ICCJ. Decizia nr. 6997/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6997/2013
Dosar nr. 10980/2/2011
Şedinţa publică de la 31 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC D.I.E. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei de sancţionare nr. 83 din 28 noiembrie 2011, în totalitate, emisă de pârât şi, în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertisment.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost sancţionată pentru că nu ar fi răspuns în termen legal la anumite solicitări de informaţii adresate de Consiliul Concurenţei, însă la sediul social nu s-a primit nicio solicitare de furnizare de date, iar reprezentanţii societăţii sau persoana desemnată cu primirea corespondenţei nu au primit sub semnătură şi ştampilă nicio solicitare la care să nu se fi răspuns şi nicio revenire la solicitarea iniţială. A mai arătat că a interogat baza de date a Consiliului Concurenţei, iar la data de 28 septembrie 2011 a transmis prin poştă datele solicitate.
În ceea ce priveşte datele ce formează obiectul solicitării de informaţii, a arătat că sunt date statistice, care se regăsesc şi în alte forme furnizate şi sunt publice la Direcţia de Statistică şi la Direcţia specializată din cadrul B . N . R . , iar prin nefurnizarea informaţiilor respective nu se aduce niciun fel de atingere sau prejudiciu statului sau altei entităţi, societatea neurmărind să se sustragă de la anumite obligaţii bugetare.
Referitor la temeiul aplicării sancţiunii, a arătat că situaţia societăţii nu se încadrează în ipotezele la care se referă textul de lege invocat, art. 50 lit. b) din Legea nr. 21/1996, iar cât priveşte cuantumul amenzii aplicate, a apreciat că s-a aplicat în mod nejustificat un procent de majorare de 0,3%, amenda aplicată nu respectă dispoziţiile legale privind individualizarea sancţiunii şi este disproporţionată, fiind de natură a determina intrarea în incapacitate de plată.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că încălcarea prevederilor legale în domeniul concurenţei constituie contravenţie, indiferent dacă fapta e săvârşită cu intenţie sau din culpă.
A arătat că reclamanta a confirmat primirea solicitării de informaţii la data de 08 martie 2011, prin semnătura aplicată pe confirmare de contabilul societăţii, revenirea fiind primită în data de 03 mai 2011, însă acestea nu au fost transmise de către reclamantă, nefiind înscrise în registrul de intrări-ieşiri al Consiliului.
Referitor la absenţa unui prejudiciu, a învederat că în sarcina reclamantei s-a reţinut o contravenţie care afectează indirect mediul concurenţial, a arătat că temeiul legal a fost corect reţinut, iar cu privire la cuantumul amenzii a menţionat că s-a aplicat în conformitate cu Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind individualizarea sancţiunilor, în funcţie de gravitatea şi durata faptei, în concret aceasta fiind apreciată de gravitate mică şi de lungă durată.
În ceea ce priveşte cererea subsidiară de înlocuire a amenzii cu avertisment, pârâtul a subliniat că în materie de concurenţă nu se aplică dispoziţiile de drept comun ale O.G. nr. 2/2001 sub acest aspect, Legea nr. 21/1996 conţinând norme derogatorii.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 2587 din 10 aprilie 2012, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 83 din 28 noiembrie 2011, Consiliul Concurenţei a constatat săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 50 lit. b) din Legea concurenţei nr. 21/1996 de către SC D.I.E. SRL , prin nefurnizarea informaţiilor şi documentelor solicitate potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) lit. a ) din aceeaşi lege şi a sancţionat societatea cu amendă în cuantum de 104.162 lei, reprezentând 0,4% din cifra de afaceri realizată în anul 2010.
Prima instanţă a reţinut că, în cauză, prin adresa Consiliului Concurenţei nr. 3140 din 28 februarie 2011 s-au solicitat reclamantei, în temeiul art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei, informaţii şi documente în cadrul investigaţiei, termenul de răspuns indicat în solicitare a fost 08 aprilie 2011, însă deşi această solicitare a fost primită de reclamanta la data de 08 martie 2011, nu a transmis niciun răspuns, aşa cum reiese din confirmarea de primire remisă pârâtului.
Totodată, a reţinut că autoritatea pârâtă a transmis societăţii o scrisoare de revenire, nr. 6526 din 28 aprilie 2011, comunicată prin poştă, în care s-a indicat un termen de răspuns de 7 zile lucrătoare de la primire. Nici în urma primirii scrisorii de revenire, confirmată de societate în data de 03 mai 2011, aceasta nu a furnizat Consiliului Concurenţei informaţiile solicitate.
Prin adresa nr. 10611 din 28 iulie 2011, pârâtul a solicitat reclamantei punctul de vedere cu privire la fapta sa, în baza art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor de către Consiliul Concurenţei, în termen de 2 zile lucrătoare de la primire, însă împrejurarea că reclamanta a transmis autorităţii punctul său de vedere nu este probată.
Prima instanţă a reţinut, din înscrisurile depuse de pârât, că reclamantei i-au fost comunicate solicitările de furnizare de informaţii, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la sediul social, sub semnătura contabilului, respectiv a secretarei. Absenţa ştampilei societăţii sau faptul că persoanele respective nu erau desemnate cu primirea corespondenţei, împrejurare care de altfel nu a fost probată şi, în orice caz, reprezintă o chestiune de organizare internă a societăţii, nu sunt de natură a vicia procedura de comunicare, atâta timp cât nu se contestă calitatea primitorilor ac telor de prepuşi ai societăţii.
Totodată, a apreciat că nu poate primi susţinerile reclamantei, potrivit cărora ar fi transmis informaţiile solicitate la data de 28 septembrie 2011, prin poştă, acestea nefiind dovedite, în condiţiile în care autoritatea pârâtă neagă primirea documentelor, iar autenticitatea confirmării de primire prezentată de societate este îndoielnică, înscrisul prezentat de reclamantă ca dovadă a transmiterii informaţiilor solicitate de pârât fiind înlăturat.
În ceea ce priveşte natura informaţiilor solicitate, reclamanta susţinând că acestea erau date statistice, publice, furnizate şi altor instituţii, prima instanţă a reţinut că aceste afirmaţii, nedovedite de altfel, vin în contradicţie cu cele potrivit cărora documentaţia ce trebuia completată şi transmisă la solicitarea pârâtului era una complexă, presupunând angajarea unei persoane care să se ocupe în mod special de îndeplinirea acestei obligaţii, în plus, legea sancţionează nefurnizarea informaţiilor, indiferent de natura acestora.
Cât priveşte inexistenţa unui prejudiciu invocată de reclamantă, prima instanţă a reţinut că nici aceasta nu este o condiţie pentru reţinerea contravenţiei prevăzute de art. 50 lit. b) din Legea nr. 21/1996, iar criticile cu privire la temeiul de drept invocat de autoritatea pârâtă pentru aplicarea sancţiunii sunt neîntemeiate, în condiţiile în care acest text de lege sancţionează nu doar furnizarea de informaţii inexacte, incomplete sau care induc în eroare ori de documente incomplete, ci şi nefurnizarea informaţiilor şi documentelor solicitate conform prevederilor art. 35 alin. (1) lit. a ) din lege, situaţia de fapt reţinută de pârât fiind astfel conformă textului de lege.
Referitor la cuantumul amenzii aplicate, prima instanţă a reţinut că pârâtul a aplicat cuantumul de 0,2%, acţionând cu respectarea marjei de apreciere recunoscută de lege.
Astfel, pârâtul a avut în vedere faptul că informaţiile solicitate nu au fost comunicate în 30 zile de la data solicitării, ceea ce califică fapta drept o încălcare de lungă durată, a aplicat factorul de multiplicare 2, prevăzut de Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 50 şi 501 din Legea concurenţei nr. 21/1996, astfel că nivelul de bază al amenzii a fost stabilit la 0,4% din cifra totală de afaceri a societăţii reclamante pe anul 2010, nivel menţinut în raport cu faptul că nu au fost identificate circumstanţe atenuante sau agravante.
Lipsa intenţiei şi buna-credinţă invocate de reclamantă nu au fost reţinute, în condiţiile în care probatoriul administrat în cauză atestă faptul că reclamanta a primit solicitarea de informaţii şi revenirea la aceasta, însă nu s-a conformat în termenele prevăzute, iar calitatea reclamantei de mare contribuabil şi dificultăţile sale financiare nu au relevanţă în cauză.
Referitor la lipsa unui prejudiciu, prima instanţă a reţinut că respectiva contravenţie reţinută în sarcina reclamantei nici nu presupune producerea unui prejudiciu concret, ci este incriminată în considerarea faptului că poate împiedica exercitarea atribuţiilor Consiliului Concurenţei, astfel că nici acest argument nu este de natură a contura existenţa unei circumstanţe atenuante, iar amenda a fost corect individualizată.
În fine, cât priveşte solicitarea de înlocuire a amenzii cu avertisment a apreciat că este inadmisibilă, în condiţiile în care Legea nr. 21/1996 derogă sub acest aspect de la dreptul comun al contravenţiilor reprezentat de O.G. nr. 2/2001.
Aşa fiind, prima instanţă a reţinut că în mod legal a fost emisă decizia contestată, prin care s-a reţinut în sarcina reclamantei săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 50 lit. b ) din Legea nr. 21/1996, text de lege conform căruia nefurnizarea informaţiilor şi documentelor solicitate în baza art. 35 alin. (1) lit. a ) din acelaşi act normativ constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 0,1% la 1% din cifra de afaceri totală realizată de către contravenient în anul financiar anterior sancţionării.
3. Recursul formulat de reclamanta SC D.I.E. SRL împotriva Sentinţei nr. 2587 din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti
Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă critică soluţia instanţei de fond, susţinând că s-a reţinut în mod eronat şi s-a denaturat apărarea referitoare la multitudinea materialelor şi a datelor solicitate în formularul care trebuia completat.
Nu se justifică nici cuantumul ridicat al amenzii stabilite, mai ales în condiţiile economice de astăzi în care toate societăţile se luptă pentru evitarea falimentului, mai ales că nu există o atingere concretă adusă valorilor economice, morale şi de drept.
S-a reţinut în mod greşit că reclamanta „nu a arătat disponibilitatea de a comunica datele solicitate”, câtă vreme s-a purtat o corespondenţă şi s-au cerut lămuriri cu privire la maniera de completare, iar într-un final obligaţia de transmitere a datelor a fost îndeplinită.
Cu referire la faptul că adresele au fost primite de secretară şi contabilul societăţii, recurenta susţine că nu a afirmat niciodată astfel, fiind simple supoziţii ale pârâtului.
Recurenta arată că a făcut dovada comunicării cu un act ce constă în confirmarea de primire transmisă prin poşta română şi că nu s-a făcut dovada contrarie.
Cererea de înlocuire a amenzii cu sancţiunea avertisment are la bază jurisprudenţa instanţelor în alte cauze dar şi împrejurarea că nu a existat intenţie în netransmiterea materialelor solicitate şi nu există nici prejudiciu.
Cererea subsidiară legată de diminuarea cuantumului amenzii este întemeiată în raport de inexistenţa intenţiei pentru nefurnizarea de date, dar şi a inexistenţei unui prejudiciu.
4. Apărările formulate de intimatul-pârât Consiliul Concurenţei
Prin întâmpinare, se solicită respingerea recursului ca nefondat, informaţiile solicitate au avut o importanţă foarte mare pentru finalizarea adecvată a investigaţiei şi nu au constat doar în simple „date statistice” sau „situaţii tabelare”, cum în mod eronat susţine recurenta.
Ceea ce afirmă recurenta este contradictoriu, în realitate, în mod indirect, aceasta recunoaşte că solicitarea de informaţii i-a fost comunicată.
În cauză nu sunt incidente prevederile referitoare la aplicarea măsurii avertismentului, deoarece Legea nr. 21/1996 a instituit un regim derogatoriu de la dreptul comun.
Faţă de cererea subsidiară de remissio poenae¸ intimatul apreciază că autoritatea de concurenţă a individualizat în mod corect sancţiunea şi a aplicat în mod legal şi justificat un procent de 0,4% din cifra de afaceri.
II. Considerentele Înaltei Curţi - instanţa competentă să soluţioneze calea de atac extraordinară exercitată
1. Recursul este nefondat.
Este de netăgăduit că autoritatea de concurenţă a solicitat recurentei-reclamante informaţii/ documente în cadrul unei investigaţii, prin adresele nr. 3140 din 28 februarie 2011 şi nr. 6523 din 28 aprilie 2011.
Societatea a confirmat primirea ambelor adrese, prin semnăturile contabilului şi secretarei.
Apărarea recurentei în sensul că cele două persoane nu reprezentau în mod legal societatea a fost în mod corect apreciată negativ de judecătorul fondului, deoarece nu interesează aspecte ce ţin de organizarea internă a entităţii.
Cu privire la invocarea existenţei unui răspuns din partea societăţii, transmis prin intermediul poştei, se remarcă faptul că Poşta Română, în urma cercetărilor efectuate, a comunicat că nu există nicio trimitere cu expeditor SC D.I.E. SRL pe adresa Consiliului Concurenţei.
Motivul de recurs ce priveşte respingerea solicitării de înlocuire a amenzii contravenţionale cu sancţiunea avertisment este nefondat.
Înalta Curte constată că prin dispoziţiile Legii nr. 21/1996 nu s-a prevăzut expres interzicerea aplicării sancţiunii avertisment, astfel cum de exemplu, există o atare dispoziţie în cuprinsul Legii nr. 50/ 1991 privind regimul construcţiilor.
Conform dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.
Prin urmare, dacă, cu referire la contravenţia prevăzută de art. 50 lit. b) din Legea nr. 21/1996 nu se interzice expres aplicarea avertismentului, contravenientul poate fin sancţionat cu avertisment.
Art. 56 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 potrivit căruia „contravenţiilor prevăzute la art. 50 lit. d) şi e) li se aplică prevederile O.G. nr. 2/2001 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia art. 5, 8, 28, 29, 32 şi 34 din O.G. nr. 2/2001” se interpretează în sensul că numai cu privire la aceste contravenţii (de la lit. d) şi e) anumite dispoziţii din O.G. nr. 2/2001 nu sunt aplicabile.
Restul dispoziţiilor contravenţionale urmează regimul dreptului comun în materie, în măsura în care nu există în Legea nr. 21/1996, prevederi contrare.
Sancţiunea avertisment se aplică însă în cazul în care fapta este de gravitate redusă, potrivit art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001.
În speţă, fapta contravenţională reţinută nu este considerată de lege de o gravitate redusă, pentru a se putea dispune înlocuirea sancţiunea amenzii cu avertismentul.
Nefurnizarea informaţiilor şi documentelor solicitate într-o anchetă în domeniul concurenţei conduce la îngreunarea lucrului şi întârzierea în emiterea deciziei.
Amenda contravenţională de la 0,1% la 1% din cifra de afaceri totală din anul financiar anterior sancţionării stabilite de legiuitor în cazul contravenţiilor de la art. 50 lit. b) din Legea nr. 21/1996 face ca fapta să nu fie considerată de o gravitate redusă pentru a se putea aplica sancţiunea „avertisment”.
În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, se observă că autoritatea de concurenţă s-a orientat spre minimul amenzii de 0,2%, însă coeficientul s-a înmulţit cu 2%, factorul aferent încălcărilor de lungă durată.
2. Faţă de acestea, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC D.I.E. SRL împotriva Sentinţei nr. 2587 din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6993/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 7003/2013. Contencios → |
|---|
