ICCJ. Decizia nr. 6099/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6099/2013
Dosar nr. 1074/33/2011
Şedinţa publică de la 11 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 219 din 20 martie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes precum și acțiunea formulată de reclamanta SC D.I. SRL Cluj-Napoca în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și SC D.F. SRL Cluj-Napoca, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată s-a constatat că din actele dosarului rezultă că reclamanta a parcurs procedura prealabilă administrativă prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 transmiţând plângerea prealabilă Ministerului Sănătăţii la data de 4 mai 2011, la care nu s-a făcut dovada că s-a răspuns.
Cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual active s-a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă fiind titularul unei autorizaţii emise pentru locaţia din Piaţa M.V. Centrul Comercial M.L. care însă a fost suspendată pe o perioadă de 180 de zile, neputându-se susţine cu temei că o altă societate comercială ar fi titulara autorizaţiei de funcţionare.
Excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii a fost apreciată, de asemenea, ca fiind neîntemeiată, în considerarea faptului că reclamanta este prejudiciată în drepturi faţă de situaţia generată de emiterea autorizaţiei faţă de SC D.F. SRL, motiv pentru care aceasta are un interes material direct şi actual în a solicita anularea autorizaţiei de funcţionare.
Cu privire la fondul cauzei instanța de fond, a reţinut că reclamanta şi-a închis punctul de lucru din spaţiul deținut în Piaţa Agroalimentară M.L. la data de 15 septembrie 2010, când în urma rezilierii contractului de închiriere din 3 aprilie 2007 încheiat cu SC A.C. SRL, şi-a radiat din evidenţele O.R.C. Cluj acest punct de lucru, având astfel obligaţia de a informa Ministerul Sănătăţii de radierea punctului de lucru care constituie o cauză reală de retragere a autorizaţiei şi nu de încetare a funcţionării sau de întrerupere sau suspendare a activităţii, în condițiile în care deţinerea punctului de lucru pentru care se solicită autorizarea este o condiţie obligatorie pentru obţinerea sa şi aceasta trebuie să se păstreze ca o condiţie pentru toată durata existenţei autorizaţiei.
Chiar şi analizând aspectele invocate de reclamantă, că autorizaţia ar fi fost întreruptă pentru 180 de zile, reține judecătorul fondului că de la data solicitării întreruperii şi până în prezent au trecut cele 180 de zile, situaţie în care reclamanta trebuia să facă dovada reluării activităţii, în caz contrar aceasta îşi înceta activitatea conform art. 22 lit. e) din Legea nr. 266/2008.
Astfel, consideră instanța de fond că în mod neîntemeiat reclamanta insistă că deţine în continuare o autorizaţie pentru punctul de lucru din Complexul M.L., în condiţiile în care a radiat punctul de lucru din acel spaţiu din data de 15 septembrie 2010 şi au trecut cele 180 de zile permise de lege pentru reluarea activităţii.
În acest context reține instanța de fond că în condițiile în care pentru spaţiul în litigiu nu era înregistrat în mod legal un punct de lucru, pârâta SC D.F. SRL a încheiat un contract de închiriere cu proprietarul spaţiului, contract din 3 noiembrie 2010 în vederea deschiderii unei farmacii. În baza acestui contract de închiriere a înfiinţat un punct de lucru în Centrul Comercial M.L., care a fost înregistrat la O.R.C. Cu toate aceste acte alături de documentele prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 266/2008 a depus cerere pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare şi în urma analizării acestora a fost întocmit raportul favorabil şi eliberat autorizaţia de funcţionare a cărei anulare se solicită, cu toate că în speţă au fost respectate toate prevederile legale.
Cât priveşte cererea de suspendare a autorizaţiei de funcţionare până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze, instanța de fond a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, pentru neîndeplinirea condiţiile impuse prin art. 14 din Legea nr. 554/2004.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 219 din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC D.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.
2.1. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că prima instanță a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 10 alin. (2) și art. 12 alin. (2) din Legea nr. 266/2008.
- Recurenta arată, în acest sens că deși deține și deținea la momentul eliberării autorizației către pârâta SC D.F. SRL, o autorizație de funcționare valabilă, eliberată în anul 2007 de către Ministerul Sănătății, pentru spatiile situate în C.N., Centrul Comercial M.L., judeţul Cluj, în mod nelegal, cu încălcarea prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 266/2008, Ministerul Sănătății a eliberat la data de 23 decembrie 2010 autorizația de funcționare în favoarea SC D.F. SRL pentru aceeași locație și în același centru comercial, pe excepție de la criteriul demografic.
- Mai arată recurenta că, deși datorită unor divergențe pe care le-a avut cu proprietarul spațiului unde avea deschis punctual de lucru a fost în mod ilegal evacuate din acest spațiu, în luna octombrie 2010, situație în raport de care, și-a intrerupt activitatea pentru o perioadă de 180 de zile, în condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 288/2008, nu s-a ținut cont de faptul că procedura de întrerupere este o procedură legală recunoscută în mod expres de Legea farmaciei, ce nu are ca și efect retragerea sau suspendarea autorizației de funcționare a farmaciei.
Prin urmare, susține recurenta că, cum pe perioada suspendării activității (180 de zile) deținea în sensul legii o autorizație valabilă Ministerul Sănătății era obligat să respecte respectiva autorizație și nu să emită o altă autorizație de funcționare, pe același spațiu, așa cum a procedat în cazul de față.
- Consideră recurenta că atâta vreme cât Legea nr. 266/2008, citată în considerente de prima instanță nu prevede vreo interdicție de radiere a punctului de lucru în interiorul termenului de 180 de zile, faptul că activitatea sa la acest punct de lucru a fost temporar întreruptă împiedica emiterea unei noi autorizații la acel spațiu.
Cu privire la încălcarea art. 10 alin. (4) din Legea nr. 266/2008,recurenta arată că în cadrul inspecției prealabile, inspectorul anume desemnat de către Ministerul Sănătății, a avizat favorabil autorizarea SC D.F. SRL cu toate că acesta o autorizase și pe recurentă și cunoștea faptul că aceasta și-a interupt activitatea și că dotarea localului cu mobilier specific a fost făcută de recurentă și nu de către pârâtă.
2.2. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că sentința atacată este nelegală deoarece nu este motivată sub aspectul încălcării la emiterea autorizației pârâtei a prevederilor art. 10 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 266/2008.
Astfel, se arată că deși a fost criticată legalitatea autorizației pârâtei și sub aspectul lipsei condiției privind dotarea cu mobilier, acest aspect nici nu a fost motivat deloc de către instanța de fond, cu atât mai mult cu cât din toate probele depuse la dosar rezultă că, condiția dotării specific cu mobilier prevăzută de art. 10 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 266/2008 nu exista la momentul autorizării pârâtei, întrucât nici pârâta și nici SC A.C. SRL nu deținea cu vreun titlu legal acest mobilier.
Deși, pârâta susține faptul că deține cu titlu legal mobilierul în discuție, și în acest sens a depus la dosarul de fond, contractual de execuție de lucrări încheiat cu SC A.C. SRL, consideră recurenta că respectivele înscrisuri sunt constituite pro cauza deoarece, s-a dovedit faptul că acele investiții, mobilier care au făcut obiectul contractului de execuție existau deja în spațiu la momentul intrării în spațiu erau proprietatea recurentei.
3. Apărările intimatelor
3.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, Ministerul Sănătății a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind legală şi temeinică, arătând în esență că la data emiterii autorizației de funcționare din 23 decembrie 2010 SC D.F. SRL a făcut dovada îndeplinirii tuturor cerințelor legale impuse de Legea nr. 266/2008, respectiv art. 10 alin. (2) coroborate cu art. 12 alin. (2), inclusiv cea privind deținea în mod legal a unui spațiu într-un centru comercial, toate susținerile recurentei fiind neîntemeiate.
3.2. Prin întâmpinarea formulată de intimata SC D.F. SRL s-a solicitat respingerea recursului formulat în cauză, în principal, ca lipsit de interes deoarece recurenta nu se mai află în raporturi juridice cu privire la sediul în care își desfășoară activitatea societatea pârâtă, recurenta se află în procedura falimentului, judecătorul sindic dispunând radierea societății, recurenta nu are un punct de lucru înregistrat la sediul la care își desfășoară activitatea pârâta, nu mai poate desfășura activități specifice de farmacie, sesiunea autorizației este ilicită și, în subsidiar, ca neîntemeiat, formulând ample şi detaliate apărări în combaterea motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
În primul rând, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, constatând, în acest sens faptul că la data formulării prezentului recurs, 19 aprilie 2012, societatea recurentă, aflată în insolvență, în baza sentinței nr. 2632/F/2011 a Tribunalului Bihor, prin reprezentanții săi legali, avea încheiat, în condițiile Legii nr. 51/1995, un contract de asistență juridică, cu avocatul semnatar al cererii de recurs, în temeiul căruia a fost exercitat dreptul de recurs împotriva sentinței civile nr. 219 din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Faptul că ulterior momentului redactării și depunerii cererii de recurs societatea recurentă a intrat în procedura falimentului, în baza hotărârii intermediare din 30 aprilie 2013 a Tribunalului Bihor, nu poate afecta dreptul de reprezentare al societății la momentul exercitării dreptului de recurs, în condițiile în care dreptul de reprezentare al societății recurente trebuie cercetat în raport de situația juridică a societății la data depunerii cererii de recurs și nu la o situație juridică ulterioară acestui moment, cum în mod greșit susține intimata.
Înalta Curte examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse şi raportat la prevederile legale incidente în materia suspusă examinării, constată că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, soluţia de respingere a acţiunii, pronunţată de instanţa de fond fiind corectă, reflectând interpretarea şi aplicarea adecvată a prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt şi de drept rezultate din probele administrate.
4.1. În ceea ce priveşte motivul prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Înalta Curte reține că obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă anularea autorizației de funcționare din 23 decembrie 2010 emisă de Ministerul Sănătății pe numele SC D.F. SRL, pentru încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) lit. h) și art. 12 alin. (2) din Legea nr. 266/2008.
Cu privire la nerespectarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 266/2008, recurenta invocă împrejurarea că a fost emisă autorizația de funcționare contestată deși o altă farmacie, și anume cea deținută de ea deținea deja o autorizație valabilă pentru acea locație și pentru același centru comercial (fiind vorba de o autorizație emisă pe excepție de la criteriul demografic).
În prealabil, Înalta Curte reține că prin autorizația de funcționare din 17 decembrie 2007, SC F. SRL (actuală SC D.I. SRL) a fost autorizată să funcționeze în cadrul Complexului Comercial L., situat în Municipiul C.N., judeţul Cluj, spațiu asupra căruia a avut, până la data de 15 octombrie 2010, un drept de folosință, în baza contractului de închiriere din 3 aprilie 2007, încheiat cu SC A.C. SRL și reziliat în mod unilateral, în baza clauzelor contractuale.
Prin hotărârea asociatului unic al SC F. SRL din 15 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 4285/2010, s-a hotărât printre alte măsuri și închiderea punctului de lucru deschis în spaţiul în legătură cu care a fost emisă autorizația de funcționare din 2007, fiind înregistrate respectivele mențiuni la O.R.C. Cluj. Ulterior în baza cererii recurentei, înregistrată la Ministerul Sănătății din 12 octombrie 2010, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 266/2008, recurenta și-a întrerupt activitatea pentru o perioadă de 180 de zile, începând cu data de 12 octombrie 2010.
Prin urmare este de necontestat că la data emiterii autorizației de funcționare din 23 decembrie 2010, contestată în prezenta cauză, recurenta nu mai desfășura în concret activități comerciale specifice obiectului de activitate farmacie, din Complexului Comercial M.L., situat în C.N., judeţul Cluj, în condițiile în care: autorizația sa de funcționare era suspendată pentru 180 de zile; nu mai era titulara unui drept de folosință asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de închiriere din 2007, încheiat cu SC A.C. SRL; radiase de la O.R.C. Cluj punctual său de lucru deschis în incinta respectivului imobil, în baza hotărâri din 15 septembrie 2010 a asociatului unic al SC F. SRL.
De altfel, tocmai radierea punctului de lucru, ca efect direct al pierderii dreptului de folosință asupra imobilului, în care a fost autorizată să funcționeze în baza autorizației de funcționare din 2007, în urma rezilierii contractului de închieriere din 2007, a permis intimatei SC D.F. SRL, atât închieierea contractului de închiriere din 3 noiembrie 2010, cu SC A.C. SRL având ca obiect spaţial în suprafață de 60 mp, în Complexului Comercial M.L., situat în C.N., judeţul Cluj, cât și deschiderea unui punct de lucru în respectivul imobil și implicit înregistrarea la O.R.C. Cluj a mențiunilor cu privire la deschiderea unui punct de lucru în respectivul imobil (rezoluția din 10 noiembrie 2010 a directorului O.R.C. Cluj).
Câtă vreme din certificatul constator din 12 octombrie 2010 emis de O.R.C. Cluj, rezultă că recurenta nu mai avea deschis un punct de lucru în incinta respectivului Complex Comercial, în mod corect intimatul Ministerul Sănătății a apreciat asupra îndeplinirii condițiilor pentru autorizarea intimatei prin excepție de la criteriul demografic prevăzut la alin. (1) al art. 12 din Legea nr. 266/2008.
Prin urmare, în condițiile în care la data emiterii autorizației contestate, respectiv, 23 decembrie 2010, în cadrul Complexului Comercial M.L., situat în C.N., judeţul Cluj, nu funcționa nici o altă farmacie comunitară, nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea farmaciei, în sensul invocate de recurentă.
Faptul că la data emiterii autorizației contestate, recurenta deținea la rândul său o autorizație valabilă, nu este de natură a conduce la reținerea încălcării dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea farmaciei, câtă vreme textul vorbește de înființarea unei farmacii comunitare, ceea ce presupune îndeplinirea condițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 266/2008, inclusiv cea de la lit. f) referitoare la înregistrarea ca punct de lucru a spațiului destinat farmaciei comunitare, ceea ce nu mai este cazul recurentei care și-a radiat de la O.R.C. tocmai respectivul punct de lucru.
Prin urmare, în mod corect a apreciat instanța de fond că nu prezintă importanță, sub aspectul legalității autorizației de funcționare emisă intimatei, faptul că la rândul său recurenta a fost anterior autorizată, (autorizația de funcționare din 17 decembrie 2007) prin excepție de la criteriul demografic, să desfășoare activități comerciale specific obiectului de activitate (farmacie), în incinta respectivului Centru Comercial, în condițiile în care la data autorizării intimatei, autorizați de funcționare a recurentei era suspendată, în baza art. 21 alin. (1) din Legea farmaciei, iar punctual de lucru al recurentei situat în incinta respectivul Centru Comercial era radiat.
Sunt străine cauzei și nu vor face obiectul analizei argumentele referitoare la motivele pentru care recurenta a pierdut dreptul de folosință asupra imobilului sau cele care au justificat formularea unei cereri de suspendare, în condițiile art. 22 din Legea farmaciei.
Totodată, Înalta Curte nu are a se pronunța asupra valabilității și efectelol autorizației de funcționare al cărei titular este recurenta, acest aspect neavând relevanță asupra cercetării legalității autorizației contestate.
În cea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 10 alin. (2) lit. h) din Legea farmaciei, recurenta a invocat faptul că farmacia pârâtei funcționează totodată nelegal într-un spatiu dotat cu mobilier specific activității de farmacie, asupra căruia nu are nici un drept de folosință, caz în care apreciază că și avizul favorabil exprimat prin raportul de inspecție întocmit de inspectorii din cadrul Ministerului Sănătății este nelegal.
Înalta Curte apreciază ca fiind lipsite de temei criticile recurentei, în condițiile în care contractual de lucrări din 3 noiembrie 2010 face dovada faptului că societatea intimată este titular unui drept de folosință asupra mobilierului la care face referire recurenta. Aspectele referitoare la dreptul de proprietate invocat de recurentă cu privire la respectivul mobilier, nu prezintă relevanță în cauză, în condițiile în care acestea ţin de fondul unui alt raport juridic (stabilit cu proprietarul imobilului în care se află instalat respectivul mobilier,fostul său cocontractant SC A.C. SRL), a cărei valorificare excede prezentei judecăți.
Cum respectivul contract a fost anexat de intimate la cererea de eliberare a autorizației de funcționare, în mod corect intimatul Ministerul Sănătății a apreciat asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 10 alin. (2) lit. h) din Legea farmaciei.
Sub acest aspect prezintă interes și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, pronunțate la data de 7 decembrie 2011 de către D.N.A., Serviciul Teritorial Cluj, în raport de plângerea formulată de societatea recurentă în legătură cu raportul întocmit, în condițiile art. 10 alin. (4) din Legea farmaciei, de reprezentantul Ministerului Sănătății.
4.2. În ceea ce priveşte motivul prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:
Din considerentele sentinţei, rezultă că judecătorul fondului a răspuns, în mod grupat, motivelor indicate de recurent, prin argumente convingătoare, care se integrează în mod logic în contextul hotărârii, respectând cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că hotărârea atacate nu este susceptibilă de critici, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru că nu ar cuprinde o analiză a criticilor aduse actului administrativ contestat, sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 10 alin. (2) lit. h) din Legea farmaciei, aşa cum se pretinde în recurs.
Totodată, în condițiile în care judecătorul nu este obligat a răspunde fiecărui argument invocat de părțile litigante, în mod justificat, instanţa de fond, explicând judicios şi detaliat situaţia de fapt, s-a rezumat în motivarea soluţiei adoptate numai la aspectele de fapt şi de drept relevante, de natură a o susţine şi demonstra faptul că autorizația de funcționare contestată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea farmaciei.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat potrivit art. 20 alin. (3) C. proc. civ., cu consecința obligării recurentei, la plata cheltuielilor de judecată, într-un cuantum redus la suma de 4.000 RON, față de aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de obiectul și complexitatea cauzei și implicit de cheltuielile aferente activităților impuse de exercitarea dreptului la apărare al intimatei SC D.F. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata SC D.F. SRL.
Respinge recursul declarat de SC D.I. SRL, prin lichidator judiciar M.&A.R.&I. SPRL, împotriva sentinţei civile nr. 219 din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei SC D.F. SRL suma de 4.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6098/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 6230/2013 Contencios → |
|---|
