ICCJ. Decizia nr. 6510/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6510/2013
Dosar nr. 167/42/2012
Şedinţa publică de la 4 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC C.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Buzău, Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului României, Statul Român prin Ministrul de Finanţe:
- obligarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să sesizeze Guvernul României, în temeiul art. 14 din Legea nr. 381/2002, cu privire la starea de calamitate a culturilor agricole din anul 2009 în judeţul Buzău şi să îndeplinească toate celelalte formalităţi administrative prevăzute de această lege şi de Normele metodologice de aplicare a legii, în vederea acordării efective a despăgubirilor;
- obligarea pârâtului Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală (secetă excesivă şi persistentă în timp), care a afectat în anul 2009 culturile de porumb de pe terenurile neirigate din judeţul Buzău;
- obligarea pârâţilor Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Statul Român prin Ministerul de Finanţe la plata de despăgubiri în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură;
- obligarea pârâţilor Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Statul Român prin Ministerul de Finanţe la plata de penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin expertiză;
- obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 381/2002 cu modificările ulterioare ale acesteia, privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură;
- obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere începând cu data de 11 august 2009, data emiterii Adresei nr. 6209 din 11 august 2009, pentru a acoperi valoarea pierderii suferite în urma întârzierii acordării despăgubirilor.
Guvernul României, prin întâmpinare, a susţinut că Legea nr. 381/2002, ale cărei, prevederi speciale sunt invocate în susţinerea cererii, a fost în mod expres abrogată prin art. 1 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 281/2010 pentru abrogarea unor reglementări din domeniul ajutorului de stat în agricultură şi pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, publicată în M.Of. nr. 888 din 30 decembrie 2010.
Cu privire la capetele de cerere 1 şi 3 - 7, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României, deoarece poziţia procesuală a Guvernului într-un litigiu de contencios administrativ poate fi justificată numai în condiţiile în care a adoptat sau urmează să adopte asemenea acte administrative-hotărâri şi ordonanţe.
Guvernul României a mai invocat şi excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, deoarece art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede termenul de 6 luni pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ şi momentul de la care acesta începe să curgă, iar în cauză data naşterii dreptului societăţii reclamante la despăgubirea prevăzută de Legea nr. 381/2002, este data depunerii şi înregistrării cererii la DADR Buzău.
Pârâtul M.A.D.R. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât pe rolul Curţii de Apel a figurat înregistrat un dosar care a avut acelaşi obiect, între aceleaşi părţi care a fost deja soluţionat, excepţia prematurităţii acţiunii, întrucât reclamanta nu poate emite pretenţii atâta timp cât nu există o hotărâre de guvern de declarare a stării de calamitate şi de aprobare a sumelor alocate de la bugetul de stat cu această destinaţie, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.D.R., deoarece ministerul nu poate recunoaşte, verifica, aproba, plăti ori îndeplini formalităţile în vederea acordării efective a despăgubirilor în mod direct către reclamantă.
De asemenea, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii anterior introducerii cererii de chemare în judecată, procedură prealabilă ce este impusă de Legea nr. 554/2004, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât ministerului nu i-a fost comunicată documentaţia întocmită în baza Legii nr. 381/2002.
La termenul din data de 5 aprilie 2012 D.G.F.P. Buzău pentru pârâtul Statul Român prin M.F.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii, arătând că acţiunea promovată este supusă plăţii taxei de timbru şi a timbrului judiciar, conform Legii nr. 146/1996 şi O.G. nr. 32/1995, neplata acestor taxe atrăgând anularea cererii, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, întrucât Legea nr. 381/2002 stabileşte cadrul legal pentru acordarea despăgubirilor, competenţa în aplicarea acestei legi revenind exclusiv M.A.D.R.
Prin Sentinţa civilă nr. 217 din 14 iunie 2012 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii acţiunii, a respins acţiunea ca tardiv formulată de reclamanta SC C.R. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - prin Ministru, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Buzău, Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului României şi Statul Român - prin Ministerul de Finanţe şi a respins celelalte excepţii invocate de pârâte, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanta a îndeplinit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru prevăzută de Legea nr. 146/1997 şi a timbrului judiciar, conform O.G. nr. 32/1995, la dosarul cauzei aflându-se chitanţa 433905 din 5 aprilie 2012 cu care s-a achitat suma de 4 RON, precum şi timbru judiciar în cuantum de 0,30 RON.
Curtea de Apel a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.A.D.R. ca neîntemeiată, raportat la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură, potrivit cărora Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor sesizează Guvernul, în scopul de a se declara starea de calamitate naturală prin hotărâre, iar, conform art. 18 din acelaşi act normativ, producătorii agricoli ce înregistrează pagube produse de fenomenele naturale pot primi despăgubirile aferente de la bugetul de stat prin bugetul acestui pârât.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesule pasive a M.F.P., Curtea de Apel a respins-o, de asemenea, ca neîntemeiată, întrucât, în situaţia în care se urmează procedura prevăzută de Legea nr. 381/2002, finalizată prin stabilirea în favoarea producătorilor agricoli a despăgubirilor aferente calamităţilor naturale, acestea se acordă de la bugetul de stat, prin bugetul M.A.D.R., Ministerului Finanţelor Publice incumbându-i obligaţia de a prevedea în bugetul de stat sume cu această destinaţie, în lipsa îndeplinirii acestor atribuţii scopul actului normativ neputând fi realizat.
De asemenea, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, reprezentat prin Secretariatul General al Guvernului, întrucât, potrivit acţiunii precizate şi dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 381/2002, Guvernul, în funcţie de calamităţile naturale, precum şi de mărimea zonelor afectate, declară starea de calamitate naturală prin hotărâre.
Excepţiile prematurităţii acţiunii şi inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocate de pârâţi au fost respinse, de asemenea, ca neîntemeiate.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, invocată de pârâtul Guvernul României, în baza dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a constatat că data naşterii dreptului societăţii reclamante la despăgubirea prevăzută de Legea nr. 381/2002, este data depunerii şi înregistrării cererii la DADR Buzău.
Societatea reclamantă a iniţiat demersuri şi a îndeplinit procedura prevăzută de art. 9 - 12 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2001.
În conformitate cu dispoziţiile legii speciale, cererile/actele de constatare se depun la DADR judeţene, în speţă, potrivit actelor depuse de partea reclamantă, cererile/procesele-verbale de constatare a calamităţilor (nr. 6256 din 13 august 2009) pentru cultura de porumb au fost întocmite în august 2009 şi depuse la DADR Buzău.
Din această perspectivă, dreptul părţii reclamante de a sesiza instanţa de contencios administrativ atât cu privire la emiterea unei hotărârii de guvern cât şi la acordarea de despăgubiri trebuia exercitat în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, calculate în raport cu data înregistrării cererii la DADR Buzău, în august 2009, când evident, reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Din actele dosarului reiese că acţiunea reclamantei a fost expediată instanţei la data de 8 martie 2012, cu mult peste termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În aceste condiţii, primele două capete de cerere sunt supuse incidenţei art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond a mai reţinut că dispoziţiile art. 18 şi 19 din Legea nr. 554/2004 prevăd termene speciale de prescripţie pentru despăgubirile pentru daunele materiale şi morale cauzate reclamantului, prin actul administrativ sau refuzul nejustificat supus judecăţii.
Aşadar, cererea de despăgubiri în cauză este supusă termenului prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. (2), urmând soarta primelor capete de cerere-principale.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta SC „C.R.” SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului recurenta a arătat că soluţia instanţei este greşită atât sub aspectul reţinerii situaţiei de fapt, cât şi al interpretării normelor de drept incidente.
Recurenta a precizat că într-o hotărâre similară, respectiv Decizia nr. 1864 din 30 martie 2011 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 63/42/2010, s-a stabilit în mod irevocabil faptul că în materia acordării de despăgubiri conform dispoziţiilor Legii nr. 381/2002 nu este aplicabilă procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Or, dacă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privitoare la finele de neprimire rezultate din procedura prealabilă, cu atât mai puţin vor fi aplicabile termenele de prescripţie prevăzute de acelaşi act normativ cu aplicare strictă la diversele modalităţi de soluţionare a procedurii prealabile.
Obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea de despăgubiri, ca atare temeiul juridic în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune este dat de dispoziţiile dreptului comun în materie, şi anume prescripţia de 3 ani, în conformitate cu Decretul nr. 167/1958, negăsindu-şi aplicabilitate în cauză dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei şi,eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, poate formula acţiune la instanţa de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al sau recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii”.
Înalta Curte constată că, în cauză, acordarea despăgubirilor şi a penalităţilor de întârziere aferente constituie capete de cerere accesorii primelor două capete de cerere din acţiunea introductivă, astfel cum a fost precizată.
Deci, capetele principale de cerere sunt supuse incidenţei art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar cererea de despăgubire este supusă dispoziţiilor art. 18 şi 19 din lege, urmând a fi formulată în termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2), urmând astfel soarta capetelor principale de cerere.
Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;
d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.”
Potrivit dispoziţiilor alin. (2) din acelaşi text:, „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".
Instanţa de control judiciar apreciază că recurenta-reclamantă a iniţiat demersuri prin care a solicitat îndeplinirea operaţiunilor administrative necesare pentru a primi despăgubirea prevăzută de lege, aşa încât termenele de prescripţie, respectiv de decădere, prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 au început să curgă de la data depunerii şi înregistrării cererii la DADR Buzău, sub nr. 6256 din 13 august 2009.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, în analiza excepţiei tardivităţii acţiunii, instanţa de fond a determinat în mod corect data naşterii dreptului reclamantei la despăgubirea prevăzută de Legea nr. 381/2002, observând că aceasta coincide cu data depunerii şi înregistrării cererii la DADR judeţeană.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă a promovat cererea de chemare în judecată la data de 8 martie 2012 fără să fi fost justificat, în cauză, vreun caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei, potrivit art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, aşadar, cu mult peste termenul prevăzut de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, după stingerea dreptului la acţiune în sens material.
Aşadar, recurenta-reclamantă a depăşit termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, neexistând nici un temei legal pentru a considera că cererea de chemare în judecată a fost formulată în termen.
Susţinerile recurentei potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1864/2001 a stabilit că în materia acordării despăgubirilor conform Legii nr. 381/2002, nu este aplicabilă procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu au relevanţă în cauza de faţă.
Este adevărat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin această decizie a stabilit că toate demersurile efectuate conform Legii nr. 381/2002 sunt suficiente pentru a considera că autoritatea a fost sesizată anterior instanţei de judecată.
Însă, în cauza de faţă, instanţa de fond nu a respins acţiunea recurentei-reclamante pentru lipsa plângerii prealabile.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea ca tardivă, reţinând că a fost depăşit termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC „C.R.” SRL împotriva Sentinţei nr. 217 din 14 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6453/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 6431/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
