ICCJ. Decizia nr. 6611/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6611/2013
Dosar nr. 7834/1/2012
Şedinţa publică de la 9 octombrie 2013
Asupra cererii de revizuire de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea adresată Înaltei Curţi la data de 7 decembrie 2012, V.T.M. a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 4829 din 16 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte în Dosarul nr. 9235/2/2009, fiind indicate, ca temei al revizuirii, dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
A prezentat situaţia de fapt a cauzei, obiectul cererii deduse judecăţii şi soluţiile date în cauza dedusă judecăţii. A susţinut că orice normă legală este adoptată pentru a produce efecte, iar asimilarea la care se referă instanţa de fond este o modalitate nelegală de a adăuga la lege, în vederea neaplicării normei legale în vigoare, exclusiv pentru a nu soluţiona cauza potrivit obiectului acesteia.
A susţinut că prin decizia pronunţată în recurs, instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut, pronunţându-se însă asupra a ceea ce nu s-a cerut, fiind nesocotit principiul disponibilităţii, care obligă instanţa de judecată să se raporteze la pretenţiile formulate de părţi în cadrul litigiului, respectiv a limitelor stabilite prin cererea de chemare în judecată ori, după caz, a motivelor de recurs.
2. Hotărârea instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 4829 din 16 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins recursul declarat de V.T.M. împotriva Sentinţei nr. 1882 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut că recurentul-reclamant V.T.M. a solicitat instanţei de contencios administrativ, în esenţă, să constate refuzul nejustificat al intimatului-pârât Ministerul Apărării Naţionale de a emite un ordin de reluare a activităţii, după încetarea cauzei de suspendare a raportului de serviciu, precum şi de acordare a unor compensaţii băneşti.
Instanţa de control judiciar a reţinut că după administrarea unui probatoriu complex, instanţa de fond a ajuns la concluzia că nu există elemente care să contureze un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului, câtă vreme ministrul i-a aprobat solicitarea şi i s-a comunicat să se prezinte, în vederea reluării atribuţiilor de serviciu, la data de 1 septembrie 2009. S-a arătat că prima instanţă a constatat şi reţinut corect că toate celelalte aspecte privind pretenţiile băneşti, urmau să se rezolve distinct, reclamantul neavând temei legal pentru condiţionarea prezentării sale la locul de muncă, de stabilirea în avans a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri, aferente perioadei în care raportul de serviciu a fost suspendat.
Instanţa de control judiciar a răspuns distinct motivelor de recurs formulate de reclamant, astfel:
Referitor la respectarea limitelor învestirii.
Înalta Curte a constatat că prima instanţă nu şi-a depăşit limitele învestirii, dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fiind respectate.
Instanţa a reţinut că deşi cererea de chemare în judecată nu are ca obiect anularea ordinului arătat, instanţa de fond era obligată să antameze efectele pe care acesta le-a generat, din perspectiva petitului privind plata despăgubirilor constând în drepturi salariale, părţile situându-se pe poziţii divergente în privinţa incidenţei dispoziţiilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 în situaţia suspendării raporturilor de serviciu din iniţiativa funcţionarului public.
Instanţa de recurs a reţinut că în cauza dedusă judecăţii nu se pune problema încălcării principiului fundamental al disponibilităţii, câtă vreme prima instanţă s-a limitat a observa că, necontestarea în termen legal a unui act administrativ individual determină în mod necesar concluzia că dispoziţiile acestuia nu mai pot fi reconsiderate ulterior, prin schimbarea temeiului legal ce a stat la baza emiterii sale.
Referitor la situaţia de fapt.
Instanţa de control judiciar a reţinut faptul că instanţa de primă jurisdicţie şi-a fundamentat raţionamentul pe ideea că ordinul de suspendare din funcţie, iar nu ordinul de încetare a raportului de serviciu, nu a fost contestat în termen legal.
Referitor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
Instanţa de recurs a reţinut că acţiunea judiciară a fost formulată la data de 2 octombrie 2009, că sentinţa s-a pronunţat la data de 9 martie 2011, iar din verificarea actelor din dosar a rezultat respectarea dispoziţiilor care garantează caracterul echitabil al procedurii, amânările dispuse fiind justificate de respectarea dreptului la apărare al părţilor, de comunicarea actelor de procedură ale adversarului, ori de lămurirea situaţiei de fapt.
Referitor la fondul cauzei.
Instanţa de recurs a reţinut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor cuprinse în art. 1 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, pentru a se reţine existenţa unui refuz nejustificat al Ministerului Apărării Naţionale de a soluţiona cererea funcţionarului public de reluare a activităţii, după încetarea cauzei de suspendare a raportului de serviciu.
A reţinut instanţa de recurs faptul că prin condiţionarea prezentării la serviciu de rezolvarea unor pretenţii băneşti, a fost declanşat un litigiu în această etapă a procedurii administrative şi prin refuzul de prezentare la locul de muncă pentru înmânarea deciziei de reluare a activităţii, recurentul nu a făcut decât să emită supoziţii despre modul în care ar fi acţionat intimatul ulterior, despre cum nu i-ar fi fost respectate drepturile etc., instanţa de judecată neputând să sancţioneze „preventiv” pe intimatul-pârât, speculând asupra acţiunilor ori inacţiunilor sale viitoare.
II. Decizia instanţei de revizuire
Înalta Curte sesizată cu soluţionarea cererii de revizuire de faţă, analizând motivele invocate în raport cu hotărârea atacată şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispoziţiile art. 125 alin. (3) şi art. 128 din Constituţie, competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
Codul de procedură civilă reglementează în Titlul V - Capitolul II, revizuirea hotărârilor (art. 322 - 328), cale extraordinară de atac, iar în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Or, în cauza dedusă judecăţii prin Sentinţa nr. 1882 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul V.T.M. în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naţionale, iar în recurs, instanţa de control judiciar a respins recursul ca nefondat.
Respingerea acţiunii reclamantului şi menţinerea acesteia în recurs nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., deoarece ipoteza acordării a mai mult decât s-a cerut ori nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut se raportează la cererea de chemare în judecată, iar instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii în întregul său, fără a se putea susţine că nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori că s-a dat mai mult decât s-a cerut. Prin lucru cerut trebuie să se înţeleagă cererea concretă, cererile accesorii şi nu diferitele argumente care susţin sau combat aceste cereri.
Instanţa de revizuire a constatat că cererea de revizuire formulată nu îndeplineşte nici cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., întrucât decizia atacată nu evocă fondul. Şi este concluzia pe care Înalta Curte a menţinut-o constant prin deciziile sale, pronunţate în această materie.
Astfel, Înalta Curte a reţinut faptul că cererea de revizuire formulată împotriva unei decizii pronunţată de o instanţă de recurs, decizie prin care recursul a fost respins ca nefondat, este inadmisibilă, întrucât respingând recursul, instanţa nu a pronunţat ea însăşi o hotărâre asupra fondului cererii de chemare în judecată, ci a analizat motivele de recurs invocate. Hotărârile instanţelor de recurs care evocă fondul sunt acelea prin care instanţele admit recursul şi, rejudecând cauza dedusă judecăţii, modifică în tot sau în parte hotărârea atacată.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că cererea de faţă nu poate fi primită, întrucât procedând la verificarea deciziei atacate în raport cu motivul de revizuire formulat, a rezultat că cererea de revizuire nu se încadrează în limitele stabilite de dispoziţiile legale.
Văzând şi dispoziţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de V.T.M. împotriva Deciziei nr. 4829 din 16 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6608/2013. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 6650/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
