ICCJ. Decizia nr. 6477/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6477/2013
Dosar nr. 8757/2/2011
Şedinţa publică de la 3 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Soluţia instanţei de fond
1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC P.G.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei din 29 iunie 2011 şi anularea parţială a deciziei de impunere din 29 aprilie 2011 cu privire la majorările de întârziere în sumă de 1.042.777 RON, calculate pentru neplata la termen a impozitului pe veniturile obţinute de nerezidenţi din dividende din România, anularea deciziei de impunere cu privire la majorările de întârziere în cuantum de 114.635 RON, calculate pentru plata cu întârziere a impozitului pe profit suplimentar şi restituirea sumelor respective.
În motivarea acţiunii, societatea reclamantă a arătat că în perioada 11 noiembrie 2010-28 aprilie 2011 a fost supusă unui control tematic pentru perioada 01 ianuarie 2004-31 decembrie 2009, în urma căruia a fost emis raportul de inspecţie fiscală, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 1.157.412 RON, din care 1.042.777 RON accesorii aferente impozitului pe veniturile din dividende obţinute de persoane juridice nerezidente şi 114.635 RON, reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar.
Reclamanta a susţinut că întrucât nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului termenului de prescripţie, stabilirea obligaţiilor aferente anilor 2004 şi 2005 s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 91 C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte creanţa de 1.042.777 RON, reclamanta a arătat că organul de inspecţie fiscală a reţinut că societatea a declarat eronat impozitul pe veniturile din dividende aferent anilor 2003 şi 2004 la “impozite pe venituri din dividende distribuite persoanelor juridice” şi nu în contul de “impozit venit persoane juridice nerezidente”.
Impozitul în cuantum de 642.822 RON a fost virat cu ordinul de plată din 15 decembrie 2005, însă într-un cont incorect, motiv pentru care organul de inspecţie fiscală a reclasat impozitul achitat de aceasta, cu consecinţa stabilirii neplăţii impozitului pe venituri din dividende obţinute de persoane juridice nerezidente şi a calculării accesoriilor în cuantum de 1.042.777 RON.
În opinia sa, a calculat şi plătit în mod corect şi în termenul legal impozitul datorat, astfel că declararea acestuia într-un cont bugetar eronat nu poate conduce la stabilirea unei obligaţii bugetare restante, cât timp bugetul statului nu a fost prejudiciat în niciun fel, susţinând că în măsura în care sumele cu titlu de impozit pe dividende pentru persoane juridice declarate şi plătite de către societate în termenul legal sunt reclasate de către organele fiscale prin raportul de inspecţie fiscală în temeiul Deciziei Comisiei de Proceduri Fiscale nr. 3/2010 aprobate prin Ordinul A.N.A.F. nr. 1801/2008 şi publicate în M. Of. nr. 883/24.12.2008, data stingerii acestor obligaţii trebuie să fie data la care s-a efectuat plata impozitelor declarate iniţial.
A apreciat astfel că obligaţiile fiscale accesorii în cuantum de 1.042.777 RON sunt ilegal calculate şi trebuie eliminate din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, invocând şi nota de constatare din 13 iunie 2006, precum şi eliberarea certificatului, prin care A.N.A.F. - Direcţia de Administrare a Contribuabililor Mici şi Mijlocii a considerat la momentul respectiv că declararea impozitelor de către reclamantă s-a efectuat corect.
Referitor la obligaţia suplimentară în cuantum de 114.635 RON, reclamanta a contestat această creanţă pentru motivul că organul fiscal a nesocotit prevederile legale referitoare la prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale şi pentru faptul că a înregistrat de-a lungul întregii perioade analizate în cadrul inspecţiei fiscale sume achitate în plus la bugetul de stat, sume care depăşesc valoarea debitelor suplimentare calculate de către inspectorii fiscali.
1.2. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Autoritatea publică pârâtă a susţinut că, urmare inspecţiei fiscale desfăşurate, s-a constatat că reclamanta a declarat eronat impozitul pe veniturile din dividende aferente anilor 2003 şi 2004, reţinute de societate pentru dividendele plătite persoanelor juridice nerezidente, la impozitul pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice şi nu în contul impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente.
Astfel, organele fiscale au calculat diferenţa de impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente în sumă de 642.822 RON şi majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere pentru neplata la termen în sumă de 1.042.777 RON, afirmând că raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere sunt legal emise, în raport cu dispoziţiile art. 116 şi 119 din Legea nr. 571/2003.
Declararea şi plata eronată a impozitului pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice în perioada 2004-2005 reprezintă o eroare de drept şi este consecinţa necunoaşterii legii de către contribuabil, arătând pârâta că până în prezent reclamanta nu a depus declaraţii fiscale rectificative sau cereri de îndreptare a erorii materiale din documentele de plată, deşi avea posibilitatea de a face acest lucru.
Referitor la accesoriile în cuantum de 114.635 RON, pârâta a arătat că reclamanta datorează aceste sume cât timp nu a contestat obligaţiile principale şi modul de calculare a acestora.
1.3. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1066 din 17 februarie 2012, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat parţial decizia din 29 iunie 2011 şi decizia de impunere din 29 aprilie 2011, cu privire la suma de 1.042.777 RON, reprezentând accesorii aferente impozitului pe veniturile din dividendele obţinute de persoanele juridice nerezidente, respingând celelalte capete principale ale cererii.
Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă.
1.4. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
În urma inspecţiei fiscale desfăşurate în perioada 11 noiembrie 2010-28 aprilie 2011, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis decizia de impunere din 29 aprilie 2011, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii reclamante obligaţii fiscale suplimentare datorate bugetului de stat în sumă totală de 1.158.238 RON, din care 1.043.603 RON accesorii aferente impozitului pe veniturile din dividende obţinute de persoanele juridice nerezidente din dividende şi 114.635 RON, reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar.
Reclamanta a formulat contestaţie administrativă împotriva acestei decizii de impunere, fiind respinsă prin decizia din 29 iunie 2011.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a stabili obligaţiile fiscale suplimentare, invocată de reclamantă, prima instanţă a reţinut că accesoriile în sumă de 114.635 RON sunt aferente impozitului pe profit în sumă de 74.739 RON, calculat pentru perioada 20 aprilie 2005-31 martie 2011.
Având în vedere că organul fiscal a reîntregit impozitul pe profit datorat de reclamantă începând cu perioada 20 aprilie 2005, stabilirea accesoriilor aferente acestui impozit s-a realizat cu respectarea termenului de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92/2003, subliniind că termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale aferente anului 2005 a fost suspendat pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere, ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale, conform art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.
Or, achitarea unor sume în plus faţă de obligaţiile fiscale datorate nu este susceptibilă să atragă nelegalitatea deciziei de impunere, ci dă dreptul reclamantei de a solicita restituirea acestora, în condiţiile prevăzute de art. 117 din O.G. nr. 92/2003.
Referitor la obligaţia fiscală de 1.042.77 RON, prima instanţă a reţinut, din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală şi din decizia de soluţionare a contestaţiei, că reclamanta a achitat suma de 642.822 RON cu titlu de impozit pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi persoane juridice, însă a declarat incorect acest impozit ca fiind impozit pe dividende distribuite persoanelor juridice, motiv pentru care organul de inspecţie fiscală a reclasat impozitul achitat de reclamantă, cu consecinţa stabilirii neplăţii impozitului pe venituri obţinute de persoane juridice nerezidente şi a calculării accesoriilor în cuantum de 1.042.777 RON.
În speţă, organul de inspecţie fiscală a reţinut că impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi, persoane juridice, în sumă de 642.822 RON a fost calculat şi virat în termen, dar declarat incorect la impozit pe dividende distribuite persoanelor juridice.
Prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 119 şi art. 120 C. proc. fisc., reţinând că, în cauză, suma achitată de reclamantă a creditat contul bugetar, iar, pe de altă parte, contul său a fost în mod corect debitat, iniţiatorul plăţii fiind chiar contribuabilul plătitor.
Faptul că reclamanta a calificat greşit impozitul achitat nu poate atrage obligarea sa la plata majorărilor de întârziere, cât timp bugetul de stat nu a fost prejudiciat în niciun mod, ci dimpotrivă a fost îndestulat cu suma virată de reclamantă, fiind de observat că deşi organul fiscal stabileşte obligaţia fiscală accesorie, reţine că impozitul pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice în sumă de 642.822 RON a fost achitat.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea sumelor ce formează obiectul prezentei acţiuni, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/ 2003 sumele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii se restituie la cererea contribuabilului, ceea ce presupune o procedură distinctă, implicând verificarea situaţiei fiscale a contribuabilului, în vederea compensării acestor sume cu eventuale obligaţii fiscale restante şi parcurgerea procedurii stabilite prin ordinul ministrului finanţelor publice.
În fine, judecătorul fondului a aplicat şi dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că a admis în parte cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, respectiv în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat diminuat şi taxe judiciare de timbru, apreciind că suma acordată corespunde soluţiei de admitere în parte a acţiunii, dar şi complexităţii relativ reduse a cauzei.
2. Calea de atac exercitată
2.1. Împotriva acestei soluţii a formulat recurs A.N.A.F. care a invocat ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – 1865, potrivit cărora o hotărâre poate fi recurată, atunci când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În ceea ce priveşte actele administrativ fiscale, recurenta susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, ignorând faptul că din moment ce suma de 642.822,00 RON a fost virată în alt cont decât cel legal/ corect, nu a operat stingerea obligaţiei bugetare, astfel încât organul fiscal competent a calculat în mod legal accesoriile aferente debitului respectiv, adică suma de 1.042.777,00 RON.
Instanţa de fond a ignorat că, deşi impozitul datorat a fost calculat şi virat în termenul legal, societatea comercială reclamantă l-a declarat greşit/ incorect ca impozit pe dividende distribuite persoanelor juridice, în loc să-l declare ca fiind impozit pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi persoane juridice, cum era legal/ corect.
Astfel, susţine autoritatea recurentă, societatea comercială datorează bugetului statului accesoriile debitului, care nu s-a stins prin plata eronată efectuată, fiind incidente dispoziţiile art. 119-120 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, autoritatea recurentă susţine că a fost obligată în mod nelegal la plata sumei de 5.000,00 RON, care nu este justificată în raport cu gradul redus de dificultate al cauzei şi cu faptul că dosarul a fost soluţionat la trei termene de judecată.
În concluzie, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi respingerea acţiunii în totalitate.
2.2. Societatea comercială reclamantă a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor recursului şi a solicitat respingerea acestuia, susţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
3. Soluţia instanţei de recurs
Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În cauză, este necontestat că impozitul pe venit, în sumă de 642.822,00 RON, pentru perioada 2003-2004 a fost achitat de societatea comercială reclamantă în termenul legal, aşa cum s-a reţinut şi în R.I.F. din 29 aprilie 2011.
De asemenea, este necontestat că suma de 644.822,00 RON reprezintă impozit pe veniturile realizate în România de persoane juridice nerezidente, în timp ce societatea comercială, conform fişei de plătitor, a calificat-o ca fiind „impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice”, cu consecinţa înregistrării lor în alt cont decât contul aferent, ceea ce a determinat organele să considere debitul ca nefiind achitat în termenul legal şi să calculeze accesoriile legale.
Totuşi, aşa cum s-a arătat şi cum se reţine şi în decizia de soluţionare a contestaţiei fiscale, organele fiscale au considerat plata sumei de 642.882,00 RON ca fiind valabil făcută.
De altfel, în cauză, nu s-a probat şi nici nu s-a susţinut că societatea comercială ar fi dat o altă calificare naturii impozitului/ sumei de 642.882,00 RON acţionând cu rea-credinţă şi urmărind un scop nelegal, autoritatea fiscală admiţând că a fost vorba de o eroare/ de un fapt neintenţionat.
Oricum, prin raţionamentul folosit, autoritatea fiscală a calificat faptul virării sumei de 642.882,00 RON ca fiind o plată nedatorată din partea societăţii comerciale reclamante, ceea ce, potrivit art. 124 C. proc. fisc., dă dreptul la dobânzi în favoarea contribuabilului, neexistând nicio justificare pentru iniţierea unei noi situaţii litigioase.
În concluzie, instanţa de recurs, dând prevalenţă faptului economic necontestat (efectuarea plăţii la bugetul statului), precum şi împrejurării că natura impozitului a fost calificată în mod eronat, nu cu rea-credinţă, iar bugetul statului nu a fost păgubit efectiv, consideră că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în ceea ce priveşte anularea actelor administrative fiscale pentru suma de 1.042.777,00 RON.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la cheltuielile de judecată, instanţa de recurs reţine că sunt neîntemeiate, din moment ce instanţa de fond, făcând aplicaţia art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. – 1865, a redus onorariul de avocat de la 9.291,27 RON, la suma de 5.000,00 RON, ţinând cont de complexitatea cauzei.
Astfel fiind, recursul formulat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 1066 din 17 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 RON către intimata-reclamantă, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6388/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 6482/2013. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
