ICCJ. Decizia nr. 5976/2013. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5976/2013
Dosar nr. 9462/2/2012
Şedinţa publică de la 27 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul M.N.M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, anularea refuzului de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România şi obligarea pârâtului să-i acorde dreptul de şedere pe termen lung în România, întrucât sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 1 iunie 2012 a depus la autoritatea pârâtă o cerere de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România, însoţită de documentele prevăzute la art. 71 din O.U.G nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, care dovedeau îndeplinirea tuturor cerinţelor impuse de lege.
Reclamantul a mai arătat că prin adresa din 19 noiembrie 2012 pârâtul i-a comunicat refuzul privind acordarea dreptului de şedere solicitat, pentru neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, referitoare la şederea continuă şi legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani, anterior depunerii cererii, întrucât perioada 5 noiembrie 2009-16 mai 2011, în care reclamantul a fost titularul unei vize diplomatice, nu poate fi luată în calcul la stabilirea perioadei de şedere continuă, refuz, în opinia sa, netemeinic şi nelegal, fiind rezultatul unei interpretări şi aplicări eronate a dispoziţiilor legale aplicabile.
Reclamantul a susţinut astfel că deţinerea unei vize diplomatice nu are nicio înrâurire asupra şederii legale şi continue pe teritoriul României şi nu echivalează cu o absenţă de pe teritoriul României, aceasta fiind o altă condiţie prevăzută distinct în lege.
În concluzie, reclamantul a apreciat că îndeplineşte toate condiţiile prevăzute la art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002 pentru acordarea dreptului de şedere pe termen lung în România, inclusiv prin prisma următoarelor aspecte: perioada îndelungată petrecută în mod legal pe teritoriul României (18 ani), scopul şederii (studii, doctorat, iar ulterior profesarea în calitate de medic cardiolog), lipsa oricăror antecedente de natură contravenţională sau penală.
1.2. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
1.3. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 514 din 4 februarie 2013, a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul, cetăţean iordanian, s-a adresat Serviciului Cetăţeni State Terţe Bucureşti, la data de 1 iunie 2012, solicitând acordarea dreptului de şedere pe termen lung în România.
Reclamantul figurează în evidenţele pârâtei ca având prelungit dreptul de şedere temporară în scop de „angajare în muncă” până la data de 1 mai 2013.
Prima instanţă a reţinut, din înscrisurile depuse la dosar, că reclamantul nu a avut o şedere continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani, anterior depunerii cererii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 71 alin. (1), lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, dispoziţii avute în vedere în mod corect de autoritatea pârâtă la respingerea cererii reclamantului de acordare a şederii pe termen lung.
Astfel, la calculul celor 5 ani nu se ia în calcul şederea în baza vizei diplomatice, situaţie în care se afla şi reclamantul care în perioada 5 noiembrie 2009-16 mai 2011 s-a aflat pe teritoriul României în baza cardului de identitate diplomatică eliberat de Ministerul Afacerilor Externe, potrivit prevederilor Convenţiei de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice.
Chiar şi în situaţia în care s-ar admite interpretarea reclamantului în sensul că perioada de şedere pe teritoriul naţional în temeiul vizei diplomatice nu reprezintă perioadă de absenţă de pe teritoriul României şi că prin analogie cu modul de calcul prevăzut de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. III din O.U.G. nr. 194/2002, perioada de analiza ar trebui extinsă cu perioada pentru care reclamantul a fost titularului unei vize diplomatice, acesta nu s-ar fi calificat pentru acordarea dreptului de şedere permanentă întrucât, în perioada astfel extinsă, nu a avut un drept de şedere continuă, concluzie ce se desprinde din analizarea situaţiei şederii reclamantului pe teritoriul României.
În concluzie, analizând situaţia perioadei de 5 ani de zile calculată conform interpretării reclamantului, judecătorul fondului a reţinut că acesta nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. a), respectiv că nu a avut un drept de şedere continuă în toată această perioadă, întrucât în perioada 30 august 2002-24 februarie 2003 reclamantul nu a avut un drept de şedere pe teritoriul României, iar conform art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de şedere al titularului cererii ce este reglementat până la data de 1 mai 2013.
2. Calea de atac exercitată
2.1. Împotriva acestei soluţii a formulat recurs reclamantul, cetăţean iordanian, care a invocat ca temei dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., 1865, susţinând, în esenţă, următoarele critici:
- în mod greşit a considerat instanţa de fond că nu ar îndeplini condiţiile prevăzute la art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, reţinând că în perioada 5 noiembrie 2009-16 mai 2011 a fost titularul unei vize diplomatice;
- deţinerea unei vize diplomatice nu are nici un efect în ceea ce priveşte caracterul continuu al şederii legale pe teritoriul României şi nu echivalează cu absenţa de pe teritoriul României;
- este greşit şi raţionamentul subsecvent al instanţei de fond, potrivit căruia chiar dacă ar fi luată în calcul şi perioada 5 noiembrie 2009-16 mai 2011, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru că în perioada 30 august 2002-24 februarie 2003 nu a mai avut drept de şedere pe teritoriul României, deoarece durata este mai mică decât cea avută în vedere de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 1.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea soluţiei instanţei de fond şi, rejudecând cauza, să fie admisă acţiunea aşa cum a fost formulată, fiind îndeplinite condiţiile art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002.
2.2. Autoritatea publică pârâtă nu a depus întâmpinarea la care se referă dispoziţiile art. 118 C. proc. civ., 1865.
3. Soluţia instanţei de recurs
Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În cauză este necontestat că recurentul-reclamant, cetăţean iordanian, a formulat cerere pentru acordarea dreptului de şedere pe termen lung în România, adresându-se Serviciului cetăţeni state terţe din cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări la data de 1 iunie 2012.
Potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „(1) Dreptul de şedere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) au avut un drept de şedere continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, astfel: (i) în această perioadă nu au absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive şi nu depăşesc 10 luni de absenţă în total; (ii) în această perioadă împotriva străinului nu a fost dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe teritoriul naţional; (iii) la stabilirea acestei perioade se iau în calcul jumătate din perioada de şedere în scop de studii; (iv) la stabilirea acestei perioade nu se iau în calcul dreptul de şedere conferit de viza de scurtă şedere, viza diplomatică sau de serviciu şi nici dreptul de şedere obţinut pentru desfăşurarea de activităţi ca lucrător sezonier; (v) această perioadă se poate reduce la 4 ani, în cazul persoanelor cărora li s-a recunoscut statutul de refugiat sau li s-a acordat protecţie subsidiară în România, în funcţie de gradul de integrare în societate, în condiţiile prevăzute de O.G. nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie sau un drept de şedere în România, precum şi a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată cu modificări prin Legea nr. 185/2004, cu modificările şi completările ulterioare; (vi) această perioadă se reduce la jumătate, în cazul persoanelor cărora li s-a recunoscut statutul de refugiat sau li s-a acordat protecţie subsidiară în România, căsătorite de cel puţin 5 ani cu un cetăţean român.
b) fac dovada deţinerii mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului minim net pe economie, cu excepţia străinilor membri de familie ai cetăţenilor români ;
c) fac dovada asigurării sociale de sănătate ;
d) fac dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit, în condiţiile legii ;
e) cunosc limba română cel puţin la un nivel satisfăcător ;
f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională” .
Deci, potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) pct. IV, la stabilirea perioadei de 5 ani, anteriori depunerii cererii, nu se ia în calcul, între altele, dreptul la şedere conferit de viza diplomatică.
Or, în cauză, este necontestat faptul că, în perioada 5 noiembrie 2009-30 iunie 2011, recurentul-reclamant s-a aflat pe teritoriul României în baza unei vize diplomatice/card de identitate diplomatică eliberată/elibebat de Ministerul Afacerilor Externe, în calitate de persoană aflată în serviciul ambasadorului extraordinar şi plenipotenţiar al Palestinei la Bucureşti.
În criticile din recurs, recurentul-reclamant a susţinut că deţinerea unei vize diplomatice nu echivalează cu absenţa de pe teritoriul României, din moment ce s-a aflat în perioada respectivă în România, susţinere lipsită de temei legal, în opinia instanţei de recurs, dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. IV având în vedere absenţa legală, iar nu absenţa fizică de pe teritoriul României.
De altfel, interpretarea dată dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. IV din O.U.G. nr. 194/2002, este în concordanţă cu faptul că în perioada respectivă recurentul-reclamant nu s-a aflat pe teritoriul României în condiţiile acestei ordonanţe de urgenţă, ci în condiţiile Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961 şi ratificată de România prin decretul Consiliului de Stat nr. 566/1968, bucurându-se de imunităţile şi privilegiile decurgând din statutul avut.
Deci, având în vedere că perioada în care recurentul-reclamant a fost beneficiarul unei vize diplomatice/regim juridic special, care echivalează din punct de vedere legal cu absenţa sa de pe teritoriul României, iar această perioadă este mai mare de 6 luni/10 luni, potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 1 din O.U.G. nr. 194/2002, în mod judicios instanţa de fond a reţinut legalitatea refuzului autorităţii competente de a-i acorda dreptul de şedere pe termen lung în România.
În ceea ce priveşte critica referitoare la modul în care instanţa de fond a înlăturat cererea formulată în subsidiar de recurentul-reclamant (calcularea duratei de 5 ani cu excluderea perioadei când a deţinut viză diplomatică), instanţa de recurs constată că aceasta nu are efecte juridice în ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia refuzului autorităţii competente, recurentul-reclamant neputând obţine, legal, o soluţie favorabilă.
Cu alte cuvinte, neîndeplinirea cerinţelor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 1 şi pct. IV din O.U.G. nr. 194/2002 constituie un temei legal suficient, care justifică pe deplin refuzul autorităţii intimatei-pârâte de a-i acorda recurentului-reclamant dreptul de şedere pe termen lung.
Astfel fiind, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.N.M.A. împotriva sentinţei nr. 514 din 4 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6010/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 97/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
