ICCJ. Decizia nr. 667/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 667/2013
Dosar nr. 3504/2/2010
Şedinţa publică de la 8 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1529 din data de 28 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.C.M. în contradictoriu cu Inspectoratul General de Stat al Inspecţiei Muncii şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, a dispus anularea Deciziei nr. 35 din 27 ianuarie 2010, emisă de Inspectoratul General de Stat al Inspecţiei Muncii şi a obligat pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţie Sociale să rectifice înscrierile efectuate în carnetul de muncă al reclamantului în baza Deciziei nr. 35 din 27 ianuarie 2010.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a ocupat, începând cu data de 21 iulie 2008, ca urmare a concursului organizat conform Legii nr. 188/1999, funcţia de inspector social clasa I-a, în cadrul Inspecţiei Sociale, instituţie preluată integral de către Inspecţia Muncii ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009.
La data de 30 octombrie 2008 a fost emisă Decizia nr. 234/2008 de către Inspectorul General de Stat al Inspecţiei Sociale, prin care i-a acordat reclamantului un spor de vechime în muncă de 5%, începând cu data de 03 noiembrie 2008, menţiune inserată în carnetul de muncă al reclamantului la poziţia 13.
Prin Decizia Inspectorului General de Stat al Inspecţiei Muncii nr. 35 din 27 ianuarie 2010 s-a dispus anularea sporului de vechime în muncă de 5%, acordat reclamantului prin Decizia nr. 234/2008 a aceleiaşi autorităţi, precum şi rectificarea înscrierilor efectuate în carnetul de muncă, reţinându-se că sporul a fost acordat necuvenit, întrucât reclamantul nu ar fi îndeplinit condiţia de vechime în muncă de 3 ani.
Instanţa de fond a apreciat Decizia nr. 35 din 27 ianuarie 2010 ca fiind emisă cu exces de putere, pe de o parte prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege, iar pe de altă parte cu încălcarea dreptului reclamantului la recunoaşterea vechimii în muncă corespunzătoare perioadelor pentru care a lucrat în baza unor contracte individuale de muncă, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ
Curtea a arătat că Decizia nr. 234/2008 a Inspectorului General de Stat al Inspecţiei Sociale, prin care reclamantului i-a fost acordat sporul de vechime în muncă de 5%, începând cu data de 03 noiembrie 2008, are caracter de decizie executorie, irevocabilă întrucât a intrat în circuitul civil, neputând fi anulat retroactiv un drept stabilit printr-un act administrativ irevocabil, a cărui legalitate şi temeinicie nu au fost contestate în prealabil de către pârâtă, în procedura prevăzută de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
Evocând dispoziţiile art. 16 alin. (3) C. muncii, aplicabil şi raportului de serviciu al reclamantului, potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, instanţa de fond a apreciat că dreptul la vechimea în muncă nu este condiţionat de perioada efectiv lucrată, singura condiţie fiind existenţa unui contract individual de muncă, iar în lipsa unor condiţii şi limitări exprese, aplicarea unor procente nereglementate legal pentru calcularea vechimii în muncă în raport de orele lucrate de către reclamant apare ca nejustificată.
Examinând calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Curtea a reţinut că, întrucât în baza O.U.G. nr. 68 din 30 iunie 2010, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a preluat activitatea de inspecţie socială din cadrul Inspecţiei Muncii, reclamantul având în continuare raport de serviciu direct cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, această instituţie este depozitara carnetului de muncă şi, implicit, titular al obligaţiei de a opera orice modificări în carnetul de muncă, obligaţie ce constituie capăt accesoriu al cererii deduse judecăţii în prezenta cauză.
2. Instanţa de recurs
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs, în termenul legal, pârâţii Inspecţia Muncii şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
În motivele de recurs, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a susţinut că greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, că actul a cărui anulare s-a dispus a fost emis de Inspecţia Muncii.
Inspecţia Muncii a arătat în motivele de recurs că actul atacat se referă la acordarea greşită a unui spor de vechime şi nu la modificarea raportului de serviciu.
S-a precizat că potrivit O.G. nr. 6/2007, funcţionarii publici au dreptul la un spor de vechime de până la 25% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat în program normal de lucru, iar potrivit art. 103 alin. (2) C. muncii, drepturile salariale se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru.
A explicat recurenta că reclamantul a desfăşurat în perioada 2005-2009 activitate cu timp parţial de lucru, astfel că nu avea vechimea în muncă de minim 3 ani, pentru a beneficia de sporul pentru vechimea în muncă de 5%.
Reclamantul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, reluând explicaţiile şi argumentele aduse în faţa instanţei de fond.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs, acţiunea, situaţia de fapt şi legislaţia aplicabilă, constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.
Prin Decizia nr. 35/2010 Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a anulat sporul de vechime de 5% acordat reclamantului, apreciindu-se că nu are o vechime în muncă de 3 ani, astfel cum se prevede în O.G. nr. 6/2007.
Instanţa de fond a considerat că această măsură este nelegală, că sporul s-a acordat în baza Deciziei nr. 234/2008 emisă de Inspecţia Socială, că autoritatea trebuie să formuleze acţiune în anularea acestei decizii, în baza art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
Această motivare a instanţei de fond este greşită, întrucât acţiunea reglementată de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 priveşte actele administrative unilaterale, iar în cauză este în discuţie un act emis de o instituţie publică în calitate de angajator.
În acest sens, noţiunea de act administrativ este reglementată în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. c)) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit textului citat, prin act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii.
Din definiţia legală enunţată rezultă că prima condiţie ca actul să fie caracterizat ca act administrativ este aceea de a fi emis de o autoritate publică în regim de putere publică.
Decizia care formează obiectul prezentei analize judiciare nu este emisă în regim de putere publică, este un act juridic ce nu realizează puterea publică, ci un act emis de o instituţie publică în calitate de angajator.
Trebuie precizat că în cadrul raportului de funcţie, reglementat de Legea nr. 188/1999, autoritatea sau instituţia publică au calitate de angajator, context în care nu acţionează în regim de putere publică ci în baza principiilor şi normelor de dreptul muncii, cu specificitatea ce decurge din raportul de funcţie.
Regimul juridic de drept comun aplicabil funcţionarilor publici este în cea mai mare parte similar cu cel al salariaţilor, ceea ce deosebeşte în principal cele două categorii de angajaţi, fiind preponderenţa componentei legale a regimului aplicabil funcţionarului public.
Statutul funcţionarului public se află la confluenţa celor două ramuri de drept, respectiv dreptul administrativ şi dreptul muncii, fiind o instituţie complexă.
Sub aspectul conţinutului, funcţia publică reprezintă un ansamblu de responsabilităţi şi atribuţii stabilite de lege, în scopul realizării prerogativelor de putere publică a organelor administrative, iar raportul de funcţie creat între autoritatea sau instituţia publică şi funcţionarul public se subsumează şi normelor de dreptul muncii.
Această concepţie rezultă din prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.
În concluzie, raporturile de serviciu, astfel cum sunt denumite în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 188/1999 sunt supuse şi regimului general al dreptului muncii, pentru că în cadrul raportului de serviciu al funcţionarului public nu se realizează puterea de stat, cum era definită în doctrina mai veche sau puterea publică, în actuala concepţie legislativă.
În aceste condiţii, în cazul deciziei de modificare a drepturilor salariale nu sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cum greşit a reţinut prima instanţă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, se constată că Decizia nr. 234 din 30 octombrie 2008 emisă de Inspecţia Socială, prin care s-a acordat reclamantului un spor de vechime de 5% a fost nelegală, motiv pentru care în mod corect s-a anulat sporul de vechime, întrucât acesta era necuvenit, iar încasarea în continuare a sporului conduce la îmbogăţirea reclamatului fără just temei.
Potrivit art. 11 din O.G. nr. 6/2007, funcţionarii publici beneficiază de un spor de vechime în raport de vechimea efectivă în muncă, inclusiv în alte domenii decât cele bugetare, corespunzător timpului lucrat în program normal de lucru, în raport de tranşa de vechime.
În cazul funcţionarilor publici, durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi sau 40 de ore pe săptămână, aşa cum este reglementat în art. 33 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, program similar cu cel al celorlalte categorii de angajaţi.
Pentru o vechime cuprinsă între 3 şi 5 ani, sporul de vechime este de 5% la salariul de bază, dar vechimea se raportează la programul normal de lucru.
Pentru angajaţii funcţionari publici care nu au desfăşurat activitatea în program normal de lucru, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public nu conţine o reglementare expresă, astfel că în baza art. 117 din această lege, urmează a se aplica prevederile Codului muncii.
În baza art. 103 alin. (2) C. muncii (în vigoare la data emiterii deciziei), drepturile salariale se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru.
În baza art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 dar şi în baza art. 155 C. muncii (în vigoare la data emiterii deciziei), indemnizaţia cuprinde salariul de bază, sporurile, etc.
Drepturile salariatului, parte a unui raport de serviciu, ca şi în cazul contractului individual de muncă cu timp parţial, sunt dimensionate în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (2) C. muncii raportat la art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 6/2007, prin raportare la drepturile stabilite pentru un angajat pentru programul normal de lucru, adică proporţional cu timpul efectiv lucrat.
Ca urmare, drepturile salariale se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, prin raportare la drepturile stabilite pentru un salariat cu program normal de lucru.
Din carnetul de muncă al reclamantului (fila 15 şi urm. dos. fond), rezultă că acesta a lucrat în perioada 3 august 2005 – 18 august 2006 la SC G.T. SA, deci 12 luni, cu timp normal de lucru.
Apoi, de la 7 august 2006 până la 22 ianuarie 2007, la R.B. cu program de 4 ore, iar de la 5 februarie 2007 la 19 mai 2008 a fost agent de vânzări la SC F.F. SRL, cu program de 2 ore.
Din situaţia de fapt expusă mai sus, rezultă că la data de 3 noiembrie 2011 reclamantul nu avea o vechime în muncă de 3 ani, pentru că lucrase cu timp parţial.
Potrivit art. 103 alin. (2) C. muncii, drepturile salariale, ca urmare şi sporul de vechime, se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat.
Întrucât la data de 3 noiembrie 2008 reclamantul nu însuma o vechime efectivă de 3 ani în muncă, în condiţii de program normal, Decizia nr. 35/2010 a fost legal emisă.
Angajatorul este în drept să corecteze erorile săvârşite la stabilirea unui element al raportului de serviciu.
Înalta Curte arată că sporul de vechime se acordă în funcţie de vechimea în muncă, inclusiv în afara sectorului bugetar, în condiţii de program normal de lucru, aşa cum rezultă din prevederile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 62/2007, or reclamantul nu a lucrat toată perioada în program normal, astfel că adiţionate perioadele nu se realizează vechimea minimă de 3 ani.
În ceea ce priveşte critica adusă de Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale, trebuie precizat că acesta are calitate procesuală pasivă prin aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 68/2010.
Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 312 C. proc. civ., recursurile au fost admise şi s-a modificat sentinţa primei instanţe, în sensul că s-a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Inspecţia Muncii şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale împotriva sentinţei civile nr. 1529 din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 649/2013. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 671/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
