ICCJ. Decizia nr. 7110/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 7110/2013
Dosar nr. 1980/1/2013
Ședința publică de la 6 noiembrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea adresată Înaltei Curții de Casați și Justiție la data de 26 martie 2013, I.M., C.A. şi S.S. au formulat contestaţie în anulare, fiind invocate dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., respectiv eroarea materială în calcularea termenului de recurs.
2. Hotărârea instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 3523 din 21 martie 2013a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins ca tardiv recursul declarat de reclamanţii I.M., C.A. şi S.S. împotriva sentinţei nr. 116 din 26 iunie 2012 a Curţii de Apel Târgu-Mureş
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin sentinţa nr. 116 din 26 iunie 2012 a Curţii de Apel Târgu-Mureş a fost respinsă excepţia de nelegalitate invocată de către reclamanţii I.M., C.A. şi S.S. în contradictoriu cu pârâţii D.A.D.R. Mureş, Guvernul României şi Statul Român prin M.F.P.
Instanţa a admis cererile de intervenţie accesorie în interesul Guvernului României formulate de M.F.P. şi M.A.D.R. şi a respins excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei este neîntemeiată, din moment ce prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2009 nu disting între actele administrative unilaterale cu caracter normativ şi actele administrative unilaterale cu caracter individual, atunci când reglementează domeniul de aplicare a excepţiei de nelegalitate.
Analizând pe fond excepţia invocată, Curtea a reţinut că, în susţinerea excepţiei, reclamanţii au arătat că prevederile din H.G. nr. 1705/2006 privind trecerea în domeniul public al statului a imobilelor cuprinse în anexa 3, ar contraveni dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
A reţinut instanţa că potrivit acestor dispoziţii legale „chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.
De prevederile alineatului precedent beneficiază şi chiriaşii care ocupă spaţii locative realizate prin extinderea spaţiului iniţial construit.
În cazul vânzării apartamentelor cu plata în rate, la încheierea contractului se va achita un avans de minimum 30% din preţul apartamentului. Ratele lunare pentru achitarea contravalorii apartamentului se vor eşalona pe o perioadă de maximum 15 ani, cu o dobândă reprezentând jumătate din dobânda de referinţă stabilită anual de Banca Naţională a României.
Tinerii căsătoriţi, în vârstă de până la 30 de ani, precum şi persoanele trecute de 60 de ani vor plăti un avans de 10%, iar plata în rate lunare se eşalonează pe o perioadă de maximum 20 de ani.
Comisionul cuvenit unităţilor specializate care evaluează şi vând apartamente este de 1 % din valoarea acestora.
Fac excepţie de la prevederile alin. (1) chiriaşii titulari sau membrii familiei lor - soţ, soţie, copii minori - care au dobândit sau au înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.
Chiriaşii care nu dispun de posibilităţi materiale pentru a cumpăra apartamentul în care locuiesc pot să rămână în continuare în spaţiul locativ respectiv, plătind chiria stabilită prin lege.”
Instanţa a constatat că reclamanţii nu şi-au motivat susţinerile privind neconcordanţa prevederilor H.G. nr. 1705/2006 cu dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Actul administrativ atacat, respectiv H.G. nr. 1705/2006 a fost emis în concordanţă cu art. 20 din Legea nr. 213/1998 şi, aşa cum reiese din cuprinsul Notei de fundamentare ce a însoţit proiectul actului contestat, necesitatea adoptării a rezultat din faptul că de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 2060/2004 şi până la adoptarea H.G. nr. 1705/2006, în inventarele bunurilor din domeniul public al statului interveniseră modificări ca urmare a mişcărilor şi transferurilor de bunuri din/în domeniul public al statului, care nu fuseseră operate la momentul efectuării acestora.
Instanţa sesizată cu soluţionarea excepţiei de nelegaltitate a constatat că nu pot fi reţinute elemente de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006 sau împrejurări de natură a crea o îndoială asupra legalităţii, veridicităţii şi autenticităţii actului atacat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, mai înainte de a analiza motivele de recurs formulate, a constatat faptul că recursul este tardiv, reţinând faptul că sentinţa a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la data de 20 septembrie 2012, iar cererea de recurs a fost înregistrată la instanţa de fond la data de 1 octombrie 2012, cu depăşirea termenului de 5 zile de la comunicare, prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
II. Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să-şi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Înalta Curte a constatat că această cale extraordinară de atac de retractare este deschisă exclusiv pentru situaţiile prevăzute de art. 317 (necompetenţă sau vicii de procedură) şi art. 318 (greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs) C. proc. civ., fără ca instanţa de retractare să poată proceda la o reapreciere a probelor sau a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.
În conformitate cu dispoziţiile din art. 318 C. proc. civ., invocate de contestatori în susţinerea acesteia, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Analizând hotărârea atacată prin prisma dispoziţiilor invocate, Înalta Curte a constatat că decizia atacată nu se circumscrie ipotezei prevederilor legale arătate, întrucât nu a fost identificată vreo greşeală materială în calcularea termenului de declarare a recursului, astfel încât critica formulată de contestatori pe acest aspect nu poate fi primită.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se pot reţine motive de retractare a deciziei pronunţate, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de C.A., S.S. şi I.M. împotriva Deciziei nr. 3523 din 21 martie 2013 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7109/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7111/2013. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
