ICCJ. Decizia nr. 6109/2013. Contencios. Anulare hotarare emisa Comisia de Supraveghere a Asigurărilor(L32/2000). Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6109/2013
Dosar nr. 7928/2/2010
Şedinţa publică de la 11 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
1. Procedura în primă instanţă
Prin acţiunea înregistrată la 13 septembrie 2010, precizată la 27 mai 2011 şi completată la 14 octombrie 2011, reclamantul R.S.J. a solicitat în principal, anularea deciziei nr. 663 din 9 august 2010 emisă de pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, prin care a fost sancţionat cu retragerea aprobării acordate în calitate de director general în perioada 2 aprilie 2007 - 1 martie 2010 şi de membru al consiliului de administraţie începând cu data de 15 ianuarie 2007 la SC A.A.V. SA, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul înlocuirii măsurii de retragere a aprobării acordate cu sancţiunea amenzii.
În motivarea acţiunii, s-a susţinut că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate, garantat de O.G. nr. 2/2001 şi de Legea nr. 32/2000, deoarece nu cuprinde menţiuni referitoare la descrierea faptei contravenţionale, la temeiul de drept, la criteriile de individualizare a sancţiunii, la condiţiile şi termenul de contestare.
Nelegalitatea deciziei contestate a fost invocată şi pentru prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională faţă de dispoziţiile art. 14 din O.G. nr. 2/2001, arătându-se că pârâta nu a comunicat decizia în termenul legal la adresa corectă indicată de reclamant, ci la o altă adresă menţionată într-un certificat constatator emis în anul 2007 de Registrul Comerţului.
Reclamantul a contestat şi pe fond măsura aplicată prin actul atacat, susţinând că, îndeplinirea funcţiei de director general al SC A.A.V. SA în perioada supusă controlului nu justifica retragerea aprobării care i-a fost acordată în calitate de administrator, întrucât cele două funcţii au fost exercitate în baza unor mandate diferite şi au presupus îndeplinirea unor obligaţii complet diferite, prin raportare atât la prevederile Legii nr. 31/1990, ale Legii nr. 32/2000, cât şi la celelalte acte normative subsecvente, aplicabile activităţii desfăşurate de societăţile de asigurare. În acest sens, reclamantul a precizat că, îndeplinirea atribuţiilor sale de administrator al SC A.A.V. SA nu a fost influenţată niciodată la îndeplinirea în paralel a atribuţiilor de director general al societăţii respective.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 2518 din 6 aprilie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant.
Instanţa de fond a respins motivul de nelegalitate privind menţiunile obligatorii pe care trebuie să le conţină actul de aplicare a sancţiunii contravenţionale, reţinând că decizia atacată cuprinde justificarea legală atât pentru faptele descrise la pct. 1 - 34, cât şi pentru sancţiunea aplicată, termenul şi instanţa la care poate fi contestată.
Motivul de nelegalitate prin care s-a invocat prescripţia dreptului de a aplica şi de a executa sancţiunea contravenţională a fost respins, cu argumentarea că, în cauză sunt aplicabile normele derogatorii cuprinse în Legea nr. 32/2000, care prevăd că, aplicarea sancţiunilor contravenţionale în baza acestei legi se prescrie în termen de 6 luni de la data constatării faptei, dar nu mai mult de 24 de luni de la data săvârşirii faptei. Din înscrisurile depuse la dosar, s-a reţinut că decizia nr. 663 din 9 august 2010 a fost primită de destinatar la data de 11 august 2010, potrivit dovezii de confirmare de primire, a fost comunicată prin fax la data de 12 august 2010 şi a fost publicată în M.Of. nr. 588/19.08.2010.
Judecătorul fondului a avut în vedere că, legea specială nu impune un termen de comunicare a deciziei către persoana sancţionată, astfel că pârâta nu a avea obligaţia comunicării acesteia în termen de cel mult o lună.
De asemenea, s-a considerat că în mod corect comisia pârâtă a comunicat decizia la adresa de domiciliu a reclamantului înregistrată la Registrul comerţului, care asigură opozabilitatea faţă de terţi, dat fiind că acesta a transmis înscrisuri din care rezultau adrese diferite pentru domiciliul său.
Pe fondul cauzei, s-a constatat legalitatea deciziei atacate, cu motivarea că, în perioada supusă controlului (2008 - 2009), reclamantul a avut calitatea de persoană semnificativă, fiind administrator (15 ianuarie 2007 - 9 august 2010) şi director general (2 aprilie 2007 - 1 martie 2010) al SC A.A.V. SA, ceea ce determină răspunderea sa pentru faptele constatate, dat fiind că, avea obligaţia să îndeplinească sarcinile şi atribuţiile stabilite expres în sarcina consiliului de administraţie şi să asigure luarea de către conducerea executivă a măsurilor necesare, conform actelor normative în vigoare şi actelor interne ale societăţii.
Instanţa de fond a avut în vedere că, prin însăşi cererea de chemare în judecată nu a fost contestată temeinicia faptelor reţinute pentru aplicarea sancţiunii, arătându-se că acestea se referă la atribuţiile directorului general, calitate deţinută de altfel de către reclamant în perioada supusă controlului.
Cu privire la individualizarea sancţiunii, judecătorul fondului a constatat de asemenea legalitatea măsurii aplicate reclamantului, reţinând că răspunderea acestuia este agravată de faptul că, în perioada supusă controlului, a fost atât administrator, cât şi conducător executiv al societăţii, având atribuţii şi competenţe specifice în raport cu faptele constatate.
3.Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul R.S.J., solicitând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9, art. 3041 şi art. 312 C. proc. civ., să fie casată hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar în subsidiar, să fie modificată hotărârea, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Ca prim motiv de recurs, pentru casarea hotărârii atacate s-a invocat încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, ale Legii nr. 32/2000, ale O.G. nr. 2/2001 şi ale art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, arătându-se că reclamantului nu i s-a asigurat dreptul la apărare în condiţiile în care instanţa de fond nu a administrat întregul probatoriu necesar soluţionării cauzei, tratând într-o manieră simplistă problematica încadrării faptei contravenţionale, fiind astfel în imposibilitate de a analiza fondul pricinii prin verificarea dacă sancţiunea aplicată este legală şi temeinică.
Recurentul a învederat că, pentru a se putea exercita dreptul la apărare în mod efectiv era necesar ca toate documentele să fie depuse de intimată la dosarul cauzei pentru a avea posibilitatea să-şi expună un punct de vedere motivat cu privire la fondul acuzaţiilor aduse. În condiţiile în care aceste documente nu au fost prezentate, s-a susţinut că nu a existat garanţia unei cercetări judecătoreşti efective şi deci instanţa de fond a verificat numai condiţiile de formă impuse de lege pentru decizia de sancţionare, pronunţând o hotărâre nelegală în raport cu probatoriul extrem de limitat faţă de complexitatea cauzei.
Cu referire la noţiunea de proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, s-a considerat că a fost încălcat principiul egalităţii armelor, care presupune să se acorde tuturor părţilor un drept comparabil de acces la dosarul cauzei şi de asemenea, nu i s-au acordat recurentului garanţiile procesuale asigurate celor învinuiţi de săvârşirea unei contravenţii sau a unei infracţiuni.
În funcţie de criteriile stabilite în jurisprudenţa C.E.D.O., printre care şi criteriul privind natura şi gradul de severitate al sancţiunii aplicate, recurentul a susţinut că era necesară efectuarea unei analize pentru a se aprecia dacă în cauză există o acuzaţie în materie penală, ceea ce ar fi impus recunoaşterea tuturor garanţiilor prevăzute de art. 63 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Pentru această primă critică, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., s-a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea analizării fondului pricinii.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, formulat pe fondul cauzei, s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 32/2000 şi ale Legii nr. 31/1990.
În dezvoltarea acestui motiv de modificare a hotărârii atacate, s-a arătat că, faptele pentru care recurentul a fost sancţionat nu pot fi imputate exclusiv acestuia, fiind în realitate o răspundere colectivă a membrilor consiliului de administraţie şi a directorilor departamentelor specializate ale SC A.A.V. SA.
Dat fiind că faptele reţinute în sarcina recurentului sunt aceleaşi pentru care membrii consiliului de administraţie al societăţii au fost sancţionaţi numai cu amendă, s-a susţinut că sancţiunea aplicată ar fi trebuit să fie cel puţin egală pentru toţi membrii consiliului de administraţie.
Din acest motiv, s-a considerat că este greşită concluzia judecătorului fondului în sensul că, recurentul este mai vinovat pentru presupusele încălcări ale dispoziţiilor legale şi că sancţiunea aplicată a fost corect individualizată doar pentru că ar fi deţinut şi poziţia de director general al societăţii, deşi simpla deţinere a unei astfel de poziţii nu este de natură să atragă automat şi o altă răspundere faţă de ceilalţi membri ai consiliului de administraţie.
În lipsa unei dispoziţii privind vinovăţia în deciziile emise de comisia intimată, s-a arătat că instanţa de fond trebuia să constate că sancţiunea aplicată recurentului este arbitrară şi abuzivă.
Recurentul a susţinut că această soluţie se impunea în cauză cu atât mai mult cu cât intimata nu a dispus să fie sancţionaţi şi conducătorii departamentelor specializate (directorii departamentelor economico - financiar, juridic, managementul riscului, control intern şi financiar contabil etc.) , deşi potrivit Ordinelor C.A.S. nr. 6/2007 şi nr. 16/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea asigurătorilor, aceştia aveau obligaţii legale specifice departamentelor pe care le conduc şi au fost în prealabil autorizaţi de către comisia intimată.
II.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente:
1.Aspect de fapt şi de drept relevante
Instanţa de fond a soluţionat cauza cu respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât a exercitat rol activ, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin administrarea tuturor probelor necesare pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi pe cale de consecinţă, pentru pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinicie.
Controlul de legalitate s-a realizat în mod efectiv pentru decizia administrativă contestată, în condiţiile în care s-au depus la dosarul cauzei toate înscrisurile avute în vedere la emiterea acesteia, inclusiv procesul - verbal înregistrat la SC A.A.V. SA cu nr. AA din 22 iulie 2010 şi la C.A.S. din 22 iulie 2010, astfel că, recurentul - reclamant a avut posibilitatea să cunoască elementele de fapt şi de drept reţinute pentru sancţionarea sa şi să formuleze apărări cu privire la toate circumstanţele cauzei.
Critica recurentului privind nedepunerea la dosar a documentelor necesare şi utile soluţionării corecte a cauzei se dovedeşte a fi neîntemeiată şi faţă de termenii generali în care a fost formulată, fără indicarea în concret a înscrisurilor pe care consideră că intimata avea obligaţia să le prezinte şi a faptelor care ar fi fost astfel dovedite. Judecătorul fondului nu a fost sesizat cu o altă cerere de probe, în condiţiile prevăzute de art. 167 C. proc. civ., motiv pentru care se reţine că este lipsită de orice temei susţinerea recurentului privind încălcarea dreptului său la apărare şi a principiului egalităţii armelor.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., principiul egalităţii armelor presupune ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă.
Respectarea acestui principiu s-a realizat în cauză prin acordarea ambelor părţi a unui drept comparabil de acces la dosarul cauzei, în condiţiile în care recurentul - reclamant a avut posibilitatea să cunoască toate înscrisurile depuse de comisia intimată, ca autoritate emitentă a actului de sancţionare şi să combată argumentele invocate de aceasta pentru legalitatea actului administrativ contestat.
Recurentul a susţinut neîntemeiat dreptul său de a beneficia de garanţiile specifice persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, deoarece măsura aplicată nu este calificată ca fiind penală în dreptul intern şi nici nu poate fi asimilată unei acuzaţii în materie penală, în raport cu natura dispoziţiei sancţionatorii, cu natura şi gravitatea sancţiunii, astfel că, obiectul prezentului litigiu nu se află în domeniul de aplicare a normelor cuprinse în parag. 2 şi 3 ale art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care definesc conţinutul specific al noţiunii de drept la un proces echitabil în materie penală.
În consecinţă, nu se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. şi din acest motiv, va fi respinsă ca nefondată prima critică formulată în recurs.
Motivul de modificare a hotărârii atacate invocat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 32/2000 şi ale Legii nr. 31/1990 este de asemenea nefondat, pentru că legalitatea deciziei nr. 663 din 9 august 2010 a fost corect constatată de prima instanţă, atât cu privire la răspunderea recurentului pentru faptele reţinute în procesul - verbal de control din 22 iulie 2010, cât şi cu privire la individualizarea şi gradualizarea măsurii sancţionatorii aplicate.
Răspunderea recurentului pentru faptele constatate în perioada supusă controlului (2008 - 2009) a fost corect stabilită, deoarece în calitatea sa de persoană semnificativă, de administrator (15 ianuarie 2007 - 9 august 2010) şi de director general (2 aprilie 2007 - 1 martie 2010), nu a îndeplinit sarcinile şi atribuţiile hotărâte de consiliul de administraţie şi nu a asigurat luarea măsurilor necesare de către conducerea executivă.
Recurentul nu a contestat faptele avute în vedere la emiterea deciziei nr. 663 din 9 august 2010, ci doar răspunderea sa, deşi aceasta a fost stabilită prin lege, respectiv prin Legea nr. 32/2000 şi nu poate fi înlăturată sau limitată prin actele interne ale unei societăţi din domeniul asigurărilor, reglementat prin legea respectivă.
Din acest motiv, se reţine că răspunderea recurentului a fost corect angajată pentru că, faţă de calităţile deţinute în conducerea SC A.A.V. SA în perioada supusă controlului, nu s-a implicat corespunzător în gestionarea activităţii, astfel încât să asigure administrarea prudentă şi profesionistă a asiguratorului.
Legalitatea deciziei contestate a fost corect constatată şi în ceea ce priveşte individualizarea şi gradualizarea sancţiunii, fiind avute în vedere circumstanţele personale şi reale ale săvârşirii faptei şi conduita făptuitorului, potrivit art. 39 alin. (6) din Legea nr. 32/2000, precum şi Normele privind gradualizarea măsurilor sancţionatorii, aprobate prin Ordinul C.A.S. nr. 113118/2006, care în art. 2 alin. (1) prevăd următoarele elemente pentru aplicarea fie gradual, fie direct a măsurilor sancţionatorii: interesul asiguraţilor, gradul de pericol social al faptei săvârşite, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, celelalte date înscrise în referatul de constatare/procesul - verbal, alte considerente de oportunitate, evaluări şi analize calitative.
Răspunderea recurentului a fost determinată în raport cu atribuţiile specifice funcţiilor deţinute în conducerea societăţii în perioada supusă controlului şi fiind o răspundere personală, nu există temei pentru a fi înlăturată faţă de sancţionarea celorlalţi membri ai consiliului de administraţie.
Contrar susţinerilor din recurs, comisia intimată a stabilit măsura de sancţionare în funcţie de gradul de vinovăţie al fiecărei persoane din conducerea societăţii, prin raportare la calitatea deţinută în mod efectiv în perioada controlului şi la atribuţiile corespunzătoare acesteia, conform legislaţiei din domeniul asigurărilor şi reasigurărilor.
Din acest motiv, vor fi respinse ca lipsite de relevanţă în cauză susţinerile recurentului privind atribuţiile directorilor de departamente specializate, a căror răspundere juridică este reglementată distinct de răspunderea stabilită prin actul contestat pentru persoana semnificativă, care deţine şi calitatea de administrator şi director general al societăţii.
În consecinţă, este legală şi temeinică hotărârea prin care judecătorul fondului a respins acţiunea formulată pentru anularea deciziei nr. 663 din 9 august 2010 emisă de intimata - pârâtă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, a cărei calitate procesuală a fost transmisă Autorităţii de Supraveghere Financiară, în baza dispoziţiilor art. 25 din O.U.G. nr. 93/2012.
2.Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de R.S.J. împotriva sentinţei nr. 2518 din 6 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6108/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6140/2013. Contencios. Litigiu privind regimul... → |
|---|
