ICCJ. Decizia nr. 7129/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7129/2013
Dosar nr. 10392/2/2011
Şedinţa publică de la 6 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1632 din 7 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul B.I.S. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. 80686 din 13 iulie 2011, întocmit de pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a examinat cu prioritate excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, invocată de pârâtă, reţinând următoarele aspecte:
Reclamantul a susţinut că data de la care începe să curgă termenul de 15 zile pentru contestare este data de 21 noiembrie 2011, dată la care a primit efectiv raportul de la conducerea Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş, conform Adresei nr. 22635 din 21 noiembrie 2011.
Pârâta susţine că Raportul de evaluare a fost comunicat reclamantului prin Adresa nr. 80700/G/II din 13 iulie 2011 şi recomunicat prin Adresa nr. 93427/G/II din 23 august 2011, termenul de contestare de 15 zile începând să curgă de la data comunicării acestuia prin intermediul Poştei.
Din analiza dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, Curtea a constatat că legiuitorul a stabilit în mod expres faptul că momentul de la care începe să curgă termenul de decădere de 15 zile este momentul subiectiv al „primirii” raportului de evaluare şi nu momentul obiectiv al „comunicării” acestui document.
Ca atare, în această situaţie, naşterea prezumţiei de luare la cunoştinţă este condiţionată de dovada primirii efective a actului, or, în cazul de faţă, dovada primirii de către reclamant a raportului de evaluare contestat constă în Adresa nr. 22635 din 21 noiembrie 2011, adresă care poartă menţiunea manu scriptum a reclamantului „Am primit 21 noiembrie 2011” şi semnătura acestuia.
Adresele nr. 80700/G/II din 13 iulie 2011 şi 93427/G/II din 23 august 2011 dovedesc îndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de comunicare către reclamant a raportului de evaluare, dar nu fac dovada datei „primirii” acestui raport, astfel încât termenul de 15 zile nu poate fi calculat cu începere de la aceste date de comunicare, respectiv de recomunicare.
Stabilind aşadar că, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, termenul de 15 zile începe să curgă la data de 21 noiembrie 2011 şi având în vedere că, aşa cum rezultă din dosar, data înregistrării contestaţiei pe rolul Curţii de Apel Bucureşti este data de 06 decembrie 2011, calculând termenul pe zile libere, prima instanţă a constatat că acţiunea a fost formulată în termenul legal de 15 zile, excepţia tardivităţii invocată de pârâtă fiind neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că, prin Raportul de evaluare nr. 80686 din 13 iulie 2011, întocmit de pârâtă în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 8, art. 10 lit. f), art. 11, art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit b), art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 176/2010, urmare a finalizării evaluărilor privind conflictul de interese, a fost constatată existenţa indiciilor privind faptul că, în perioada 26 martie 2010 - prezent, reclamantul B.I.S. a stabilit relaţii comerciale prin încheierea Contractului de furnizare servicii medicale nr. 383 din 26 martie 2010 (prelungit prin Actul adiţional încheiat la data de 10 mai 2010) în condiţiile în care deţine funcţia de şef secţia Cardiologie a Spitalului Clinic de Urgenţă Mureş, încălcând prevederile art. 180 alin. (2) şi art. 184 alin (12) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Examinând prevederile legale incidente în ceea ce priveşte informarea de către Agenţia Naţională de Integritate a persoanei în cauză cu privire la existenţa elementelor conflictului de interese, Curtea a reţinut că, din interpretarea sistematică a textelor legale de la art. 20 alin. (3) şi art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, rezultă că pârâtei îi revine obligaţia de a informa persoana în cauză şi de a o invita să exprime punctul de vedere cu privire la existenţa unei incompatibilităţi sau a unui conflict de interese prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, urmând ca în situaţia în care, urmare a primei comunicări, lipseşte confirmarea de primire, să îndeplinească o nouă procedură de comunicare, după care poate trece la întocmirea raportului de evaluare.
În fapt, în cazul de faţă, s-a reţinut că adresa înregistrată sub nr. 89.256/G din 10 decembrie 2010, referitoare la informarea reclamantului cu privire la declanşarea procedurii de evaluare, transmisă acestuia prin scrisoare recomandată, s-a întors la pârâtă cu menţiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”.
De asemenea, s-a constatat că Adresele nr. 63305/G/II din 26 mai 2011 şi 71223/G/II din 20 iunie 2011 referitoare la informarea reclamantului cu privire la existenţa elementelor privind conflictul de interese transmisă prin scrisoare recomandată s-au întors la pârâtă cu aceeaşi menţiune „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”.
Contrar susţinerilor reclamantului, Curtea a apreciat că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia legală privind informarea acestuia în legătură cu declanşarea procedurii de evaluare şi a existenţei conflictului de interese.
Întrucât prima adresă de informare şi invitare a pârâtului la exprimarea unui punct de vedere, înregistrată sub nr. 63305/G/II din 26 mai 2011, a fost returnată cu menţiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”, neexistând confirmarea de primire, pârâta a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, îndeplinind o nouă procedură de comunicare prin Adresa nr. 71223/G/II din 20 iunie 2011.
Având în vedere că, urmare a repetării procedurii de comunicare şi această adresă s-a întors cu menţiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”, în mod legal pârâta a procedat la întocmirea raportului de evaluare, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.
Prin urmare, în situaţia repetării procedurii de comunicare, legiuitorul instituie o prezumţie legală în sensul că această procedură se consideră îndeplinită, chiar dacă nu există confirmarea de primire, ceea ce se deduce din împrejurarea că în această situaţie îndeplinirea procedurii nu mai este condiţionată de existenţa confirmării de primire.
Pe de altă parte, întrucât în cazul de faţă adresele de informare şi invitare la exprimarea unui punct de vedere au fost returnate pârâtei cu menţiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”, este dovedit faptul că reclamantul nu şi-a ridicat corespondenţa, deşi a fost înştiinţat cu privire la primirea acesteia.
Or, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada că s-a aflat în imposibilitatea de a intra în posesia corespondenţei dintr-un motiv obiectiv, mai presus de voinţa sa, refuzul de ridicare a corespondenţei nu poate fi invocat drept viciu de legalitate al procedurii de comunicare, îndeplinirea acestei proceduri neputând fi condiţionată exclusiv de voinţa reclamantului de a-şi ridica corespondenţa despre care a fost înştiinţat (avizat, reavizat).
În opinia Curţii, prezumţia legală de luare la cunoştinţă cu privire la conţinutul actului comunicat, instituită de legiuitor prin dispoziţiile art. 21 şi 22 din Legea nr. 176/2010, în cazul repetării procedurii, ar putea fi răsturnată numai în condiţiile în care reclamantul ar proba faptul că neridicarea corespondenţei a fost cauzată de o împrejurarea obiectivă, mai presus de voinţa sa, or, în cazul de faţă, nu s-a probat o astfel de situaţie.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului în sensul că motivul pentru care nu a intrat în posesia corespondenţei transmise de pârâtă a constat în schimbarea domiciliului la o altă adresă, Curtea a constatat că nu poate fi primită din mai multe motive.
În primul rând, Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1757 din 23 iulie 2008, depus la dosar, nu face dovada schimbării domiciliului reclamantului în str. A.G., constând în adresa eliberată de Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date - rezultând că domiciliul cu care reclamantul figurează în baza de date este în str. U. Târgu Mureş, judeţul Mureş (adresă la care s-a făcut comunicarea), în timp ce domiciliul soţiei, cel la care se face referire în cuprinsul contractului, este la adresa din str. A.G., Târgu Mureş, judeţul Mureş.
Faptul că domiciliul reclamantului este cel din str. U. Târgu Mureş, judeţul Mureş, la care s-a făcut comunicarea corespondenţei transmisă de pârâtă, rezultă clar şi din declaraţiile de interese şi de avere ale reclamantului, semnate de acesta la 14 aprilie 2011, aflate la filele 61 şi 64 din dosar.
Referitor la susţinerea reclamantului privind incidenţa normelor Codului de procedură civilă, în ceea ce priveşte citarea şi comunicarea actelor denumite „informări” şi „invitări” de către Legea nr. 176/2010, Curtea a respins-o, reţinând că art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, trebuie interpretat în sensul că procedura de judecată prevăzută de această lege se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor juridice de drept public.
În ceea ce priveşte procedura derulată în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate, reglementată de Legea nr. 176/2010, aceasta nu este o procedură judiciară, ci administrativă, iar nomele speciale instituite de legiuitor cu privire la informările şi comunicările efectuate nu sunt compatibile cu normele de procedură civilă la care face referire reclamantul şi care privesc exclusiv procedurile judiciare.
Referitor la critica constând în aplicarea retroactivă a Legii nr. 176/2010, Curtea a apreciat că normele conţinute de Legea nr. 176/2010 a căror incidenţă se analizează în cazul de faţă reglementează proceduri derulate în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate, situaţie care rezultă, indiscutabil, din denumirea Capitolului I din cuprinsul Titlului II - „Proceduri în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate”, dar mai ales din conţinutul acestor norme juridice (inclusiv normele referitoare la evaluarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor din cadrul Secţiunii a 3-a, aplicate în speţă), or, potrivit regulii de drept ridicate la rang de principiu, normele de procedură sunt de imediată aplicare.
Prin urmare, începând cu data de 5 septembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, procedura reglementată de acest act normativ privind evaluarea şi constatarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se aplică tuturor acestor situaţii juridice chiar dacă, potrivit normelor de drept substanţial care le reglementează, acestea s-au născut, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010.
În cazul de faţă, situaţia juridică care generează conflictul de interese constatat de pârâtă în ceea ce îl priveşte pe reclamant este prevăzută de normele de drept substanţial de la art. 184 alin. (4) şi alin. (12) din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, dar se evaluează şi se constată potrivit procedurii în vigoare la data constatării, respectiv potrivit Legii nr. 176/2010.
În ceea ce priveşte Actul adiţional din data de 10 mai 2010, Curtea a constatat că acesta a fost valabil încheiat între SC C.M. SRL şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş, din moment ce este semnat de reprezentanţii legali ai celor două părţi, respectiv administratorul SC C.M. SRL şi managerul spitalului şi poartă ştampilele celor două entităţi.
Prima instanţă a apreciat că nu are relevanţă împrejurarea că actul nu poartă semnătura consilierului juridic, întrucât această semnătură are valoarea unui aviz de legalitate, cu caracter consultativ, iar lipsa avizului de legalitate nu împiedică încheierea valabilă a contractului, cu consecinţa producerii tuturor efectelor sale.
În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantului, în sensul că Actul adiţional nu ar fi putut prelungi Contractul nr. 383/2010, întrucât acesta din urmă şi-ar fi încetat valabilitatea la data de 30 aprilie 2010, Curtea a apreciat că această susţinere este contrazisă, în primul rând, de faptul că la art. 4 din contract se prevede că este valabil până la data semnării noului contract cadru între Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş şi C.A.S. Mureş, cu posibilitatea de prelungire prin acordul părţilor, iar în al doilea rând, de faptul că în cuprinsul actului adiţional se prevede prelungirea contractului până la apariţia noului contract cadru pentru anul 2011.
De altfel, chiar conducerea Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş recunoaşte, implicit, în Adresa nr. 17706 transmisă pârâtei, continuitatea relaţiilor contractuale dintre cele două părţi, vorbind despre contractul „aşa cum a fost el modificat prin act adiţional”.
Curtea a reţinut că nu se susţine nici afirmaţia reclamantului potrivit căreia, la data la care acesta a semnat contractul de administrare a secţiei de cardiologie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş, respectiv 2 iulie 2010, între Spital şi SC C.M. SRL, la care este asociat, nu mai exista niciun raport juridic contractual susceptibil de a genera conflict de interese, întrucât, pe de o parte, se constată că, prin Actul adiţional din data de 10 mai 2010, Contractul nr. 383/2010 a fost prelungit şi pe anul 2011, iar pe de altă parte, din cuprinsul Facturii nr. 2011057 emisă de furnizorul SC C.M. SRL la data de 18 mai 2011 deci după data semnării de către reclamant a contractului de administrare a secţiei de cardiologie, rezultă, indubitabil, că la această dată era încă în fiinţă Contractul nr. 383/2010 la care se face referire expresă.
Din aceleaşi considerente nu a putut fi reţinută nici afirmaţia potrivit căreia relaţia comercială a avut loc anterior semnării contractului de şef de secţie şi intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, întrucât data emiterii Facturii nr. 2011057, respectiv 18 mai 2011, este ulterioară atât semnării de către reclamant a contractului de administrare cât şi intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, factura dovedind că relaţiile comerciale între Spital şi SC C.M. SRL au continuat şi după ce reclamantul a semnat contractul de şef de secţie.
În ceea ce priveşte argumentul reclamantului potrivit căruia nu are calitatea de manager şi nu a semnat Contractul nr. 383/2010, acesta fiind semnat doar de managerul spitalului, directorul economic şi consilierul juridic, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinut, întrucât contractul era încheiat între Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş şi SC C.M. SRL la care reclamantul este asociat, deţinând în acelaşi timp şi funcţia de şef al secţiei de cardiologie a spitalului, or, potrivit prevederilor art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 „Constituie conflict de interese deţinerea de către manager persoană fizică, manager persoană juridică ori reprezentant al persoanei juridice de părţi sociale, acţiuni sau interese la societăţi comerciale ori organizaţii nonguvernamentale care stabilesc relaţii comerciale cu spitalul la care persoana în cauză exercită sau intenţionează să exercite funcţia de manager.” iar în conformitate cu art. 184 alin. (12) din acelaşi act normativ, dispoziţiile art. 180 alin. (2) referitoare la conflictul de interese se aplică şi şefilor de secţie.
Împrejurarea că reclamantul nu are putere decizie nici în SC C.M. SRL, fiind acţionar minoritar, nici în Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş, fiind doar şeful unei clinici din cele câteva zeci, nu are relevanţă în condiţiile în care textul legal menţionat mai sus nu face nici o distincţie raportat la criteriul invocat, fiind aplicabil principiul de interpretare potrivit căruia „unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem”.
Din aceleaşi considerente, a concluzionat judecătorul, nu poate fi reţinută nici susţinerea reclamantului privind natura serviciilor medicale care au făcut obiectul Contractului nr. 383/2010 sau faptul că pârâta nu a probat, în concret, că reclamantul ar fi beneficiat de vreun folos material, existenţa conflictului de interese rezultând din însăşi exercitarea funcţiei de şef de secţie în cadrul spitalului, concomitent cu deţinerea calităţii de asociat la SC C.M. SRL, firmă cu care spitalul derula relaţii contractuale, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 180 alin. (2) şi art. 184 alin. (12) din Legea nr. 95/2006.
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamantul B.I.S. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Criticile aduse sentinţei au fost structurate de recurent astfel:
1. - Contradictorialitatea motivării (art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ. ), cu consecinţa privării contestatorului de un proces echitabil şi de o aplicare unitară a dispoziţiilor legale în materie, în condiţiile în care interpretând dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, instanţa a motivat că dreptul de contestaţie se poate exercita în termenul de 15 zile care începe să curgă de la primirea efectivă a raportului de evaluare, pe când cu privire la îndeplinirea procedurii de informare şi invitare, interpretând dispoziţiile art. 20 şi 21 din aceeaşi lege, statuat că „în situaţia respectării procedurii de comunicare, legiuitorul instituie o prezumţie legală în sensul că această procedură se consideră îndeplinită, chiar dacă nu există confirmarea de primire, ceea ce se deduce din împrejurarea că în această situaţie îndeplinirea procedurii nu mai este condiţionată de existenţa confirmării de primire”;
2. - Aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 teza a III-a C. proc. civ.), mai exact a dispoziţiilor art. 20 şi 22 din Legea nr. 176/2010.
Înscrisurile administrate de prima instanţă nu au demonstrat incontestabil că nu există îndeplinită nici o nouă procedură de comunicare a informării şi invitaţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) şi art. 21 alin. (2) din Lege. Întoarcerea scrisorii recomandate trimise recurentului, cu menţiunea Poştei Române „avizat, reavizat, expirat termenul de postare” nu semnifică faptul că reclamantul a fost într-adevăr informat şi invitat, mai ales că cele două noţiuni - informare şi invitare - nu sunt concomitente şi realizate, aşa cum greşit a apreciat instanţa atunci când reţine că legea instituie o prezumţie legală de luare la cunoştinţă cu privire la conţinutul actului comunicat, având în vedere nu doar absenţa primirii efective a informării şi invitării la exprimarea unui punct de vedere ci şi lipsa oricărei obligaţii pentru recurentul cercetat de a se prezenta şi a ridica o corespondenţă.
Sub acest aspect, consideră recurentul că se impunea aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în sensul completării dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 cu dispoziţiile art. 90 şi art. 92 C. proc. civ. privitoare la înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură. Contrar motivării instanţei care a argumentat că normele de trimitere la dispoziţiile Codului de procedură civilă se referă la procedura de judecată şi nu şi la procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 176/2010, prevederile Capitolului II aflate în Titlul II al Cărţii a II-a a C. proc. civ. sunt compatibile şi se aplică şi procedurii prealabile; faptul că această abordare este cea corectă este confirmat chiar de prima instanţă care a soluţionat excepţia tardivităţii contestaţiei prin raportare la normele de procedură civilă - dreptul comun în materia citaţiilor şi a comunicării altor acte de procedură.
Totodată, procedura instituită de Legea nr. 176/2010 nu este dar una administrativă ci şi prealabilă, conform art. 23 alin. (2), astfel că este compatibil şi aplicabil în această materie Codul de procedură civilă;
3. - Nelegală este sentinţa şi în ceea ce priveşte înlăturarea criticii aplicării retroactive a Legii nr. 176/2010, intrată în vigoare la 5 septembrie 2010 la o faptă pretins a fi săvârşită la 26 martie 2010, data semnării Contractului de furnizare de servicii medicale nr. 303 din 26 martie 2010 (art. 304 pct. 9, teza a III-a C. proc. civ. ).
O astfel de retroactivitate nu poate fi primită faţă de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie şi faţă de Decizia nr. 415/2010 prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Cap. I „Dispoziţii generale” din Legea nr. 144/2007.
Legea nr. 176/2010 nu cuprinde numai norme de procedură cum motivează instanţa ci şi norme de drept substanţial, cum rezultă din chiar denumirea acesteia, ea „privind integritatea şi exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative”;
4. - Nelegală este sentinţa şi cu privire la interpretarea actului adiţional din data de 10 mai 2010, potrivit cărora acest act ar fi prelungit Contractul nr. 383/2010, care şi-a încetat valabilitatea la data de 30 aprilie 2010 (art. 304 pct. 8 teza I C. proc. civ.).
Contractul de furnizare servicii medicale nr. 383/2010 şi-a încetat valabilitatea la data de 30 aprilie 2010 când a fost semnat „noul contract-cadru între Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş şi C.A.S. Mureş”, conform art. 4 („Durata contractului”) din Contractul nr. 383/2010. Deci, actul adiţional la un contract inexistent juridic nu mai era apt să producă consecinţe juridice. Instanţa a citat incomplet Adresa nr. 17706 din 30 septembrie 2011 a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş către Agenţia Naţională de Integritate, această din urmă nefiind parte de altfel în contractul sinalagmatic de furnizare de servicii medicale, iar factura fiscală nr. 2011057 din 18 mai 2011 nu are natura juridică a unui acord scris de prelungire a contractului;
5. - Sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 care defineşte conflictul de interese, ceea ce atrage de asemenea incidenţa art. 304 pct. 9 teza a III-a C. proc. civ.
Relaţia comercială a avut loc, pentru puţin timp şi anterior, nu doar semnării contractului de şef de secţie, ci şi intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, între societatea comercială şi spital, în care reclamantul nu a îndeplinit funcţia de manager, iar nu între societatea comercială şi secţia în care acesta îndeplineşte funcţia de şef de secţie. Ca atare acest fapt nu constituie conflict de interese în sensul definit de Legea nr. 176/2010, împrejurare care reiese din chiar Contractul nr. 383/2010 care nu este semnat de şeful de clinică. Mai mult, atribuţiile şefului de secţie sunt clar delimitate prin art. 184 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.
Nu în ultimul rând s-a arătat că greşit s-a reţinut că pe durata executării Contractului de administrare nr. 10601 din 2 iulie 2010 reclamantul a derulat relaţii comerciale între firma C.M. SRL şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş, deoarece reclamantul a fost asociat minoritar în C.M. SRL, neavând putere de decizie nici în cadrul societăţii comerciale şi nici în Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş.
Serviciile medicale care au făcut obiectul Contractului nr. 3873/2010 sunt servicii medicale cu totul diferite de cele prestate în cadrul Secţiei de cardiologie, iar pârâta-intimată nu a probat că reclamantul ar fi beneficiat de vreun folos material de pe urma acestui contract încheiat numai în scopul ajutorării bolnavilor de urgenţă cu servicii medicale de computer tomografie de înaltă performanţă în condiţiile în care aparatul computer-tomograf al Spitalului era mai puţin performant şi se defecta foarte des.
Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale incidente, a criticilor detaliate de recurent, a probei cu înscrisuri administrată în această etapă procesuală, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Este de subliniat, întâi de toate, că greşelile imputate primei instanţe prin cele cinci puncte ale cererii de recurs se suprapun criticilor aduse de B.I.S. prin contestaţia împotriva Raportului de evaluare nr. 80688/G/II din 13 iulie 2011 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate (în continuare ANI) cu care a învestit Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi că răspunsul dat de judecătorul fondului fiecăreia dintre aceste critici este argumentat de fapt şi de drept, aşa cum se arată în mod explicit în considerentele sentinţei recurate.
Instanţa de control judiciar constată că abordarea şi în final soluţia pronunţată de curtea de apel sunt corecte şi legale şi că nici din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., nici din analiza conform art. 3041 C. proc. civ., nu există motive care să conducă la reformarea sentinţei.
Demersul judiciar al reclamantului a avut ca obiect Raportul de evaluare întocmit la data de 13 iulie 2011 prin care ANI a conchis că există indicii în sensul existenţei unui conflict de interese ca urmare a încălcării prevederilor art. 180 alin. (2) şi art. 184 alin. (12) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în perioada 26 martie 2010 - prezent, constând în concret în stabilirea de către B.I.S. de relaţii comerciale prin încheierea Contractului de furnizare servicii medicale nr. 383 din 26 martie 2010 (prelungit prin Actul adiţional încheiat la data de 10 mai 2010) în condiţiile în care deţine funcţia de şef Secţie Cardiologie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş.
În temeiul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ANI, precum şi pentru modificarea altor acte normative, s-a dispus comunicarea Raportului persoanei care a făcut obiectul evaluării, respectiv reclamantului.
Reclamantul a primit Raportul, sub semnătură, în data de 21 noiembrie 2011, conform dovezii certe - Adresa nr. 22635 din 21 noiembrie 2011 ce a fost depusă la dosar, iar la data de 6 decembrie 2011 a contestat la instanţa de contencios actul administrativ, respectând termenul de contestare prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, respectiv de „15 zile de la primite”. Cu această justă motivare instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii contestaţiei, invocată de autoritatea pârâtă care s-a raportat în mod eronat la dovezile de îndeplinire a obligaţiei de comunicare ce-i revin (datate 13 iulie şi 23 august 2011)
Recurentul reclamă în cadrul motivului de recurs subsumat art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar şi în cadrul celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., inconsecvenţa în aplicarea Legii nr. 176/2010 şi în aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care permit stabilirea compatibilităţii normelor celei dintâi legi cu dispoziţiile Codului de procedură civilă. În sprijinul acestei susţineri se apreciază că instanţa a tratat diferit dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, faţă de dispoziţiile art. 20 şi art. 21 din acelaşi act normativ în interpretarea cărora nu s-au avut ca reper prevederile Codului de procedură civilă, în concret art. 90 şi art. 92 privitoare la înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură.
Instanţa fondului a argumentat logic şi juridic motivul pentru care nu a împărtăşit teza reclamantului în interpretarea art. 20 şi art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 176/2010 referitoare la informarea şi invitarea persoanei ce face obiectul evaluării de a-şi exprima un punct de vedere. În urma analizei gramaticale şi teleologice a textelor legale în discuţie a concluzionat că legiuitorul prevede posibilitatea repetării procedurii de comunicare o singură dată, în situaţia în care după prima comunicare nu există confirmare de primire, stipulând expres că după îndeplinirea unei noi proceduri de comunicare inspectorul de integritate poate trece la întocmirea raportului.
Observându-se art. 20 şi art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 176/2010, al căror conţinut este redat deja în considerentele sentinţei, rezultă că într-adevăr legiuitorul a instituit o prezumţie legală în sensul că procedura de comunicare este îndeplinită chiar şi în lipsa confirmării de primire.
În speţă, probatoriul administrat a evidenţiat că pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi-a îndeplinit obligaţia legală de informare a reclamantului în legătură cu declanşarea procedurii de evaluare şi a existenţei conflictului de interese. Nu se poate ajunge la o altă concluzie chiar în contextul returnării la ANI a celor două adrese de informare şi invitare la exprimarea unui punct de vedere (26 mai 2011 şi 20 iunie 2011) cu menţiunea Poştei Române „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”, câtă vreme reclamantul nu a dovedit că dintr-un motiv obiectiv s-a aflat în imposibilitate de a-şi ridica corespondenţa de la domiciliul său din str. U. Târgu Mureş, judeţul Mureş, încercările sale de a demonstra că are domiciliu la altă adresă fiind invalidate de menţiunile din declaraţiile sale de avere şi de interese din 14 aprilie 2011 şi de adresa eliberată de Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
În fine, privitor la aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în mod just prima instanţă a subliniat că acestea se referă la procedura de judecată desfăşurată în faţa instanţei de contencios, or procedura derulată în faţa ANI este una administrativă şi nu una judiciară, astfel că normele speciale analizate nu sunt compatibile cu normele de procedură invocate prin acţiune şi reiterate prin cererea de recurs.
Critica recurentei constând în aplicarea de către prima instanţă a Legii nr. 176/2010 cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţia României care consacră principiul neretroactivităţii legii civile este neîntemeiată şi nu va fi primită.
Nu se poate vorbi de o aplicare retroactivă a Legii nr. 176/2010, în concret a normelor incidente cuprinse în Titlul II Capitolul I („Proceduri în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate”) Secţiunea a 3-a („Evaluarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor”) care reglementează procedurile derulate în faţa Agenţiei în evaluarea şi constatarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor şi care sunt, aşadar, veritabile norme de procedură aplicabile începând cu data de 5 septembrie 2010 (data intrării în vigoare a legii) tuturor situaţiilor juridice, chiar dacă potrivit normelor de drept substanţial care le reglementează, acestea s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010.
În acest context, opinia recurentului potrivit căreia Legea nr. 176/2010 cuprinde şi norme de drept substanţial iar acest lucru rezultă din chiar denumirea legii, este neadecvată.
Abordarea instanţei de fond sub acest aspect este corectă, subliniindu-se că în speţă situaţia generatoare de conflict de interese este reglementată de art. 184 alin. (12) raportat la art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificată şi completată, iar evaluarea şi constatarea au urmat procedura la data constatării conflictelor de interese potrivit Legii nr. 176/2010.
Înlăturarea criticii de aplicare retroactivă a acestui act normativ este confirmată de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în materie, amintindu-se cu titlu de exemplu Decizia nr. 792/2013 şi Decizia nr. 7137/2013.
Prin Raportul de evaluare contestat în cauză s-a constatat existenţa unui conflict de interese în perioada 26 martie 2010 - prezent, prin încălcarea prevederilor art. 180 alin. (2) şi art. 184 alin. (12) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, constând în stabilirea de relaţii comerciale prin încheierea Contractului de furnizare serviciu medicale nr. 383 din 26 martie 2010 (prelungit prin Actul adiţional încheiat la data de 10 mai 2010) între SC C.M. SRL, în care reclamantul B.I.S. deţine calitatea de asociat, şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş în cadrul căruia acesta deţine funcţia de şef Secţie Cardiologie.
Reclamantul a fost confirmat în funcţia de şef de Secţie Clinica de Cardiologie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş prin Decizia nr. 360 din 23 iunie 2000, iar avizul favorabil al Autorităţii de Sănătate Publică Mureş privind numirea în această funcţie a fost dat la 15 martie 2007.
Contractul de administrare între Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş (prin manager) şi reclamant, conform art. 184 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, s-a încheiat la data de 2 iulie 2010 pentru o durată de 3 ani cu posibilitatea de prelungire în condiţiile legii.
Contractul de furnizare servicii medicale nr. 383 din 26 martie 2010 care a determinat existenţa conflictului de interese a fost prelungit prin actul adiţional din data de 10 mai 2010 semnat de reprezentanţii legali ai celor două părţi contractante.
Instanţa de fond a înlăturat susţinerea reclamantului potrivit căreia actul adiţional nu ar fi putut prelungi contractul din 26 martie 2010 motivat de faptul că acesta şi-ar fi încetat valabilitatea la 30 aprilie 2010, deci nu s-ar fi putut prelungi un contract inexistent, reţinând că la art. 4 din Contractul nr. 383/2010 se prevede că acesta este valabil până la data semnării noului contract cadru între Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş şi C.A.S. Mureş, cu posibilitatea de prelungire prin acordul părţilor. De asemenea s-a reţinut de către instanţă că în cuprinsul actului adiţional se prevede prelungirea contractului până la apariţia noului contract cadru pentru anul 2011.
Continuitatea relaţiilor contractuale între SC C.M. SRL şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş este confirmată şi de Adresa nr. 17706 din 30 septembrie 2011 a unităţii spitaliceşti către Agenţia pârâtă, în care se aminteşte despre contractul „aşa cum a fost el prelungit”, dar mai cu seamă de factura nr. 2011057 din 18 mai 2011 emisă de furnizorul SC C.M. SRL, data emiterii acesteia fiind evident ulterioară atât datei de semnare a contractului de administrare în baza Legii nr. 95/2006, cât şi datei la care a intrat în vigoare Legea nr. 176/2010.
Referitor la critica recurentului potrivit căreia la pronunţarea soluţiei s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 ceea ce ar atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că şi aceasta este neîntemeiată.
Art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 modificată şi completată stipulează că:
„Constituie conflict de interese deţinerea de către manager persoană fizică, manager persoană juridică ori reprezentant al persoanei juridice de părţi sociale, acţiuni sau interese la societăţi comerciale ori organizaţii nonguvernamentale care stabilesc relaţii comerciale cu spitalul la care persoana în cauză exercită sau intenţionează să exercite funcţia de manager”.
Potrivit art. 184 alin. (12) din acelaşi act normativ:
„Dispoziţiile art. 180 alin. (1) lit. b), c) şi d) referitoare la incompatibilităţi şi ale art. 180 alin. (2) referitoare la conflictul de interese, sub sancţiunea rezilierii contractului de administrare, se aplică şi şefilor de secţie, de laborator şi de serviciu medical din spitalele publice”.
Din definiţia legală citată coroborată cu prevederile art. 184 alin. (12) din Legea nr. 95/2006 rezultă că există conflict de interese dacă şeful de secţie deţine acţiuni la societăţile comerciale care stabilesc relaţii comerciale cu spitalul.
În speţă nu se contestă că reclamantul- şef secţie Cardiologie în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş deţine acţiuni la SC C.M. SRL care a încheiat Contractul de furnizare servicii medicale nr. 383/2010 cu Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş.
În condiţiile date apar ca nerelevante aspectele legate de faptul că recurentul-reclamant este acţionar minoritar şi nu are putere de decizie în cadrul societăţii C.M. SRL sau că nu a avut nici un beneficiu material de pe urma Contractului nr. 383/2010.
De asemenea, este lipsit de importanţă, în cadrul acestui litigiu, că serviciile medicale care au făcut obiectul contractului în discuţie sunt servicii medicale total diferite de cele prestate în cadrul Secţiei de cardiologie al cărui şef este reclamantul.
În mod constant acestea au fost apărările recurentului-reclamant faţă de concluziile prezentate prin Raportul de evaluare a cărei legalitate este contestată, nici un moment recurentul nesusţinând că nu a cunoscut de existenţa Contractului nr. 383/2010. Or, prin înscrisurile noi depuse în recurs se tinde la a se demonstra că recurentul nu a avut cunoştinţă de existenţa contractului, că acest contract ar fi fost încheiat fără acordul acţionarilor societăţii contrar unei Hotărâri AGA sens în care la data de 16 iulie 2012 între managerul spitalului şi administratorul societăţii s-a încheiat un acord de constatare a nulităţii absolute a Contractului de furnizare servicii medicale din 26 martie 2010.
Cum în examinarea recursului instanţa se raportează exclusiv la criticile/apărările recurentului, înscrisurile la care s-a făcut referire mai înainte sunt considerate ca nepertinente.
În privinţa Deciziei nr. 1 din 23 ianuarie 2013 a Comisiei de Cercetare Disciplinară constituită pentru cercetarea celor menţionate în Raportul de evaluare şi care concluzionează că recurentul nu se face vinovat de nicio abatere disciplinară, trebuie menţionat că acesta a fost emisă în condiţiile în care considerând că sunt incidente dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în sensul că raportul de evaluare a conflictului de interese nu a fost contestat în termenul legal, Agenţia Naţională de Integritate a sesizat Comisia de Disciplină a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş cu Adresa nr. 99581/G din 9 septembrie 2011. Or, instanţa fondului a respins excepţia tardivităţii contestaţiei invocată de pârâta Agenţia Naţională de Integritate, reţinând că reclamantul a contestat în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 raportul de evaluare întocmit de ANI la 13 iulie 2011.
Faţă de cele expuse şi având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.I.S. împotriva Sentinţei civile nr. 1632 din 7 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7133/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 6999/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
