ICCJ. Decizia nr. 651/2013. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 651/2013
Dosar nr. 805/39/2011
Şedinţa publică din 8 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta A.P.I.A. – Centru Judeţean Suceava, a chemat în judecată Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Suceava, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea Deciziei 15/32 din 16 mai 2011, emisă de Camera de Conturi a judeţului Suceava; anularea Încheierii nr. 30 din 15 iulie 2011- emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României şi suspendarea executării actelor contestate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că măsurile decise de pârâtă, prin decizia contestată şi confirmată prin respingerea contestaţiei pe care a formulat-o în procedură prealabilă - sunt nelegale, deoarece potrivit reglementărilor legale care vizează structura organizatorică şi competenţele legale, reclamanta nu este abilitată să verifice veridicitatea declaraţiilor pe proprie răspundere date de solicitanţii - fermieri pentru a beneficia de schemele de sprijin din fonduri comunitare pentru plăţile complementare şi ajutoarele de stat gestionate, reglementate de dispoziţiile O.M.A.D.R. nr. 215/2010.
A mai arătat că solicitanţii – beneficiari care au dat declaraţiile pe proprie răspundere în temeiul art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), privind inexistenţa datoriilor la bugetele de stat şi/ sau locale beneficiază de prezumţia de nevinovăţie prev. de art. 52 C. proc. pen. şi în lipsa unei hotărâri judecătoreşti penale definitive de condamnare a solicitantului fermier - pentru fals în declaraţii - reclamanta nu poate recupera sumele de bani acordate fermierilor care au datorii către bugetele locale şi/sau către bugetul de stat, cu atât mai mult cu cât dosarele beneficiarilor au fost analizate şi pe baza documentaţiilor depuse s-a constatat eligibilitatea acestora, efectuându-se plăţile. A mai motivat că, în situaţia în care pârâta - cu ocazia auditării reclamantei - are indicii sau dovezi cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, în conformitate cu art. 33 alin. (4) din Legea 94/1992 are obligaţia legală de a sesiza organele îndreptăţite pentru asigurarea valorificării constatării şi de a informa entitatea auditată. A mai învederat că obligarea reclamantei de a reanaliza cererile formulate de beneficiarii - fermieri ai plăţilor P.N.D.C. în cadrul campaniilor 2008, 2009, 2010 şi stabilirea întinderii prejudiciului şi luarea măsurilor legale în vederea recuperării lui, este practic imposibil de îndeplinit, organigrama reclamantei nepermiţând efectuarea şi finalizarea unui atare demers.
La termenul din 24 octombrie 2011 reclamanta prin apărător a învederat instanţei că renunţă la pct. 3 din acţiune în ce priveşte cererea de suspendare a executării celor două acte ce fac obiectul litigiului, arătând că s-a adresat pârâtelor, obţinând prelungirea acestora până în anul 2012.
Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 412 din 5 decembrie 2011 a luat act de renunţarea reclamantei la judecata cererii având ca obiect suspendarea executării actelor contestate şi a respins ca nefondată acţiunea acesteia.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că actele de audit criticate sunt întocmite în condiţiile legii.
Referitor la răspunderea penală şi patrimonială a solicitatului fermier pentru încălcarea art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), precum şi cu privire la obligaţia pârâtei de a sesiza organele în drept atunci când există indicii că anumite fapte au fost săvârşite cu încălcarea legii penale, s-a reţinut că aceste aspecte sunt independente de obligaţia legală ce incumbă reclamantei de a proceda la un control real, efectiv şi complet.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs reclamanta A.P.I.A.Suceava.
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a primei instanţe.
Astfel, obiectul acţiunii dedus judecăţii îl constituie anularea Deciziei nr. 15/32 din 16 mai 2011, emisă de Camera de Conturi a judeţului Suceava; anularea Încheierii nr. 30 din 15 iulie 2011- emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României şi suspendarea executării actelor contestate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile menţionate, se impune a se stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea a I- a, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
Din aceste dispoziţiile legale, rezultă că actul administrativ care produce efecte juridice, ce este supus obligaţiei executării, este decizia structurii Curţii de Conturi, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Într-adevăr, regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:
„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, deci de o autoritate publică de nivel local, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului .
În şedinţa Plenului secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 20 februarie 2012 s-a hotărât că aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect acţiuni prin care se solicită: (1) anularea încheierii emise de Curtea de Conturi a României în soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva măsurilor prevăzute prin decizia emisă de Camera de Conturi Judeţeană; (2) anularea deciziei emisă de Camera de Conturi Judeţeană; (3) anularea procesului-verbal de constatare încheiat de Camera de Conturi Judeţeană.
Soluţiile de principiu adoptate la nivelul secţiei reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine pronunţarea unor soluţii neunitare, mai ales că rolul Înaltei Curţi este acela de unificare a practicii judiciare, iar soluţiile acesteia nu pot constitui sursă de insecuritate a raporturilor juridice.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, cât şi în astfel de litigii, cum este şi cel care formează obiectul cauzei deduse judecăţii, că revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze tribunalelor.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Maramureş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
Î N NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A.P.I.A. împotriva Sentinţei nr. 412 din 5 decembrie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6502/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6530/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
