ICCJ. Decizia nr. 7003/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7003/2013
Dosar nr. 9780.1/2/2009
Şedinţa publică de la 31 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura derulată în primul ciclu procesual
1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii I.C., I.O. şi I.R. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Dâmboviţa şi Ministerul Culturii, cultelor şi Patrimoniului Naţional, în principal, obligarea pârâtelor la declanşarea procedurii şi emiterea ordinului de declasare a imobilului situat în localitatea Pucioasa, str. Republicii, judeţul Dâmboviţa, iar în subsidiar, obligarea pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor la emiterea avizului pozitiv pentru eliberarea de către autoritatea publică locală a autorizaţiei de demolare a aceluiaşi imobil.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt titulari ai dreptului de proprietate comună asupra imobilului menţionat, că sunt incidente dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, că imobilul este inutilizabil potrivit destinației sale şi prezintă riscuri majore de a produce pagube şi a angaja răspunderea juridică, iar refuzul pârâţilor de a emite avizul pozitiv de demolare este unul nejustificat, le îngrădește dreptul de proprietate şi este contrar prevederilor Legii nr. 422/2001.
1.2. Prin Sentinţa nr. 3018 din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calității procesuale active a reclamanţilor şi acţiunea
formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată, reţinând că refuzul pârâţilor privind acordarea avizului de demolare şi emiterea ordinului de declasare a imobilului nu este unul nejustificat.
1.3. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
1.4. Prin Decizia nr. 3058 din 3 iunie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul promovat, a casat hotărârea primei instanţe şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, reţinând că în speţă, pentru a se putea cenzura eventualul abuz de drept administrativ al pârâţilor, se impune ca instanţa să administreze cel puţin o expertiză tehnică pentru a se stabili exact situaţia imobilului în litigiu.
2. Soluţia dată de instanţa de fond, după casare
2.1. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 9780.1/2/2009, iar cu ocazia rejudecării, prima instanţă a încuviinţat reclamanţilor proba cu înscrisuri şi efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea construcţii.
2.2. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în fond după casare, prin Sentinţa nr. 7807 din 21 decembrie 2011, a respins excepţiile de nelegalitate ale actelor administrative atacate şi acţiunea formulată de reclamanţi.
2.3. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii au invocat excepţia de nelegalitate a actelor pârâţilor privind înscrierea Ansamblului Urban din strada Republicii, oraşul Pucioasa, judeţul Dâmboviţa în lista monumentelor istorice la poziţia nr. 1030 din anexa la Ordinul M.C.P.N. nr. 2361 din 12 iulie 2010 pentru modificarea Ordinului M.C.P.N. nr. 2314/2004, privind aprobarea listei monumentelor istorice actualizată şi a listei monumentelor istorice dispărute - fosta poziţie 1036 din anexa la Ordinul M.C.P.N. nr. 2314/2004, precum şi excepţia nelegalității actului administrativ, constând în avizul negativ dat cererii lor de demolare a imobilului în cauză.
În susţinerea excepţiei, reclamanții au arătat că prevederile Legii nr. 422/2001 se aplică numai monumentelor istorice şi au fost extinse de care pârâţi în mod artificial asupra clădirii în cauză, aflată în stare de ruină, arătând, în esenţă, că din dispozițiile art. 3 din Legea nr. 422/2001 reiese că trebuiau clasate mai întâi ca monumente istorice toate imobilele din ansamblul urban şi nu ansamblul în întregul lui.
Nu este vorba nici despre o zona de protecție, deoarece era necesară existenta in zona respectivă a cel puţin unui monument istoric clasat potrivit procedurii prevăzute la art. 8-11 din Legea nr. 422/2001, aşa-zisul ansamblu urban fiind neexistent în teren, reducându-se numai la clădirea în cauza aflată în stare de ruină, invocând dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 şi numeroase hotărâri ale Consiliului Local Pucioasa prin care s-au aprobat, fără vreo viză a pârâtei, construcţii (după demolări) incluse în zona pretinsului ansamblu urban.
În concluzie, reclamanţii au arătat că nu s-a cerut avizul pârâtei deoarece imobilele respective nu erau clasate ca monumente istorice neaflându-se sub incidenţa Legii nr. 422/2001, ansamblul fiind inclus în mod abuziv şi nelegal la poziția din lista monumentelor istorice prin Ordinul M.C.P.N., fără o bază legală.
Cu privire la excepția nelegalității Ordinului M.C.P.N. nr. 2361 din 12 iulie 2010 pentru modificarea Ordinului M.C.P.N. nr. 2314/2004 privind aprobarea listei monumentelor istorice, actualizată, şi a listei monumentelor istorice dispărute - fosta poziţie 1036 din anexa la Ordinul M.C.P.N. nr. 2314/2004, prima instanţă a reţinut că acest ordin a fost emis mult ulterior datei introducerii acţiunii, astfel că acesta nu a stat nici la baza refuzului M.C.P.N. la declanşarea procedurii de declasare a imobilului situat în strada Republicii, judeţul Dâmbovița şi nici la baza avizului negativ dat de D.C.P.N. Dâmboviţa pentru demolarea acestui imobil.
Contrar susţinerilor reclamanţilor, prima instanţă a reţinut că Ordinul nr. 2314/2004 al M.C.P.N. în privinţa înscrierii la poziția 1036 din anexa a Ansamblului urban din strada Republicii, oraş Pucioasa, este legal, raportat la prevederile Legii nr. 422/2001.
Prin urmare, atât monumentul, cât şi ansamblul sau sit-ul sunt categorii de monumente istorice şi deci ori de câte ori dispozițiile legii fac referire la monument istoric, ori monumente istorice, au în vedere toate cele trei categorii şi nu doar categoria de la lit. a) a art. 3 din lege cum susţin reclamanţii, neputând fi reținută nici susținerea că “ansamblul urban” nu ar exista ci ar fi redus numai la imobilul în cauză, întrucât chiar din ordinul atacat, respectiv din coloana referitoare la adresă, reiese ca locația ansamblului este în strada Republicii, cu ambele laturi.
Cât priveşte Hotărârile Consiliului Local al orașului Pucioasa, prima instanţă a reţinut că acestea nu pot face nicidecum proba faptului că ordinul atacat ar fi nelegal, iar pe de altă parte aceste hotărâri privesc emiterea unor P.U.D.-uri, nu sunt nici autorizații de construire şi nici de demolare.
Prima instanţă a apreciat că, în contextul în care ordinul M.C.P.N. nu poate fi considerat nelegal, nici avizul negativ al D.C.P.N. nu poate fi considerat nelegal, ca o consecinţă a nelegalității ordinului, ori că pentru demolarea clădirii în cauza nu era necesar avizul.
În fine, prima instanţă a înlăturat şi susţinerile reclamanţilor din notele scrise cu referire la clasarea de urgenţă, având în vedere că o astfel de operațiune nu era incidentă în cauză, întrucât imobilul făcea parte dintr-un ansamblu clasat, situația invocată nu se regăsește printre cazurile de la art. 19 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, cazuri ce ar fi impus declasarea.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că refuzul pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional de a declasa Ansamblul urban din care face parte imobilul reclamanţilor şi refuzul pârâtei Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Dâmboviţa de a emite avizul pozitiv pentru a putea obține autorizaţia de demolare nu sunt nejustificate.
Prima instanţă a reţinut, din raportul de expertiză, completarea acestuia şi răspunsul la obiecţiuni, că expertul si-a fundamentat raportul si concluziile pe examinarea vizuală a imobilului şi nu au fost efectuate investigaţii ori cercetări care să stabilească cu certitudine imposibilitatea asigurării rezistentei, stabilităţii şi funcţionalităţii imobilului în condiţii normale de siguranţă, aşa cum ar fi dorit reclamanţii.
Prin urmare, chiar dacă imobilul aparţinând reclamanţilor este într-o stare avansată de degradare şi că o mică parte din clădire s-a prăbuşit nu se poate reţine că asupra imobilului nu se pot efectua lucrări de natură a-l consolida sau a-l reface pentru a-i reda funcţionabilitatea, acesta fiind şi scopul Legii nr. 422/2001.
Contrar susţinerilor reclamanţilor, clasarea de urgenţă se dispune tocmai în sensul salvării monumentului istoric prin orice mijloace şi în niciun caz pentru a justifica demolarea lui.
Referitor la întregirea probei expertizei tehnice în construcţii cu analiza de laborator a materialelor din care este alcătuită construcţia solicitată de reclamanţi, prima instanţă a apreciat că nu este utilă, neavând relevanţă că unele materiale sunt în stare de degradare sau trebuie înlocuite, ci imposibilitatea de consolidare a imobilului în cea mai mare parte ori imposibilitatea refacerii părţilor degradate din imobil, astfel încât să se impună ca o ultimă soluţie demolarea acestuia.
Or, în speţă, expertul desemnat a arătat că în general orice construcţie poate fi consolidată, nerecomandând consolidarea în special datorită împrejurărilor de natură economică, costurilor ridicate, şi nu lipsei de soluţii tehnice necesare consolidării.
Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut că autorităţile publice pârâte nu au avut nicio atitudine abuzivă, nu au dat dovadă nici de exces de putere şi nici nu au refuzat nejustificat solicitările reclamanţilor de declasare a ansamblului urban din care face parte imobilul acestora şi nici pe cea de eliberare a unui aviz pozitiv pentru demolarea imobilului.
3. Calea de atac exercitată
3.1. Împotriva acestei soluţii au formulat recurs reclamanţii care au susţinut nelegalitatea şi netemeinicia acesteia, atât în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate invocate, cât şi în ceea ce priveşte fondul cauzei.
Astfel, reclamanţii au susţinut că instanţa de rejudecare a respins în mod nelegal excepţiile de nelegalitate a poziţiei 1036 din anexa la Ordinul nr. 2314/2004 şi, respectiv, poziţia 1030 din anexa la Ordinul nr. 2361/2010, cât şi a avizului negativ dat de autoritate cererii privind demolarea imobilului în cauză.
În esenţă, reclamanţii au susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere la soluţionarea excepţiilor de nelegalitate, faptul că actele administrative vizate nu respectă prevederile art. 7 (actualul art. 8) din Legea nr. 422/2001.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, reclamanţii au susţinut că soluţia este nelegală şi netemeinică, instanţa de fond ignorând opinia expertului care a avansat concluzia imposibilităţii consolidării clădirii, care a fost lăsată să se degradeze.
Mai mult, au susţinut reclamanţii, instanţa de fond a respins în mod nejustificat cererea de completare a expertizei tehnice, cu o analiză de laborator a materialelor din care este edificată construcţia în litigiu.
În concluzie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - 1865, reclamanţii au solicitat admiterea recursului şi, în principal, admiterea excepţiilor de nelegalitate şi admiterea acţiunii şi constatarea dreptului lor de a proceda la demolarea construcţiei fără avizul autorităţilor pârâte, ţinând seama de starea de degradare a imobilului.
În subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 52 C. proc. civ. - 1865, reclamanţii au solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare, în vederea reînregistrării expertizei tehnice, cu analiza de laborator a materialelor din care este edificată construcţia în litigiu.
3.2. Ministerul Culturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de fond este leală şi temeinică.
4. Soluţia instanţei de recurs
Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
4.1. În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la soluţia dată excepţiilor de nelegalitate invocate de reclamanţi, instanţa de recurs reţine că sunt neîntemeiate.
Într-adevăr, la data de 2 mai 2011, pentru termenul din data de 11 mai 2011, reclamanţii au invocat excepţia de nelegalitate a actului constând în înscrierea ansamblului urban din str. Republicii, oraşul Pucioasa, la poziţia nr. 1030 din anexa la Ordinul nr. 2361/2010 pentru modificarea Ordinului nr. 2314/2004 privind aprobarea listei monumentelor istorice, fosta poziţie 1036 din anexa la Ordinul nr. 2314/2004.
Referindu-se la Ordinul nr. 2361/2010, instanţa de fond a reţinut că acest ordin a fost emis ulterior înregistrării acţiunii reclamanţilor, astfel că nu a stat la baza refuzului autorităţii de declanşare a procedurii de declasare a imobilului care a format obiectul acţiunii.
În ceea ce priveşte Ordinul nr. 2314/2004, poziţia nr. 1036, modificată/ preluată la poziţia 1030 din anexa la Ordinul nr. 2361/2010, instanţa a reţinut că nu contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 422/2001.
În susţinerile formulate în faţa instanţei de fond şi în criticile recursului, reclamanţii-recurenţi au argumentat că prin ordinele atacate, clasarea trebuia făcută pe fiecare imobil în parte, iar nu pe ansamblu, potrivit art. 7 alin. (1), actualul art. 8 din Legea nr. 422/2004, ceea ce atrage nulitatea actului administrativ.
Într-adevăr, la poziţia 1036 din anexa la Ordinul nr. 2314/2004 este înscris cu codul DB-II-m-B-17663 „Ansamblul urban” din oraşul Pucioasa, care include str. Republicii între nr. 17-81 şi nr. 22-84, precum şi alte străzi (Parcului, Fântânelor, Ardealului, Crinului, Ana Ipătescu, Gării), între care, deci, şi imobilul în cauză, aflat pe str. Republicii.
Este de observat că Ordinul nr. 2314/2004 a fost emis în temeiul art. 3, 7, 21 şi 28 din Legea nr. 422/2004, or potrivit art. 3: „Conform prezentei legi, se stabilesc următoarele categorii de monumente istorice, bunuri imobile situate suprateran, subteran sau subacvatic: a) monument - construcţie sau parte de construcţie, împreună cu instalaţiile, componentele artistice, elementele de mobilare interioară sau exterioară care fac parte integrantă din acestea, precum şi lucrări artistice comemorative, funerare, de for public, împreună cu terenul aferent delimitate topografic, care constituie mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific sau tehnic; b) ansamblu - grup coerent din punct de vedere cultural, istoric, arhitectural, urbanistic ori muzeistic de construcţii urbane sau rurale care împreună cu terenul aferent formează o unitate delimitată topografic ce constituie o mărturie cultural-istorică semnificativă din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific sau tehnic; c) sit - teren delimitat topografic cuprinzând acele creaţii umane în cadru natural care sunt mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific, tehnic sau al peisajului cultural”.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurenţi a art. 7 alin. (1) - actualmente art. 8 - din lege, instanţa de recurs reţine că această normă trebuie coroborată cu cea de la art. 3 din care rezultă că noţiunea de „monument/ monumente” este o categorie generală, care include noţiunea de „monument” în sensul de construcţie, noţiunea de „ansamblu”, precum şi noţiunea de „sit”.
Astfel fiind, nu se poate reţine, cu temei, că poziţia 1036 din anexa la Ordinul nr. 2314/2004 este nelegală pentru că a realizat o clasare pe „ansamblu” şi nu pe fiecare construcţie în parte din acel ansamblu.
Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs reţine ca fiind legală şi soluţia dată excepţiei de nelegalitate pe care reclamanţii-recurenţi au invocat-o în privinţa avizului negativ de demolare, acesta având ca temei Ordinul nr. 2314/2004, modificat prin Ordinul nr. 2361/2010.
4.2. În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la soluţia dată fondului cauzei, instanţa de recurs reţine că sunt neîntemeiate.
În esenţă, recurenţii-reclamanţi au susţinut necesitatea demolării imobilului ca urmare a faptului că o consolidare a acestuia este imposibilă, iar menţinerea lui în starea actuală reprezintă un pericol public.
Din concluziile expertului tehnic rezultă că imobilul a fost construit în perioada 1920 - 1940 şi se află într-o stare de deteriorare avansată, dar din planşele foto aflate la dosar, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, acest lucru s-a produs nu ca urmare a unor cauze obiective (seism, incendiu, etc.) ci, din cauza neluării unor măsuri minime de conservare, reparare, etc., într-o lungă perioadă de timp, motive pentru care aceştia au şi fost sancţionaţi contravenţional, potrivit propriilor susţineri şi actelor depuse la dosar.
În ceea ce priveşte susţinerea că imobilul nu ar mai putea fi reparat/ consolidat, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că, potrivit aprecierii expertului, orice construcţie poate fi consolidată/ reparată, în măsura în care costurile nu depăşesc valoarea unei construcţii noi de acelaşi tip/ dimensiuni, etc.
Referitor la respingerea cererii recurenţilor-reclamanţi, de completare a expertizei tehnice, cu o analiză de laborator a materialelor componente ale construcţiei, instanţa de recurs reţine că instanţa de fond a apreciat în mod judicios lipsa de pertinenţă a unei asemenea cereri, în lipsa constatării de către expert a pericolului iminent de prăbuşire.
Totodată, Înalta Curte consideră că nu se poate reţine în sarcina autorităţii un refuz nejustificat în ceea ce priveşte avizarea demolării imobilului în litigiu, aşa cum a apreciat şi instanţa de fond.
Astfel fiind, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.C., I.O. şi I.R. împotriva Sentinţei nr. 7807 din 21 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6997/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 7022/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
