fost facturată manopera, facturile având calitatea de document justificativ doar în această situaţie, astfel cum impun dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc.
Nu prezintă relevanţă atitudinea fiscală a emitentului facturilor pentru că în cauză este supusă analizei situaţia profitului impozabil, implicit a impozitului pe profit, respectiv a accesoriilor datorate de recurenta-reclamantă, urmare a înregistrării în avans a cheltuielilor cu manopera care nu au corespondent cu intrările în gestiune a produselor prelucrate şi prestarea efectivă a serviciilor, majorându-se nelegal cheltuielile deductibile în perioada supusă controlului.
Astfel, organele de control în mod corect cu recalculat profitul impozabil respectiv impozitul de profit datorat, inclusiv accesoriile, urmare a încălcării de către reclamantă a dispoziţiilor art. 16, art. 21 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003, modificată şi completată.
3.12. Nu vor fi reţinute ca fondate nici criticile referitoare la capătul de cerere privind sumele totale de 176.440 RON reprezentând „cheltuieli privind transportul de bunuri şi persoane”.
După cum se constată, instanţa a motivat soluţia cu privire la aceste sume în baza înscrisurilor depuse la dosar, înlăturând susţinerile reclamantei cât şi concluziile raportului de expertiză.
S-a reţinut în mod corect că societatea reclamantă nu deţine documentele justificative prevăzute de art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. prin care să dovedească cui îi incumbă aceste cheltuieli şi numărul real de zile de staţionare a căror contravaloare a înscris-o la cheltuieli deductibile, diminuând masa impozabilă, astfel că majorarea cheltuielilor deductibile cu suma menţionată nu are suport legal, cu atât mai mult cu cât aserţiunile recurentei din cererea de recurs nu sunt susţinute de dovezi.
3.13. Criticile inserate la pct. A.14 din cererea de recurs cu privire la suma de 1.200 RON reprezentând tariful de intermediere pentru vânzarea unui apartament ce nu s-a aflat în patrimoniul reclamantei sunt lipsite de suport real şi probator.
Recurenta nu a depus documente/înscrisuri carte să infirme cele reţinute de instanţa de fond iar raportul de expertiză nu poate suplini această probă necesară pentru lămurirea situaţiei de fapt şi aflarea adevărului care incumbă reclamantei, instanţa pronunţând hotărârea pe baza motivelor de fapt şi de drept care i-au format convingerea în sensul celor ce a decis, conform dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5, coroborate cu art. 129 alin. (5) , (51) C. proc. civ.
3.14. Referitor la criticile menţionate la pct. A.15 din cererea de recurs, acestea sunt nefondate.
Nici la fond şi nici în recurs nu s-a dovedit că reclamanta a realizat venituri impozabile din deţinerea imobilelor pe care le-a pus la dispoziţia unor persoane juridice în mod gratuit, astfel că toate cheltuielile cu amortizarea acestor clădiri nu pot fi considerate deductibile, nefiind respectate prevederile legale ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003-C. fisc. care impun această condiţie.
Referirile la atitudinea fiscală a comodatorului sunt fără relevanţă pentru că, astfel cum s-a mai reţinut anterior, aceste aspecte învederate de reclamantă nu constituie obiectul controlului şi nici al acţiunii de faţă, care vizează legalitatea deductibilităţii cheltuielilor recurentei-reclamante.
3.15. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond în legătură cu sumele menţionate la pct. A.16, A.17, A.18, A.19, A.20 din cererea de recurs nu este fondat pentru aceleaşi considerente reţinute la pct. 3.7 al prezentei decizii, care nu se mai impun a fi reluate, situaţia fiind aceeaşi.
3.16. Criticile în legătură cu sumele menţionate la pct. A.21 din cererea de recurs, respectiv cheltuielile cu diurna, nu sunt fondate.
Real este că administratorii se pot deplasa cu scopul realizării obiectului de activitate, însă, deductibilitatea cheltuielilor este condiţionată de respectarea dispoziţiilor ordinului nr. 1850/2004 şi art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003.
Or, cu privire la ordinele de deplasare, în mod corect s-a reţinut de instanţa de fond că nu au calitatea de document justificativ, fiind încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., astfel că susţinerile recurentei sunt lipsite de suport legal şi probator.
De asemenea, diurna acordată administratorului nu respectă cerinţele legale pentru a fi cheltuială deductibilă, astfel cum corect a reţinut prima instanţă.
3.17. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond referitoare la sumele menţionate la pct. A.22, A.23, A.24, A.25, A.26 din cererea de recurs nu este întrunit pentru aceleaşi considerente reţinute la pct. 3.7 de instanţa de recurs, situaţia fiind aceeaşi.
Mai mult, concluziile expertului fiscal vor fi interpretate coroborat cu celelalte probe de la dosarul cauzei, judecătorul fiind cel care are competenţa de a interpreta şi aplica dispoziţiile legale pentru ipoteze şi situaţii de fapt prestabilite pe baza probelor.
În consecinţă, instanţa de fond în mod corect a reţinut nedeductibilitatea acestor sume.
Mai mult, susţinerile recurentei referitoare la suma de 62.028 RON nu sunt în măsură să facă dovada că aceste cheltuieli au un caracter deductibil conform dispoziţiilor legale, cele reţinute de instanţa de fond fiind corecte.
3.18. Criticile referitoare la soluţia instanţei de fond cu privire la sumele menţionate la pct. A.27 din cererea de recurs, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi reţinute ca fondate pentru considerentele arătate anterior în prezenta decizie cu ocazia analizei acestui motiv de recurs invocat de recurentă.
De asemenea, criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi reţinute ca fondate.
Bunurile şi serviciile a căror contravaloare este apreciată de recurentă ca reprezentând o cheltuială deductibilă (ex. combina frigorifică, cheltuieli de transport) nu întrunesc condiţiile impuse de dispoziţiile art. 21 alin. (1) C. fisc., în sensul de a fi efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, nefiind cheltuieli cu evidentă legătură cu obiectul de activitate care este fabricarea încălţămintei.
Combina frigorifică neavând utilitatea de frigider ci de refrigerator, nu poate avea destinaţia menţionată de recurentă. Serviciile de transport, nu sunt incluse în obiectul de activitate.
De asemenea, nu au fost prezentate documente justificative pentru legalitatea deducerii acestor cheltuieli.
II. Criticile referitoare la tichetele cadou, astfel cum au fost expuse, nu sunt fondate.
Problema de drept în ceea ce priveşte încadrarea tichetelor cadou în categoria veniturilor de natură salarială, care trebuie incluse în baza de calcul a veniturilor de această natură odată cu calculul drepturilor salariale, aferente lunii ianuarie 2006, cât şi pentru perioada septembrie 2005-martie 2009, în mod corect a fost analizată şi tranşată de prima instanţă.
După cum se constată, au fost arătate considerentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, fiind respectate cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întrunit.
De asemenea, criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.
Pe de o parte, recurenta reia argumentele expuse cu ocazia judecării în fond a pricinii, fapt nepermis în raport de dispoziţiile art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Pe de altă parte justificarea legalităţii încadrării acestor sume cu tichetele cadou în categoria cheltuielilor de natură socială pe considerentul că au fost oferite angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie nu se confirmă pentru că acestea au fost acordate tuturor salariaţilor, în luna ianuarie 2006 care au desfăşurat activitate în baza unui raport de muncă, fapt de altfel necontestat.
Or, în această ipoteză, acestea nu pot fi încadrate în categoria cheltuielilor sociale, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 şi nici nu pot fi excluse din veniturile salariale şi considerate neimpozabile, nevizând evenimente de natura celor menţionate în art. 55 alin. (4) lit. a) C. fisc.
De asemenea, în ceea ce priveşte contravaloarea tichetelor cadou acordate pentru perioada septembrie 2005-martie 2009, în mod corect s-a reţinut că acestea nu pot fi considerate de natură socială, pentru că nu întrunesc condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003, fiind necontestat că au fost acordate în baza relaţiilor contractuale ca formă de recompensare a muncii şi vechimii în muncă într-o anumită perioadă.
Or, contractul colectiv de muncă nu poate reprezenta temeiul legal al încadrării acestor cheltuieli în categoria cheltuielilor sociale şi excluderii lor din categoria veniturilor salariale potrivit art. 55 alin. (2) lit. k) C. fisc., modificată şi completată, coroborat cu pct. 68 din H.G. nr. 44/2004. Mai mult, problema de drept privind categoria în care sunt plasate implică incidenţa dispoziţiilor speciale în materie fiscală din C. fisc.
De asemenea, aceste sume au fost acordate cu regularitate urmare a relaţiilor contractuale şi nu drept cadouri pentru evenimente din cele enumerate la art. 55 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 571/2003.
În concluzie, toate aceste sume reprezintă un venit pentru care cel care le acordă are obligaţia legală de a calcula, reţine şi vira impozitul pe venit şi contribuţiile datorate bugetului de asigurări sociale de stat şi fondurilor speciale, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.
Neîndeplinirea acestor obligaţii a atras în mod corect impunerea şi a accesoriilor menţionate şi imputate recurentei prin actele contestate, acestea fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 119 şi urm. C. proc. fisc.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată este legală şi temeinică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2001, modificată şi completată, să respingă recursul formulat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC C.S. SRL Arad împotriva sentinţei nr. 124 din 27 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iulie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6050/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 6064/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
