ICCJ. Decizia nr. 730/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 730/2013
Dosar nr. 1366/54/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, reclamanții V.M. Și V.A., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., au solicitat obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire pentru imobilul imposibil de restituit în natură-teren în suprafaţă de 1108 mp situat în Craiova, jud. Dolj.
În motivarea acţiunii, reclamanții au arătat că prin Sentinţa civila nr. 6366/2009 pronunţata de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 4995/215/2009, irevocabila prin respingerea recursului, prin Decizia nr. 2172/2009 a Tribunalului Dolj, au fost obligate Comisia Locala de aplicare a Legii nr. 247/2005 Și Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 247/2005 Dolj la întocmirea dosarului privind acordarea despăgubirilor băneşti pentru suprafaţa de 1108 mp neretrocedata în natura, respectiv la înaintarea dosarului A.N.R.P. în vederea acordării de despăgubiri băneşti, Dosarul fiind înregistrat la C.C.S.D. sub nr. 22696/ FFCC.
Prin întâmpinare, pârâta C.C.S.D. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, menţionând că dosarul reclamanților a fost transmis unei societăţi de evaluare desemnată în mod aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare, iar raportul a fost transmis instituţiei pârâte, fiind înregistrat la 30 august 2011, urmând ca acesta să fie verificat sub aspectul conformităţii cu Standardele Internaţionale de Evaluare în materie.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 660 din 12 decembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, a admis acţiunea formulată de reclamanții V.M. Și V.A. şi a obligat pârâta C.C.S.D. să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul imposibil de restituit în natură-teren în suprafaţă de 1108 mp situat în Craiova, jud. Dolj.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, Dosarul de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamanţilor a fost înregistrat sub nr. 22696/ FFCC din 23 noiembrie 2010, acesta fiind analizat din punct de vedere al legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a terenului revendicat, dosarul fiind transmis în vederea întocmirii raportului de evaluare.
S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că față de data formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii – 25 august 2005, este excesivă durata procedurii administrative in discuţie, ceea ce este de natură a încălca în mod evident principiul procesului rezonabil.
Prin urmare, judecătorul fondului a constatat că este nefondată apărarea pârâtei C.C.S.D., în sensul că acţiunea ar fi neîntemeiată, deoarece de la data primirii dosarului privind cererea reclamanţilor şi până la momentul pronunţării prezentei sentinţe a curs o perioadă de timp insuficientă pentru realizarea întregii proceduri reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247.2005.
3. Recursul pârâtei
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta C.C.S.D., în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că în speţă ar fi vorba de un refuz nejustificat al instituției de a soluționa cererea reclamanților, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ţine cont de aspectele obiective şi procedura complexă privind soluţionarea dosarului de despăgubire, cu ignorarea etapelor administrative.
De asemenea, s-a arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2012 în conformitate cu care este suspendată emiterea titlurilor de despăgubire pe o perioadă de 6 luni, sens în care a solicitat acordarea unui termen de graţie de 6 luni pentru punerea în executare a hotărârii.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Intimații–reclamanți au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul autorităţii publice pârâte de a emite decizia reprezentând titlul la despăgubire pentru imobilul imposibil de restituit în natură-teren în suprafaţă de 1108 mp situat în Craiova, jud. Dolj.
Înalta Curte constată că în mod corect, în raport de dispoziţiile din Capitolul V – Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta C.C.S.D. să procedeze la efectuarea demersurilor pentru evaluarea imobilului şi să emită o decizie reprezentând titlul de despăgubire.
Soluţia instanţei de fond se impune pentru că, prin nesoluţionarea cererii întru-un interval de timp foarte mare, în raport cu data formularii cererii de acordare a măsurilor reparatorii – 25 august 2005, este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptăţeşte pe intimați să invoce încălcarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidenţa acestui principiu, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate şi aplicate decât în acord cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanţie a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât şi în cadrul procedurii administrative.
În aceste condiţii, verificând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamanților se priveşte ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond, admiţând acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă.
Înalta Curte constată că nesoluţionarea cererii formulate de reclamanți, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestora în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa C.E.D.O., luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată.
În opinia Înaltei Curţi, nu poate fi primită apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, având în vedere schimbările apărute în componența sa, nemaifiind posibilă întrunirea Ședinței Comisiei Centrale, pentru a se putea dispune aprobarea rapoartelor de evaluare Și emiterea deciziilor reprezentând titlul de despăgubire în favoarea persoanelor îndreptățite, astfel încât nu a putut trimite dosarul în etapa următoare prevăzută de lege.
Înalta Curte reţine că apărarea recurentei nu are temei legal, căci orice amânare în soluţionarea cererii reclamanților ar însemna depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O.
De asemenea, contrar celor susţinute de autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a obligat-o să emită decizia cu încălcarea etapelor administrative, ci a sancţionat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada scursă de la data înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea atribuţiilor legale în soluţionarea acestuia; evident, recurenta-pârâtă va emite decizia la care a fost obligată prin sentinţa recurată, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în actul normativ susmenţionat, adică, implicit, după parcurgerea etapei evaluării.
Înalta Curte nu poate reţine solicitarea de acordare a unui termen de graţie de 6 luni, termen prevăzut de O.U.G. nr. 4/2012, pentru executarea hotărârii de faţă, având în vedere faptul că hotărârea privind emiterea titlului de despăgubire, ce face obiectul cauzei de faţă, va fi pusă în executare cu respectarea dispoziţiilor normative aplicabile în cauză.
În temeiul actului normativ invocat, respectiv O.U.G. nr. 4/2012, pe perioada prevăzută de act este evident că este suspendată de drept emiterea titlului de despăgubire, urmând ca după expirarea termenului prevăzut de lege să fie reluată procedura de emitere a titlului.
1. Soluţia adoptată în recurs
Pe cale de consecinţă, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 660 din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5560/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 5557/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
