ICCJ. Decizia nr. 7168/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7168/2013
Dosar nr. 14/59/2012
Şedinţa publică de la 7 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.1. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC W.P.R. SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Administraţia Financiară pentru Contribuabili Mijlocii Arad şi Agenţia Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad, a solicitat, în principal, anularea deciziei nr. 488 din 16 decembrie 2011 emisă de către pârâta de rang I; iar, în subsidiar, anularea în parte, a deciziei nr. 488 din 16 decembrie 2011 privitor la capătul 2 din dispozitivul acesteia; anularea, în parte, a deciziei de impunere nr. 11 din 13 octombrie 2011 - emisă de către pârâta de rang II pentru sumele de 144.946 RON (compusă din 68.569 RON accize şi 76.377 RON majorări de întârziere) şi de 77.885.124 RON (compusă din 43.760.941 RON accize şi 34.124.183 RON majorări de întârziere); obligarea pârâtei de rang III la restituirea sumelor de 68.569 RON, reprezentând accize, de 76.377 RON majorări de întârziere stabilite până la data de 12 februarie 2010 şi de 24.200 RON majorări de întârziere stabilite până la data de 23 decembrie 2011.
Pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea acţiunii.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 397 din 21 iunie 2012, Curtea de Apel Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei SC W.P.R. SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Administraţia Financiară pentru Contribuabili Mijlocii Arad şi Agenţia Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
Obiectul acţiunii reclamantei îl reprezintă decizia Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor, nr. 488 din 16 decembrie 2011, prin care s-a soluţionat contestaţia parţială a reclamantei împotriva deciziei de impunere din 13 octombrie 2011, pentru suma de 78.030.070 RON, compusă din suma de 43.829.510 RON accize pentru motorină şi biodiesel şi suma de 34.200.560 RON constând în majorările de întârziere aferente.
Potrivit menţiunilor din decizia de impunere au existat 2 motive de fapt care au determinat obligaţiile de plată suplimentare astfel impuse, primul constând în aceea că antrepozitarul nu a respectat cantitatea şi felul materiilor prime prevăzute în specificaţia tehnică ST1/2004, obţinând un produs energetic diferit faţă de cel pentru care a fost autorizat, care a fost pus în vânzare drept combustibil pentru încălzire şi pentru care s-au calculat accize la nivel de motorină. Al doilea motiv de fapt a constat în aceea că societatea a achiziţionat motorină în regim suspensiv şi a pus-o în consum fără plata accizei, motiv pentru care s-au calculat accizele corespunzătoare de la data livrării.
Conform soluţiei adoptate la pct. 1 al deciziei nr. 488 din 16 decembrie 2011, organul de soluţionare a contestaţiei a admis în parte contestaţia formulată, desfiinţând decizia de impunere pentru cea mai mare parte a sumei stabilite prin aceasta - aceea de 77.885.124 RON, reprezentând accize şi majorări de întârziere datorate pe perioada 2006-2008, urmând ca organele de inspecţie fiscală, să reanalizeze cauza pentru aceleaşi debite şi accesorii şi să emită un nou act administrativ-fiscal în funcţie de cele reţinute în cuprinsul deciziei.
În esenţă, s-a reţinut că soluţia de desfiinţare parţială a deciziei de impunere a fost impusă de faptul că există neclarităţi doar cu privire la primul motiv de fapt reţinut prin decizia de impunere, constând în produsul energetic care a fost pus în vânzare drept combustibil pentru încălzire şi condiţiile în care acesta a fost obţinut, date fiind susţinerile contestatoarei în sensul că, prin raportul de inspecţie fiscală ce a precedat emiterii deciziei de impunere nu s-a avut în vedere raportul de expertiză tehnică prezentat de aceasta, că nu s-a efectuat o analiză completă a rapoartelor de producţie, că nu a avut posibilitatea contestării certificatului de analiză şi nu s-a analizat destinaţia produsului finit conform normativelor în vigoare.
În consecinţă, organul de soluţionare a contestaţiei a avut în vedere prevederile art. 213 alin. (1) C. proc. fisc, potrivit cu care analiza contestaţiei are loc în raport cu susţinerile părţilor, dispoziţiile legale invocate şi documentele existente, şi a apreciat că se impune analizarea raportului de expertiză tehnică de care se prevalează contestatoarea, pentru clarificarea termenilor de reziduuri petroliere şi de deşeuri petroliere, în vederea stabilirii naturii şi cantităţii materiilor prime prezentate în rapoartele de producţie, şi a celorlalte aspecte tehnice privind instalaţia de producţie şi etapele de fabricare a produsului finit corespunzător. Totodată, a stabilit că este necesară examinarea tuturor aspectelor invocate de contestatoare, legate de certificatul de analiză şi destinaţia produsului finit, în raport cu legislaţia în vigoare, în vederea stabilirii tratamentului fiscal al accizelor.
Instanţa de fond a apreciat că argumentele reclamantei pentru contestarea acestei soluţii constau, în principal, în aceea că aspectele tehnice invocate exced competenţelor organului de soluţionare a contestaţiei, şi că acestea trenează în stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare pretins datorate pe perioada 2006-2008, având în vedere istoricul verificărilor începute la societatea sa, începute printr-o inspecţie fiscală la data de 13 martie 2009, având ca rezultat un raport de inspecţie fiscală şi o decizie de impunere din data de 25 februarie 2010, prin care s-au stabilit accize şi accesorii datorate pe aceeaşi perioadă.
Aceste acte administrativ fiscale au fost desfiinţate integral, urmare a contestaţiei sale administrative anterioare, prin decizia nr. 53 din 28 februarie 2011, organele de soluţionare a contestaţiei dispunând refacerea controlului şi emiterea unui nou act administrativ fiscal, iar decizia menţionată a fost urmată de efectuarea unei noi inspecţii fiscale în perioada 18 aprilie 2011 - 13 octombrie 2011, finalizată cu emiterea actelor administrativ fiscale contestate în prezenta cauză.
Reclamanta apreciază că soluţiile administrative anterioare reiau pe un termen nedefinit o succesiune de controale fiscale începute în urmă cu 3 ani şi, în opinia sa evidenţiază necompetenţa şi incapacitatea organelor fiscale de a soluţiona cauza în mod corect şi obiectiv.
Curtea de Apel a constatat că aceste argumente ale reclamantei nu subzistă, având în vedere, în principal, faptul că actele fiscale anterioare nu fac obiectul prezentei acţiuni, în care reclamanta nu a contestat în concret nici raportul de inspecţie fiscală actual din 11 octombrie 2011 care a stat la baza emiterii deciziei de impunere din 13 octombrie 2011 şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei din 16 decembrie 2011, după cum nu a invocat nici nulitatea acestui act, sub aspect formal, din perspectiva încălcării unor dispoziţii legale privind durata sau conţinutul acestuia, astfel de aspecte fiind invocate doar relativ la inspecţia fiscală precedentă, cu ocazia contestaţiei administrative anterioare.
De altfel, din cuprinsul deciziei precedente de soluţionare a contestaţiei din 28 februarie 2011, prin care a fost desfiinţată decizia de impunere anterioară din 25 ianuarie 2010, pentru suma de 88.051.721 RON reprezentând accize datorate pe perioada 2006-2008 cu accesoriile aferente şi raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii acesteia - rezultă că s-au avut în vedere alte motive decât cele care au condus la desfiinţarea parţială a deciziei de impunere contestate în prezenta cauză, respectiv, motivarea actelor organelor penale care au efectuat cercetări la societatea reclamantă pentru săvârşirea unor infracţiuni la legea contabilităţii în legătură cu combustibilul accizabil, precum şi stabilirea consecinţelor fiscale pentru neîndeplinirea unor obligaţii ce reveneau reclamantei ca antrepozitar fiscal, constând în nedepunerea reţetarelor şi specificaţiei tehnice la organul fiscal teritorial şi neatestarea modificării capacităţii de producţie conform normelor incidente.
S-a mai reţinut că elementele existente în speţă nu relevă existenţa mai multor controale succesive pentru obligaţii fiscale datorate pe aceeaşi perioadă aşa cum susţine reclamanta, ci a unui singur control nefinalizat, iar soluţia adoptată în cauza de faţă, este concordanţă cu dispoziţiile art. 216 alin. (3) C. proc. fisc.
În plus, în măsura în care desfiinţarea parţială a deciziei de impunere a fost determinată de necesitatea verificării şi analizării tuturor aspectelor invocate de contestatoare, soluţia îi profită reclamantei, iar în situaţia în care noul act administrativ fiscal care va finaliza procedura menţionată, se va constitui într-un titlu de creanţă fiscală, în sensul O.G. nr. 92/200, considerat vătămător de către reclamantă, aceasta va avea posibilitatea formulării unei noi contestaţii în condiţiile prev. de art. 205 şi urm., coroborate cu cele ale art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., inclusiv la instanţa de contencios administrativ competentă, şi de a uza de toate mijloacele procedurale prevăzute de lege.
Având în vedere că organele de soluţionare a contestaţiei au adoptat o soluţie conformă legii, instanţa de fond a considerat că nu subzistă nici argumentul reclamantei că acestea nu sunt în măsură să tranşeze aspectele de ordin tehnic pe care le-a invocat, şi nici suspiciunile sale cu privire la competenţele acestora, având în vedere că, pe de-o parte, potrivit art. 65 alin. (1) C. proc. fisc, contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza oricăror cereri adresate organului fiscal, pe de altă parte, organul fiscal are dreptul şi nu obligaţia de a apela la serviciile unui expert pentru întocmirea unei expertize, în condiţiile prevăzute de art. 55 C. proc. fisc. şi Normele metodologice de aplicare, însuşi contribuabilul având posibilitatea de a numi un expert pe cheltuiala proprie, aşa cum dispune alin. (2) al art. 55 C. proc. fisc.
Pentru aceste motive, Curtea de Apel a apreciat că soluţia adoptată la pct. 1 a deciziei nr. 488 din 16 decembrie 2011 apare ca fiind temeinică şi legală, iar petitul din acţiunea reclamantei având ca obiect anularea acestei soluţii a deciziei contestate va fi respins în consecinţă.
Prin soluţia de la pct. 2 din aceeaşi decizie contestată, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei cu privire la diferenţa de sumă de 144.946 RON, constând în accize şi penalităţi aferente, corespunzătoare motivului de fapt constând în aceea că societatea a achiziţionat motorină în regim suspensiv şi a pus-o în consum fără plata accizei, şi în consecinţă decizia de impunere a fost menţinută ca fiind temeinică şi legală sub acest aspect.
Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că există un titlu de creanţă fiscală în sarcina reclamantei, validat prin decizia de soluţionare a contestaţiei, iar legalitatea soluţiei urmează a fi confirmată în raport cu următoarele considerente:
Organul fiscal a constatat că reclamanta a achiziţionat o cantitate de motorină de la SC M. SRL, în baza a două contracte de împrumut din 09 ianuarie 2007 şi din 10 ianuarie 2007, aceasta fiind restituită la scurt timp în baza avizelor enumerate în cuprinsul deciziei, însă întrucât combustibilul a fost achiziţionat în regim suspensiv, s-a considerat că momentul restituirii către societatea menţionată reprezintă momentul punerii în consum, în sensul C. proc. fisc., echivalând cu exigibilitatea accizelor şi, întrucât acestea nu au fost plătite la acel moment, acestea au fost calculate de organele fiscale cu accesoriile aferente, conform art. 191 alin. (1), art. 166 alin. (1) lit. a) şi art. 221 C. fisc.
Societatea reclamantă nu contestă că are calitatea de antrepozitar fiscal în sensul art. 163 lit. c) C. fisc., având şi o autorizaţie de antrepozit fiscal la acel moment, şi că motorina împrumutată a intrat în regim suspensiv, plata accizelor fiind suspendată conform art. 163 lit. f) din acelaşi act normativ, câtă vreme a aceasta a fost utilizată în procesul de producţie, însă contestă momentul exigibilităţii accizelor produsului astfel preluat, în interpretarea dată de organele fiscale, susţinând că atât timp cât accizele au fost plătite la momentul achiziţionării de către împrumutător, ea nu mai poate fi obligată la plata aceloraşi accize.
Instanţa de fond a reţinut însă că principiul de drept specialia generalibus derogant nu poate fi interpretat în sensul dorit de reclamantă, anume că, îndeplinirea obligaţiei de restituire a produsului împrumutat decurge din convenţia civilă a părţilor şi conduce la inaplicabilitatea dispoziţiilor fiscale privind plata accizelor în această situaţie, câtă vreme accizele sunt taxe fiscale speciale guvernate exclusiv de prevederile C. fisc., şi având în vedere dispoziţiile art. 166 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, care defineşte eliberarea pentru consum, ca fiind orice ieşire, inclusiv ocazională, a produselor accizabile din regimul suspensiv, coroborate cu cele ale art. 191 alin. (1) şi (2) C. fisc., care stipulează că acciza devine exigibilă la data când produsul este eliberat pentru consum în România, în condiţiile prev. de art. 166, dispoziţiile menţionate fiind aplicabile oricărui produs accizabil.
Curtea de apel a mai apreciat că în cauză devin incidente dispoziţiile speciale ale art. 221 C. fisc. care, prin derogare de la dispoziţiile generale ale art. 193 alin. (1) privind termenul de plată al accizelor care stipulează în mod imperativ că livrarea produsului energetic din antrepozitul fiscal se efectuează numai însoţită de prezentarea documentului privind plata valorii accizelor pentru cantitatea ce urmează a fi facturată, iar eventuale diferenţe între valoarea accizelor plătite de beneficiari şi valoarea accizelor produselor efectiv livrate, pot fi regularizate cu ocazia depunerii declaraţiei lunare de accize, aşa cum prevede teza a II-a a aceluiaşi alineat.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta SC W.P.R. SRL Chişinău Chiş a declarat recurs.
Reclamanta SC W.P.R. SRL Chişinău Criş a atacat cu recurs sentinţa menţionată, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 art. 3041 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a formulat, în esenţă, următoarele critici:
3.1. Soluţia corectă ce ar fi trebuit pronunţată cu privire la capătul 2 din dispozitivul deciziei de soluţionare nr. 488/2011, este aceea a anulării deciziei de impunere pentru că obligaţiile fiscale suplimentare accize şi majorări au fost stabilite nelegal şi cu ignorarea probelor depuse în dosarul fiscal.
În mod greşit instanţa de fond a respins proba cu expertiza tehnică în domeniul petrochimiei, considerând a fi prematură administrarea acesteia înainte de organizarea procedurii administrative, întrucât această probă era de natură a lămuri anumite aspecte cu privire la natura combustibilului.
3.2. Este greşită interpretarea instanţei de fond care a apreciat că momentul restituirii combustibilului către împrumutător reprezintă „ieşire ocazională a produselor accizabile din regimul suspensiv şi sunt incidente prevederile art. 166 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 191 alin. (1) şi (2) C. fisc.
Cantitatea de motorină împrumutată a fost utilizată integral în activitatea de producţie conform bonurilor de consum şi rapoartelor de producţie, intrând astfel sub incidenţa prevederilor art. 175 alin. (7) prima teză C. fisc. (în forma în vigoare la acea dată), potrivit cărora „Consumul de produse energetice în incinta unui loc de producţie de produse energetice nu reprezintă eliberare pentru consum atunci când se efectuează în scopuri de producţie”.
Apreciază recurenta-reclamantă că nu datorează accize în cuantumul stabilit de inspecţia fiscală şi menţinut de organul de soluţionare a contestaţiei pentru cantitatea de motorină utilizată integral în procesul de producţie, împrumutată de la SC M. SRL şi restituită împrumutătorului conform prevederilor art. 1576 C. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Reclamanta critică soluţia pronunţată prin decizia Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 488 din 16 decembrie 2011 de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei de impunere din 13 octombrie 2011 sub un dublu aspect: al soluţiei adoptate la pct. 1 prin care s-a admis în parte contestaţia, s-a desfiinţat decizia de impunere pentru suma de 77.885.124 RON reprezentând accize şi majorări de întârziere datorate pentru perioada 2006-2008, urmând ca organele fiscale să reanalizeze cauza şi să emită un nou act administrativ-fiscal, cât şi sub aspectul soluţiei de respingere a contestaţiei cu privire la diferenţa de sumă de 144.946 RON cuprinsă la pct. 2.
În ceea ce priveşte soluţia adoptată la pct. 1 al deciziei nr. 488 din 16 decembrie 2011, organul de soluţionare a contestaţiei a dispus desfiinţarea deciziei de impunere din 13 ianuarie 2011 pentru suma de 77.885.124 RON, urmând ca organele de inspecţie fiscală, printr-o altă echipă decât cea care a efectuat verificat, să reanalizeze cauza pentru aceeaşi perioadă şi pentru aceleaşi debite şi accesorii şi să emită un nou act administrativ fiscal, în funcţie de cele reţinute în cuprinsul deciziei.
S-a reţinut că având în vedere că certificatul de analiză din 17 septembrie 2009, transmis societăţii, în duplicat, la data de 21 iunie 2011, reprezintă documentul în baza căruia s-a efectuat reîncadrarea tarifară care a generat diferenţa de accize de plată către bugetul statului, se impune analizarea argumentelor contestatoarei cu privire la respectarea normelor legislative.
De asemenea, organul de inspecţie fiscală trebuie să depună toate diligenţele pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului şi în acest scop să-şi exercite rolul său activ, fiind îndreptăţit să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele pe care le consideră utile în vederea stabilirii situaţiei de fapt fiscale şi a clarificării termenilor de „reziduuri petroliere” şi „deşeuri petroliere”.
Rezultă deci că măsura de desfiinţare parţială a deciziei de impunere a fost determinată de necesitatea verificării şi analizării tocmai a aspectelor invocate de contestatoare, soluţia profitându-i reclamantei, care în situaţia în care va fi nemulţumită de noul act administrativ-fiscal ce se va emite la finalizarea procedurii, va avea posibilitatea formulării unei noi contestaţii în temeiul dispoziţiilor art. 205 şi urm. C. proc. fisc.
De astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, soluţia pronunţată de organele de soluţionare a contestaţiei este conformă cu dispoziţiile art. 216 alin. (1) pct. 3 din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora „Prin decizie se poate desfiinţa, total sau parţial, actul administrativ atacat, situaţie în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere considerentele deciziei de soluţionare”.
Nu poate fi reţinută critica recurentei-reclamante cu privire la greşita respingere a probei cu expertiza tehnică în domeniul petrochimiei, întrucât prin decizia atacată în prezenta cauză s-a dispus desfiinţarea titlului de creanţă, tocmai în scopul de a se reanaliza natura combustibilului ce constituie obiectul litigiului. La momentul pronunţării unei soluţii pe acelaşi aspect, recurentul are posibilitatea contestării acesteia, în condiţiile art. 205 şi urm. C. proc. fisc., la instanţa de contencios administrativ şi fiscal competentă, ocazie cu care va putea fi administrată o astfel de probă.
Aşadar, soluţia instanţei de fond cu privire la pct. 1 al deciziei nr. 488 din 16 decembrie 2011 este legală şi temeinică, motivul de recurs invocat de reclamantă fiind nefondat.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs ce vizează soluţia pronunţată de instanţă raportat la pct. 2 al deciziei nr. 488 din 16 decembrie 2011, Curtea reţine următoarele:
Reclamanta a achiziţionat cantitatea de 63.090 kg de motorină de la SC M. SRL în baza a două contracte de împrumut (din 09 ianuarie 2007 şi din 10 ianuarie 2007), motorină ce a fost folosită ca materie primă pentru producerea de Combustibil S.I. pentru focare industriale.
Cantitatea de motorină împrumutată a fost restituită către SC M. SRL, conform avizelor nr. X din 15 ianuarie 2007, (12.675 kg), nr. Y din 17 ianuarie 2007 (25.125 kg), nr. Z din 15 ianuarie 2007 (8.384 kg); nr. Q din 08 februarie 2007 (11.415 kg) şi nr. W din 14 februarie 2007 (5.458 kg).
Motorina restituită a fost achiziţionată în regim suspensiv de către antrepozitarul autorizat.
Pe de altă parte, societatea reclamantă are calitatea de antrepozit fiscal autorizat conform Autorizaţiei nr. RO 0090602PP01, astfel că toate materiile prime intrate şi folosite pentru obţinerea produsului petrolier pentru care a fost autorizat sunt în regim suspensiv (regimul fiscal conform căruia plata accizelor este suspendată pe perioada producerii, transformării, deţinerii şi deplasării produselor), urmând ca acciza să fie plătită la datarea în consum a produsului finit.
Societatea reclamantă nu contestă faptul că motorina împrumutată a intrat în regim suspensiv (plata accizelor fiind suspendată conform art. 163 lit. f) C. fisc.), însă contestă momentul exigibilităţii accizelor produsului, apreciind că atâta timp cât accizele au fost achitate la momentul achiziţionării de către societatea care a acordat împrumutul, ea nu mai poate fi obligată la plata aceloraşi accize.
Instanţa reţine că dispoziţiile art. 166 alin. (1) lit. a) C. fisc., definesc eliberarea pentru consum ca fiind orice ieşire, inclusiv ocazională a produselor accizabile din regimul suspensiv, iar dispoziţiile art. 191 alin. (1) şi (2) C. fisc., stipulează că acciza devine exigibilă la data când produsul este eliberat pentru consum în România, în condiţiile art. 166.
Aşadar, susţinerea societăţii reclamante potrivit căreia restituirea cantităţii de motorină de 63.090 kg, împrumutată de la SC M. SRL, în condiţiile în care acciza a fost plătită de societatea de la care a fost împrumutată, nu are semnificaţia juridică de ieşire a produselor accizabile din antrepozitul fiscal, ci aceea de restituire a împrumutului, nu poate fi reţinută în cauză.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa fondului, îndeplinirea obligaţiei de restituire a cantităţii de motorină împrumutată, obligaţie ce decurge din convenţia părţilor, nu conduce la inaplicabilitatea dispoziţiilor fiscale referitoare la plata accizelor, având în vedere că acciza este exigibilă la momentul eliberării în consum, iar eliberarea pentru consum este reprezentată de orice ieşire, inclusiv ocazională a produselor accizabile din regimul suspensiv.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă de menţinere a ambelor soluţii cuprinse în decizia de soluţionare a contestaţiei administrative este legală şi temeinică, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC W.P.R. SRL Chişinău Criş împotriva sentinţei civile nr. 397 din 21 iunie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7146/2013. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 7170/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
