ICCJ. Decizia nr. 659/2013. Contencios. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 659/2013
Dosar nr. 927/46/2012
Şedinţa publică de la 8 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâtul G.B., în calitate de Preşedinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând obligarea pârâtului la plata unei amenzi de 20% din salariul minim pe economie, pentru fiecare zi de întârziere, în aplicarea Sentinţei nr. 165/F-Cont din 28 iulie 2010, modificată prin Decizia nr. 1331 din 4 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivare, se arată că în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificare, solicitând acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul autoarei sale M.C.D., preluat abuziv de către stat.
Prin Dispoziţia nr. 1973/2004 emisă de Primarul Municipiului Drăgăşani s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 189,65 mp din terenul deţinut iar prin Dispoziţia nr. 670/2006, s-a dispus restituirea în natură şi a terenului de 125 mp. Pentru construcţia demolată şi restul de 65,35 mp s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Dosarul a fost înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. 3836 din 7 iulie 2006, însă această autoritate nu l-a soluţionat, motiv pentru care reclamantul s-a adresat Curţii de Apel Piteşti, care prin Sentinţa nr. 165 din 28 iulie 2010 i-a respins cererea. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a admis însă recursul şi a obligat CCSD să emită decizia de despăgubiri.
În vederea executării Sentinţei nr. 165 din 28 iulie 2010 reclamantul a solicitat obligarea Preşedintelui CCSD la plata amenzii prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004, cerere respinsă de Curtea de Apel Piteşti prin Sentinţa nr. 404 din 28 septembrie 2011 pe considerentul că, deoarece a fost contestată valoarea imobilului executarea hotărârii nu a fost posibilă.
Ulterior, prin Sentinţa nr. 4 din 27 ianuarie 2012, Curtea de Apel a admis cererea formulată pentru aplicarea amenzii de 20% din salariul minim pe economie d-nei D.D. - Preşedinta C.C.S.D., prin Decizia nr. 1114 din 1 martie 2012, fiind modificată sentinţa în sensul că amenda se va calcula începând cu 4 aprilie 2011, până la data executării efective.
În Dosarul nr. 456/46/2012, reclamantul a solicitat obligarea C.C.S.D. să emită decizia, să stabilească valoarea totală datorată statului de D.D., respectiv obligarea pârâtelor la daune interese, în sumă de 47.740 RON pentru neîndeplinirea obligaţiei de a emite decizia.
Prin Sentinţa nr. 256 din 6 iunie 2012, i-au fost respinse capetele 1 şi 2 din cerere, iar prin Sentinţa nr. 22 din 6 iunie 2012 i-a fost respins şi capătul 3 din cerere, recursurile aflându-se pe rolul instanţei supreme cu termen de judecată la 18 februarie 2014 şi 19 februarie 2014.
Se arată că şi în situaţia în care potrivit O.U.G. nr. 4/2012, activitatea Comisiei este suspendată aceasta poate să emisă decizia în baza hotărârii judecătoreşti, pronunţată anterior Ordonanţei de urgenţă.
La data de 9 noiembrie 2012, reclamantul a modificat cererea principală, solicitând introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de Ministerul de Finanţe pentru a se stabili şi în contradictoriu cu acesta suma totală pe care o are de plătit pârâtul G.B., preşedinte al C.C.S.D., către stat, cu titlu de amendă, din 29 mai 2012 până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 38/F-CC din 7 decembrie 2012 a respins cererea reclamantului în contradictoriu cu Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Totodată, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul G.B. - în calitate de preşedinte al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că în ce priveşte cererea de chemarea în judecată a Statului Român reprezentat prin Ministerul de Finanţe acesta nu are calitate procesuală pasivă, dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, referindu-se exclusiv la conducătorul autorităţii învestită de lege cu emiterea actului administrativ.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că cererea se impune a fi respinsă ca urmare a adoptării Legii nr. 117/2012 de aprobare a O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Astfel, reţine instanţa, textul art. 24 din Legea nr. 554/2004 prevede obligativitatea executării hotărârii judecătoreşti atâta timp cât actele şi operaţiunile specifice dispuse prin aceasta pot fi îndeplinite în temeiul legii. Or, de vreme ce derularea procedurilor specifice a fost suspendată până în luna mai 2013, înseamnă că nu se pot dispune măsuri coercitive conducătorului autorităţii, măsuri care să impună executarea sentinţei în sensul îndeplinirii obligaţiei de emitere a titlului de despăgubire, de vreme ce legea este cea care dispune suspendarea procedurilor, tocmai pentru a se identifica un sistem de despăgubiri care să permită deblocarea operaţiunilor de acordare a despăgubirilor.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs D.A..
Recurentul a susţinut, că în ceea ce priveşte posibilitatea executării hotărârii judecătoreşti irevocabile, interpretarea prevederilor O.U.G. nr. 4/2012, modificată prin Legea nr. 117/2012, în condiţiile lipsirii de executorialitate a unei hotărâri irevocabile anterioare cu consecinţa paralizării unei noi acţiuni, introdusă de persoana căreia i s-a recunoscut dreptul pretins, lasă fără substanţă dreptul de acces la un tribunal, garantat de art. 6 din Convenţie.
Recursul este nefondat.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Înalta Curte constată că obiectul cauzei deduse judecăţii îl reprezintă aplicarea amenzii prevăzută de dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 republicată, Preşedintelui Comisiei Centrale pentru fiecare zi de întârziere în aplicarea Sentinţei nr. 165/F-CONT din 28 iulie 2010, modificată prin Decizia nr. 1331 din 4 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:
"(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere."
Analiza legislaţiei aplicabile în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorităţii publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau, în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Aşa fiind, rezultă că Preşedintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor avea obligaţia de a executa hotărârea menţionată, în sensul de a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire, într-un termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării, deşi acest lucru este discutabil întrucât raportul de evaluare s-a întocmit în timpul procesului iar despăgubirile sunt derizorii din punctul de vedere al reclamantului, care le-a contestat.
Or, în interiorul acestui interval a intrat în vigoare, la data de 15 martie 2012, O.U.G. nr. 4/2012, al cărei articol unic prevede că "La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, nr. 653/22.07.2005, cu modificările şi completările ulterioare".
Ulterior, prin Legea nr. 117/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din Titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei şi unele măsuri adiacente", a fost prelungită până la data de 15 mai 2013, perioada de suspendare a emiterii titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi a procedurilor de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri.
Astfel, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012 s-au suspendat procedurile de evaluare şi de emitere a titlurilor de despăgubire, fără ca legiuitorul să facă vreo distincţie între situaţiile soluţionate prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi celelalte cazuri, instituind un tratament unitar pentru toate persoanele ale căror dosare se află în curs de soluţionare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pe de altă parte, pentru antrenarea răspunderii juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiţii, între acestea fiind o faptă culpabilă şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.
Neîndeplinirea obligaţiei de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noţiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii şi a obliga la plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Dar, pentru a se dispune aplicarea celor două categorii de sancţiuni trebuie să se dovedească şi existenţa vinovăţiei celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare.
În cauza analizată lipseşte acest ultim element esenţial al răspunderii juridice, potrivit celor ce se vor explica mai jos.
Răspunderea reglementată prin textul de lege sus-menţionat funcţionează ca o sancţiune a atitudinii de pasivitate a comisiei şi a conducătorului instituţiei.
În prezenta cauză, urmare a suspendării prin lege a atribuţiei de emitere a deciziilor prevăzute de Legea nr. 247/2005, nu se poate reţine culpa autorităţii în depăşirea termenului de punere în executare a hotărârii judecătoreşti.
De altfel, în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, s-a explicat că atunci când autorităţile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească şi nu îndeplinesc această obligaţie, pentru aplicarea unei sancţiuni trebuie să se aibă în vedere circumstanţele specifice fiecărui caz, precum şi atitudinea autorităţilor, eventuala inerţie a acestora (cauzele Fociac c/ România şi Sanglier c/ Franţa).
În speţa care formează obiectul prezentei analize judiciare, autoritatea pârâtă nu se află în culpă, pentru că, aşa cum s-a arătat anterior, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012 s-au suspendat procedurile de evaluare prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Mai trebuie precizat că prin Decizia nr. 723 din 5 iulie 2012 a Curţii Constituţionale, O.U.G. nr. 4/2012 a fost declarată ca fiind constituţională, iar în motivarea instanţei de contencios constituţional, care are acelaşi efect obligatoriu ca şi dispozitivul, s-a avut în vedere inclusiv suspendarea executării procedurii de emitere a titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti.
Astfel, a arătat Curtea Constituţională că suspendarea procedurilor nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăţilor, cât şi valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare.
În temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii.
Înalta Curte mai precizează că în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 şi O.U.G. nr. 4/2012, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, atât în ceea ce priveşte alegerea modalităţii de garantare a drepturilor patrimoniale, cât şi asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.
O asemenea măsură nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, pentru că statul a aplicat acelaşi principiu tuturor celor aflaţi în situaţii identice şi s-a încadrat în limitele de apreciere ale impulsului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.
Această reglementare este de natură a oferi un remediu legislativ temporar, până la adoptarea unor măsuri cu caracter general menite să înlăture disfuncţionalităţile mecanismului de restituire sau despăgubire, urmând ca statul, cu respectarea hotărârii pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Atanasiu ş.a., să aleagă măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale ale celor îndreptăţiţi.
Instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată că în speţă nu se poate reţine o culpă a pârâtei, având în vedere că dispoziţiile legale în vigoare la momentul expirării termenului în care urma să-şi execute obligaţiile suspendaseră temporar procedurile privind evaluarea imobilelor şi emiterea titlurilor de despăgubire şi că existenţa acestor prevederi legale constituie o cauză obiectivă care justifică neexecutarea obligaţiilor în termenele stabilite de instanţă, concluzionând în mod corect că nu îi este imputabilă autorităţii pârâte nerespectarea termenelor stabilite de instanţa de contencios administrativ pentru executarea obligaţiilor.
Cât priveşte cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român în mod corect instanţa de fond a respins cererea faţă de acesta, şi a reţinut că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 se referă exclusiv la conducătorul autorităţii învestită de lege cu emiterea actului administrativ.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul D.A. împotriva Sentinţei nr. 38/F-C din 7 decembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 655/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 665/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
