ICCJ. Decizia nr. 6140/2013. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6140/2013
Dosar nr. 7639/2/2011
Şedinţa publică de la 12 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul C.Q., asistat de ocrotitorul său legal H.X., în contradictoriu cu pârâtul O.R.I., a solicitat anularea actului administrativ, nedatat, comunicat la data de 27 iulie 2011, prin care a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă în România şi obligarea pârâtului la aprobarea cererii reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă în România.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 3 mai 2011 a formulat cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, iar prin decizia comunicată la 27 iulie 2011 pârâtul a respins cererea sa pentru că nu ar îndeplini prevederile art. 71 alin. (3) din OUG nr. 194/2002.
Prin întâmpinare, pârâtul O.R.I. a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că cererea reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă în România a fost analizată în termenul de 6 luni de la data înregistrării (termen prevăzut de lege) şi s-a constatat, la data analizării cererii, că reclamantul nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 71 alin. (3), nemaiavând calitatea de minor.
Prin sentinţa nr. 909 din 10 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de reclamantul C.Q., în contradictoriu cu pârâtul O.R.I., a anulat decizia O.R.I. din 14 iulie 2011 prin care s-a refuzat acordarea dreptului de şedere permanentă reclamantului C.Q. şi a obligat pârâtul să aprobe cererea reclamantului, înregistrată la 3 mai 2011 de acordare a dreptului de şedere permanentă în temeiul art. 71 alin. (3) din OUG nr. 194/2002.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, că reclamantul decizia O.R.I. prin care s-a refuzat acordarea dreptului de şedere permanentă reclamantului este nelegală, întrucât îndeplinirea condiţiei de a se afla în stare de minorat trebuia analizată în raport cu data înregistrării a cererii administrative, iar nu în raport cu data analizării efective a acesteia, chiar dacă soluţionarea cererii a avut loc în termenul legal.
Prin urmare, instanţa de fond a constatat că, în cauză, data naşterii raportului juridic de drept administrativ este data formulării cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă.
În fine, judecătorul fondului a constatat că în raport de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea dreptului de şedere permanentă la data formulării cererii, refuzul de acordare a acestui drept este unul nejustificat în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva sentinţei civile nr. 909 din data de 10 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâtul O.R.I., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului C.Q. ca neîntemeiată.
Recurentul O.R.I. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. (hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal O.R.I. a fost dată cu aplicarea greşită a legii), arătând că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că solicitarea de acordare a dreptului de şedere permanentă trebuia analizată şi soluţionată în raport de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege la data depunerii cererii, apreciere întemeiată pe faptul că data naşterii raportului juridic de drept administrativ este data formulării cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă.
S-a arătat, de către recurent, că prevederile art. 71 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 nu sunt aplicabile în litigiu, atâta vreme cât anterior analizării şi soluţionării cererii străinul pentru care s-a solicitat acordarea dreptului de şedere permanentă a devenit major, străinul având posibilitatea să-şi exercite deplin drepturile, să le valorifice şi să şi le apere singur.
A mai precizat O.R.I. că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 73 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, nu a prevăzut că verificarea întrunirii condiţiilor de acordare a dreptului de şedere permanentă se realizează prin raportare la data depunerii cererii, O.R.I. că aprobarea produce efecte de la data depunerii solicitării, iar prin urmare momentul constatării îndeplinirii cerinţelor legale nu poate fi decât acela al aprobării cererii de şedere permanentă. Or, câtă vreme la momentul analizării situaţiei reclamantului acesta devenise major, în mod corect instituţia recurentă a interpretat legea şi a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru obţinerea dreptului de şedere permanentă.
În context, recurentul a susţinut că data naşterii raportului juridic civil are importanţă doar prin prisma conţinutului acestuia, respectiv a obligaţiei ce revine autorităţii publice de analizare şi soluţionare a cererii, iar acordarea dreptului de şedere permanentă nu poate interveni decât în urma constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege. Nu poate fi trecută cu vederea, a arătat recurentul, împrejurarea că la data când a fost soluţionată cererea (în termenul legal impus autorităţii de art. 73 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002) reclamantul nu mai îndeplinea condiţia privind vârsta, întrucât devenise major.
Toate elementele situaţiei de fapt, a apreciat recurentul, confirmă apărarea formulată de autoritatea publică, iar dacă s-ar considera astfel ar însemna să se accepte eludarea dispoziţiilor legii şi să se ajungă la îndepărtarea de la scopul acesteia, anume protecţia minorului, şi la obţinerea dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României într-un mod speculativ.
În fine, s-a relevat că mama reclamantului avea drept de şedere permanentă pe teritoriul României din data de 26 februarie 2010, moment de la care avea posibilitatea să solicite acordarea dreptului de şedere permanentă şi pentru fiul său, şi că reclamantul a intrat prima dată în România la data de 14 aprilie 2011, această ultimă împrejurare, alături de celelalte aspecte precizate anterior, venind să contrazică faptul că intimatul ducea o viaţă de familie pe teritoriul României, şi să denote, dimpotrivă, intenţia cetăţeanului chinez C.Q. de a obţine cu orice preţ un drept de şedere pe teritoriul României.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimatul C.Q. a solicitat respingerea, recursului ca nefondat, cu motivarea că prima instanţă a făcut, prin sentinţa civilă nr. 909 din data de 10 februarie 2012, urmare aprecierii juste a probelor administrate, o interpretare şi aplicare corectă a legii.
Judecătorul fondului, s-a arătat, a reţinut în mod corect că îndeplinirea condiţiei de a se afla în stare de minorat trebuia analizată în raport cu data înregistrării la autoritate a cererii administrative referitoare la acordarea dreptului de şedere permanentă iar nu în raport cu data analizării efective a acesteia, argumentat de faptul că data naşterii raportului juridic de drept administrativ este data formulării cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă chiar dacă soluţionarea cererii a avut loc în termenul legal.
A mai învederat intimatul, de asemenea, că instanţa de fond a mai reţinut, judicios, că acesta îndeplinea, la data depunerii cererii, condiţiile legale pentru acordarea dreptului de şedere permanentă, refuzul autorităţii publice recurente fiind nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) şi ale alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În ce priveşte motivele invocate prin cererea de recurs intimatul a relevat că acestea sunt, în esenţa lor, aceleaşi apărări de fond invocate şi în faţa primei instanţe, şi că recurenta apreciază în mod greşit că legiuitorul ar fi impus un termen de soluţionare a cererilor de şedere permanentă de 6 luni, acest termen fiind în realitate "de maximum 6 luni de la înregistrarea cererii". A susţinut intimatul că, în lipsa unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun în legea specială O.U.G. nr. 194/2002 cu modificările şi completările ulterioare în ceea ce priveşte data naşterii raportului juridic de drept administrativ cu privire la îndeplinirea condiţiilor speciale prevăzute de art. 71 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, acesta nu poate fi decât data înregistrării cererii reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă, respectiv 3 mai 2011.
A mai considerat intimatul că stabilirea datei naşterii raportului juridic de drept administrativ cu privire la îndeplinirea condiţiilor speciale prevăzute de art. 71 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 nu poate fi lăsată la latitudinea autorităţii recurente şi a datei aleatorii la care se constituie comisia prevăzută de dispoziţiile art. 73 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă menţionată chiar dacă această dată este în interiorul termenului de soluţionare. De altfel, s-a conchis, recurenta a acordat drept de şedere permanentă fratelui geamăn al intimatului, aflat în situaţie identică cu cea a reclamantului, ceea ce demonstrează că, dacă s-ar accepta opinia autorităţii publice, s-ar ajunge la situaţii aberante în care doi fraţi gemeni minori care devin majori în intervalul de 6 luni prevăzut ca limită maximă pentru soluţionare, să primească decizii total diferite, ceea ce este profund inechitabil şi în contradicţie cu drepturile minorilor.
Recursul declarat de O.R.I. împotriva sentinţei civile nr. 909 din data de 10 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În mod întemeiat instanţa de fond, interpretând şi aplicând corect legea la împrejurările de fapt ale cauzei, pe deplin dovedite, a procedat prin sentinţa recurată la admiterea acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul C.Q. în contradictoriu cu pârâtul O.R.I. (actualmente I.G.I.) şi, pe cale de consecinţă, la anularea deciziei O.R.I. nr. 1125263/GG/ din 14 iulie 2011 prin care s-a respins cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă în România pentru reclamant şi la obligarea pârâtului să aprobe cererea reclamantului, înregistrată la data de 3 mai 2011, de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, în condiţiile art. 71 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Judecătorul fondului a statuat judicios, în considerentele hotărârii pronunţate, că autoritatea publică pârâtă avea obligaţia să examineze şi să soluţioneze cererea reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, întemeiată pe prevederile derogatorii ale art. 71 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (potrivit căruia "Minorilor ai căror părinţi sunt titulari ai unui drept de şedere permanentă li se poate acorda acelaşi statut fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1). În cazul în care numai unul dintre părinţi este titular al unui drept de şedere permanentă, este necesar consimţământul celuilalt părinte, în formă autentică"), prin raportare la starea de fapt şi de drept existentă la momentul înregistrării solicitării (dată la care a luat naştere între părţi raportul juridic de drept administrativ) şi nu la împrejurări ulterioare, intervenite în cursul termenului de soluţionare prevăzut de art. 73 alin. (3) din ordonanţă, de maximum 6 luni de la data înregistrării cererii.
Reclamantul C.Q., care s-a născut la data de 23 mai 1993, întrunea incontestabil, la data formulării cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România (3 mai 2011), cerinţele cumulative prevăzute de art. 71 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind probat în litigiu că reclamantul era minor, că mama acestuia H.X. era titulara unui drept de şedere permanentă în România, acordat la data de 26 februarie 2010, şi că exista consimţământul tatălui C.T., dat în formă autentică.
Soluţia adoptată de prima instanţă, de anulare a deciziei O.R.I. nr. 1125263/GG/ din 14 iulie 2011 prin care s-a respins cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă în România pentru C.Q. şi de obligare a pârâtei să aprobe cererea intimatului de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, se impune a fi menţinută şi din considerente ce ţin de aplicarea principiului nediscriminării (în raport cu situaţia fratelui geamăn al reclamantului, C.Q., căruia cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, formulată la 8 martie 2011, i-a fost aprobată), nefiind de acceptat ca două persoane aflate în situaţii identice să beneficieze de un tratament diferit din partea autorităţilor publice.
În raport de cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză şi că este temeinică şi legală hotărârea atacată, urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, cu modificările şi completările ulterioare, respingerea ca nefondat a recursului declarat de O.R.I. (actualmente I.G.I.) împotriva sentinţei civile nr. 909 din data de 10 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de O.R.I. împotriva sentinţei civile nr. 909 din 10 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6109/2013. Contencios. Anulare hotarare emisa... | ICCJ. Decizia nr. 6184/2013. Contencios → |
|---|
