ICCJ. Decizia nr. 726/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 726/2013
Dosar nr. 1727/2/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta I.E.V. în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., a solicitat obligarea pârâtei la efectuarea controlului de legalitate asupra respingerii cereri de restituire în natură în Dosarul de despăgubiri înregistrat sub nr. 46146/ CC în maxim 30 de zile de la pronunţarea hotărârii şi obligarea pârâtului la transmiterea dosarului către un evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, deşi prin Dispoziţia nr. 9943 din 25 martie 2008 Primarul General al Mun. Bucureşti a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul menţionat, titlul de despăgubire nu a fost încă emis, fiind astfel privată nejustificat de exercitarea dreptului de proprietate.
Prin întâmpinare, pârâta C.C.S.D. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, menţionând că Dosarul reclamantei de despăgubiri înregistrat sub nr. sub nr. 46146/ CC, a fost analizat în privinţa legalităţii cererii de restituire în natură a imobilului notificat.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 5151 din 16 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, a admis acţiunea formulată de reclamanta I.E.V. şi a obligat pârâta C.C.S.D. să soluţioneze cererea reclamantei având ca obiect desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, precum Și la 250 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că invocarea de către pârâtă a soluţionării cererilor în funcţie de ordinea de prioritate prevăzută în Decizia nr. 2815/2008, fără să se prezinte dovezi în acest sens, nu este o justificare pertinentă pentru a fi opusă cu succes reclamantei, ca temei pentru nesoluţionarea cererii ce are ca obiect stabilirea şi concretizarea în final a dreptului la despăgubire la care aceasta este îndreptăţită potrivit legii.
Prin urmare, judecătorul fondului a constatat că prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la desemnarea evaluatorului autoritatea administrativă încalcă reclamantei dreptul la respectarea bunurilor sale.
În fine, prima instanță a reținut că reclamanta deşi este îndreptăţită în a avea o speranţă legitimă la obţinerea unei indemnizaţii, interesul său patrimonial suficient de important şi recunoscut pentru a constitui un bun aflat sub protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1, este în mod vădit încălcat prin decizia autorităţii administrative.
3. Recursul pârâtei
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta C.C.S.D., în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că în speţă ar fi fost încălcat dreptul reclamantului la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil, dispunând obligarea sa la transmiterea dosarului către evaluator şi emiterea titlului de despăgubire, fără a ţine cont de aspectele obiective şi procedura complexă privind soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamantei, cu ignorarea etapelor administrative.
De asemenea, arată recurenta, că în cauză s-a făcut aplicarea Deciziei nr. 2815/2008 prin care s-a stabilit ordinea de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul C.C.S.D.
Totodată, a arătat recurenta, în mod greȘit s-a dispus obligarea Comisiei Centrale la plata cheltuielilor de judecată, întrucât această comisie reprezintă Statul în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, solicitând respingerea acestora, iar în subsidiar reducerea lor corespunzătoare, fiind nejustificat de mari față de obiectul cauzei Și a muncii îndeplinite de avocat.
În fine, s-a arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2012 în conformitate cu care este suspendată emiterea titlurilor de despăgubire pe o perioadă de 6 luni, sens în care a solicitat acordarea unui termen de graţie de 6 luni pentru punerea în executare a hotărârii.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În mod corect, în raport de dispoziţiile din Capitolul V – Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta C.C.S.D., să soluţioneze Dosarul reclamantului înregistrat sub nr. 46146/ CC.
Soluţia instanţei de fond se impune pentru că, prin nesoluţionarea cererii întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziţiei, respectiv 25 martie 2008, şi cea a înregistrării dosarului la Comisie este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât autorităţii recurente îi revin obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptăţeşte pe intimata-reclamantă să invoce încălcarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidenţa acestui principiu, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate şi aplicate decât în acord cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanţie a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât şi în cadrul procedurii administrative.
Soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a U.E. şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre.
Statului îi revine, aşadar, obligaţia de a organiza funcţionarea sistemului autorităţilor sale astfel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
De aceea, Înalta Curte constată că atitudinea autorităţii recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în soluţionarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern şi nu poate înfrânge principiul sus-menţionat al termenului rezonabil de soluţionare a cererilor persoanelor îndreptăţite.
Or, în speţă, termenul în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării reclamantului de soluţionare a cererii lui nu se încadrează în noţiunea de termen rezonabil, astfel încât instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea, soluţia impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât şi cu dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O.
De asemenea, contrar celor susţinute de autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a obligat-o să emită decizia cu încălcarea etapelor administrative, ci a sancţionat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada scursă de la data înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea atribuţiilor legale în soluţionarea acestuia; evident, recurenta-pârâtă va emite decizia la care a fost obligată prin sentinţa recurată, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în actul normativ susmenţionat, adică, implicit, după parcurgerea etapei evaluării.
Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanţă lipsa personalităţii juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanţa de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii.
Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., plata de 250 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, către reclamanţi, la care a fost obligată pârâta, fiind justificată în raport de complexitatea speţei.
Nu poate reţine nici solicitarea de acordare a unui termen de graţie de 6 luni, termen prevăzut de O.U.G. nr. 4/2012, pentru executarea hotărârii de faţă, având în vedere faptul că hotărârea privind emiterea titlului de despăgubire, ce face obiectul cauzei de faţă, va fi pusă în executare cu respectarea dispoziţiilor normative aplicabile în cauză.
În temeiul actului normativ invocat, respectiv O.U.G. nr. 4/2012, pe perioada prevăzută de act este evident că este suspendată de drept emiterea titlului de despăgubire, urmând ca după expirarea termenului prevăzut de lege să fie reluată procedura de emitere a titlului.
1. Soluţia adoptată în recurs
Pe cale de consecinţă, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de C.C.S.D. împotriva Sentinţei civile nr. 5151 din 16 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 725/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 727/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
