ICCJ. Decizia nr. 644/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 644/2013
Dosar nr. 51082/3/2010
Şedinţa publică de la 8 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul M.P.D. a chemat în judecată Universitatea S.H., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei să-i elibereze diploma de licenţă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a urmat cursurile Universităţii S.H. - Facultatea de Drept si Administraţie Publica, specializarea Drept, la forma de învăţământ ID, iar in sesiunea iulie 2009 a promovat examenul de licenţă, fiind eliberată o adeverinţa care atestă faptul că este absolvent al acestei facultăţi si licenţiat în drept.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei funcţionale (în realitate necompetenţa materială) a Tribunalului Bucureşti faţa de obiectul cererii, întrucât ne aflăm pe tărâmul unei solicitări ce ţine de investirea instanţei de contencios administrativ, şi pe cale de consecinţă, competentă să soluţioneze cauza este această instanţă.
Prin sentinţa nr. 470 din 7 februarie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reţinând că pârâtei i s-a recunoscut prin Legea nr. 443/2002 statutul de drept privat de utilitate publică, fiind asimilată astfel autorităţilor publice de nivel central, conf. disp. art. 2 lit. b) Legea nr. 554/2004.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 1 martie 2011.
La data de 5 septembrie 2011 pârâta Universitatea S.H. a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând obligarea acestuia să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de licenţă, sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) Legea nr. 554/2004, cu cheltuieli de judecată.
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a formulat întâmpinare (fila 29 dosar) invocând excepţiile lipsei procedurii prealabile şi lipsei calităţii procesuale pasive a ministerului, iar cu privire la fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Totodată, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, arătând că nu i se poate imputa că nu aprobă tipărirea formularelor de diplomă de licenţă pentru absolvenţii promoţiei 2009 de la forme de învăţământ organizate de către Universitatea S.H. în afara cadrului legal.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 6640 din 10 noiembrie 2011 a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei plângerii prealabile invocate de chematul în garanţie Ministerul Educaţiei Cercetării, Tineretului şi Sportului.
De asemenea, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
- Excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 invocată de chematul în garanţie este neîntemeiată.
- Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Educaţiei Cercetării, Tineretului şi Sportului este de asemenea, neîntemeiată, deoarece argumentele invocate de această autoritate în susţinerea excepţiei, respectiv „lipsa atribuţiilor privind eliberarea diplomelor pentru absolvenţii de învăţământ superior”, constituie în realitate apărări ce ţin de soluţionarea pe fond a cauzei.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că Universitatea S.H. nu era autorizată să organizeze la specializarea Drept cursuri de învăţământ la distanţă, aşa încât, refuzul de eliberare a actelor solicitate nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat.
Pentru aceeaşi considerente pentru care instanţa a respins cererea principală, s-a dispus şi respingerea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs reclamantul M.P.D.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă şi a altor acte de studii reclamantului, care este absolvent al Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică, din cadrul Universităţii „S.H.”.
Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în cauza de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
În cauza de faţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcţionează doar ca parte a unui sistem naţional de învăţământ, care nu poate fi asimilată unei autorităţi administrative autonome sau unui organ central al administraţiei publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuţie este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de faţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul conflict negativ de competenţă sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, emiterea diplomei de licenţă conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ revine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
Soluţionând cauza de faţă fără a-şi verifica competenţa în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul M.P.D. împotriva sentinţei civile nr. 6640 din 10 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 638/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 645/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
