ICCJ. Decizia nr. 7345/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7345/2013
Dosar nr. 7352/2/2011
Şedinţa publică de la 20 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18 august 2011, reclamantul Colegiul Medicilor din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, anularea hotărârii nr. 237 din 20 iunie 2011 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi anularea dispoziţiilor art. 6 lit. a)1 din Anexa nr. 42 la Ordinul Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţional de Asigurări de Sănătate nr. 1211/235/2006 pentru aprobarea regulamentelor de organizare şi funcţionare a comisiei naţionale, a subcomisiilor naţionale şi comisiilor de evaluare a furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale, de medicamente şi materiale sanitare, a standardelor de evaluare, precum şi a normelor metodologice pentru evaluarea furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale, de medicamente şi materiale sanitare astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordinul comun nr. 1165/691 al Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.
În motivarea acţiunii, arată reclamanta că, la data de 16 decembrie 2010, a sesizat Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminări cu privire la discriminarea care există între cabinetele din mediul urban şi cele din mediul rural în sensul că, potrivit dispoziţiilor mai sus arătate, cabinetele din mediul urban plătesc, pentru acelaşi, o taxă mai mare decât cabinetele din mediul rural. Soluţionând sesizarea, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a decis că aspectele sesizate nu constituie discriminare în conformitate cu art. 2 din O.G. nr. 137/2000 şi a clasat dosarul.
Susţine reclamanta că acest sistem de taxare diferită, introdus prin Ordinul comun nr. 1165/691 din 14 septembrie 2010 al Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate privind modificarea şi completarea Ordinului Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1211/325/2006, constituie o discriminare şi, pe cale de consecinţă, hotărârea nr. 237 din 20 iunie 2011 a Consiliului Naţional al Combaterii Discriminării este nelegală.
Evaluarea cabinetelor medicale este o condiţie obligatorie pe care trebuie să o îndeplinească toate cabinetele medicale care doresc să intre în relaţii contractuale cu sistemul de asigurări sociale de sănătate. Acest serviciu este prestat de o instituţie publică, respectiv casele de asigurări de sănătate. Natura serviciului de evaluare a cabinetelor medicale este aceea de serviciu public având în vedere existenţa unui interes general, nevoia de garantare a calităţii serviciilor furnizate. Fiind prestat de o instituţie publică, contravaloarea lui este o taxă şi nu un tarif.
Astfel, atâta timp cât serviciul de evaluare este un serviciu public, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 lit. c) din lege, fiind aplicabile dispoziţiile privind interzicerea formelor de discriminare inclusiv furnizării de servicii publice.
Aşa fiind, un serviciu public nu poate fi prestat, furnizat, în mod discriminatoriu inclusiv în ceea ce priveşte diferenţa de taxare a acestui serviciu în funcţie de diverse criterii.
Furnizarea unui serviciu public cu o valoare a taxei diferită în funcţie, nu de volumul lucrărilor sau alte criterii obiective, ci de localitatea în care se află beneficiarul, dezavantajează în mod evident medicii din mediul rural, fapt ce constituie o discriminare. Măsura dispusă de Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu constituie o măsură rezonabilă faţă de scopul propus, iar metodele de atingere a acestui scop nu sunt adecvate şi nici necesare.
Apreciază reclamanta că măsura impusă prin actul normativ criticat se aplică în mod discriminatoriu, prin diferenţiere între rural şi urban, indiferent dacă în zona respectivă există sau nu o nevoie de personal medical.
De asemenea, măsurile dispuse de pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi de Ministerul Sănătăţii nu sunt nici legale, fiind diferite de cele prevăzute de legiuitor. Nu sunt adecvate scopului propus deoarece nu operează potrivit scopului, adică selectiv în funcţie de nevoia de servicii medicale, ci discriminatoriu, rural - urban, şi nu sunt nici necesare, având în vedere că legiuitorul a prevăzut expres care sunt măsurile prin care, în anumite condiţii şi într-un anumit mod, medici pot fi sprijiniţi pentru înfiinţarea şi asigurarea, funcţionării cabinetelor medicale.
Conchide reclamanta că instituirea unor taxe diferite pentru evaluarea cabinetelor medicale, în funcţie de localitatea unde ele sunt situate, taxă care este plătită de medicul persoană fizică, constituie o măsură nelegală, inadecvată şi nenecesară şi, pe cale de consecinţă, discriminatorie în raport de dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
2. Apărările pârâţilor şi procedura derulată în faţa instanţei de fond
Pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia puterii de lucru judecat parţială şi excepţia lipsei de interes, pe fond solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Excepţia puterii de lucru judecat a fost invocată faţă de sentinţa nr. 4662 din 05 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, din Dosarul nr. 12811/2/2010, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea Federaţiei Naţionale a Patronatelor Medicilor de Familie, menţinându-se nivelul taxei de evaluare aprobate prin Ordinul Ministrului Sănătăţii şi Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1165/691/1010 de modificare şi completare a Ordinului nr. 1211/325/2006.
În ce priveşte excepţia lipsei de interes, a arătat pârâta că evaluarea furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente se face la nivel naţional sau judeţean în baza unei cereri adresate Subcomisiei Naţionale de Evaluare a Cabinetelor Medicale de Medicină de Familie, al cărei model este prevăzut în Anexa nr. 1 la Normele metodologice aprobate prin Ordinul comun al Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1211/325/2006. Prin urmare, furnizorii de servicii medicale au obligaţia de a solicita evaluarea numai în condiţiile în care doresc să intre în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate. Potrivit art. 407 din Legea nr. 95/2006, Colegiul Medicilor din România poate formula acţiuni în justiţie pentru reprezentarea intereselor membrilor săi medici şi nu în numele furnizorilor de servicii medicale. Astfel, reclamantul justifică un interes legitim întrucât prin cererea de chemare în judecată nu se realizează un drept subiectiv recunoscut de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut.
Pe fond, a arătat pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate că, pentru realizarea procesului de evaluare, furnizorii de servicii medicale au obligaţia plăţii unei taxe de evaluare, potrivit art. 244 alin. (61) din Legea nr. 95/2006. Cuantumul taxei de evaluare se aprobă prin metodologia specifică derulării procesului de evaluare elaborată de comisiile de evaluare organizate la nivel naţional, aprobată prin ordin comun al Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Astfel, adoptarea actului normativ contestat a fost justificată obiectiv de un scop legitim în considerarea unui interes major, pentru asigurarea unor servicii medicale de o bună calitate.
Pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. A arătat că dispoziţiile Ordinului nr. 1165/691/2010 al Ministerului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, cu privire la taxa de evaluare în cuantum mai mic pentru cabinetele medicale individuale aflate în mediul rural faţă de cabinetele medicale individuale situate în mediul urban, reprezintă o măsură afirmativă cu privire la medicii care deschid cabinete medicale individuale în mediul rural şi, de asemenea, reprezintă o măsură pozitivă faţă de pacienţii aflaţi în zonele rurale.
3. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 1108 din 20 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile lipsei interesului şi puterii lucrului judecat şi a respins acţiunea, ca nefondată.
Excepţia lipsei interesului a fost respinsă faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 406 şi 407 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, Colegiul Medicilor apărând interesele membrilor săi în toate sferele de activitate.
Excepţia puterii lucrului judecat a fost respinsă, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite prevederile art. 163 alin. (1) C. proc. civ., identitatea de obiect, cauză şi părţi între prezentul litigiu şi cel ce a făcut obiectul Dosarului nr. 12811/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a.
Pe fondul acţiunii, a reţinut instanţa de fond, în esenţă, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curţii Europene de Justiţie şi Curţii Constituţionale a României, principiului egalităţii nu este încălcat dacă reglementarea vizează „situaţiile deosebite în care se află diferitele categorii de persoane justifică instituirea prin lege de tratamente juridice diferenţiate, fără ca acestea să constituie privilegii pentru unii şi discriminării pentru alţii”.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în mod corect a apreciat că dispoziţiile Ordinului nr. 1165/691/2010 al Ministerului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate cu privire la taxa de evaluare reprezintă o măsură afirmativă cu privire la medicii care deschid cabinete medicale individuale în mediul rural şi de asemenea reprezintă o măsură pozitivă faţă de pacienţii aflaţi în zonele rurale.
Din probele administrate nu rezultă faptul că ar fi existat vreun refuz de neplată a acestei taxe. Nu a existat vreo contestaţie a vreunui medic ori vreo reziliere a contractului de furnizare de servicii medicale încheiat cu casa de asigurări de sănătate pentru lipsa evaluării, ca şi consecinţă a neplăţii taxei de evaluare.
În cuprinsul hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 237/2011 s-a reţinut în mod corect că nu există o afectare negativă a medicilor din cabinetele medicale individuale aflate în mediul urban, prin aplicarea taxei de evaluare din mediul rural în cuantum de 250 RON.
Dispoziţiile din Legea nr. 95/2006 au în vedere facilităţile ce se pot acorda medicilor, pe când cele criticate de reclamantă protejează pacientul. Mai mult, lipsa reglementării acestei taxe în litigiu în legea generală nu echivalează cu interdicţia reglementării acesteia printr-o normă specială.
Legiuitorul a avut în vedere, la adoptarea normei, interesul general, superior al pacientului, iar nu protejarea veniturilor medicului prestator la serviciului public, motiv pentru care nu se poate reţine caracterul discriminatoriu al reglementării.
În ce priveşte capătul de cerere privind anularea dispoziţiilor art. 6 lit. a)1 din Anexa nr. 42 la Ordinul nr. 1211/325/2006, modificat prin Ordinul nr. 1165/691/2010, Curtea de Apel a apreciat că acesta reprezintă un capăt distinct de cerere, iar nu accesoriu capătului privind anularea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Cuantumul taxei de evaluare se aprobă prin metodologia specifică derulării procesului de evaluare elaborată de comisiile de evaluare organizate la nivel naţional (formată din reprezentanţi ai Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi Ministerului Sănătăţii), care se aprobă de Consiliul de Administraţie al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, potrivit art. 279 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006, şi ulterior se aprobă prin Ordin comun al Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.
Astfel, emiterea actului normativ s-a făcut cu respectarea principiului legalităţii.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, reclamantul Colegiul Medicilor din România a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi, rejudecându-se cauza, admiterea acţiunii, invocând art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 20 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Susţine recurentul-reclamant că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că, atât legea română, cât şi cea comunitară, obligă emitentul unor astfel de norme să justifice şi să probeze necesitatea adoptării lor, să efectueze studii care să ateste efectele pozitive şi să instituie măsuri de reevaluare a efectelor, în cauză nefiind depuse studiile şi fundamentările necesare adoptării unor astfel de norme discriminatorii.
Aplicarea unor taxări diferite pentru aceeaşi categorie de furnizori nu are în vedere un criteriu obiectiv şi măsurabil, ci doar un criteriu arbitrar, respectiv domiciliul/sediul furnizorului de servicii medicale.
De asemenea, instanţa de fond, în mod greşit, a respins capătul de cerere privind anularea dispoziţiilor art. 6 lit. a)1 din Anexa nr. 42 la Ordinul nr. 1211/325/2006 modificat prin Ordinul nr. 1165/691/2010, apreciind că acest capăt de cerere este accesoriu şi subsidiar primului capăt. Prin acţiune a dorit cercetarea legalităţii normelor şi anularea lor, pentru că, în lipsa anulării acestor norme, doar simpla anulare a hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării ar fi fost, practic, lipsită de orice fel de efecte în plan juridic.
Mai susţine recurentul că normele prin care a fost instituit un sistem diferit de taxare a unui serviciu public, în funcţie de domiciliul beneficiarului respectiv, sunt emise cu încălcarea gravă a principiului legalităţii, în special art. 3 lit. c), art. 20 şi art. 26 din O.G. nr. 137/2000.
5. Apărările formulate de intimaţii-pârâţi
Intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, susţinând că, în mod corect, s-a apreciat, atât prin hotărârea nr. 237/2011 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, cât şi prin hotărârea recurată, că dispoziţiile normative nu sunt discriminatorii.
Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
1. Înalta Curte, analizând motivele de recurs, în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În mod temeinic instanţa de fond a apreciat ca neîntemeiate susţinerile reclamantului privind nulitatea hotărârii nr. 237/2011 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Conform prevederilor art. 2 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: „Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu constituie discriminare.”
Potrivit dispoziţiilor art. 4 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: „în înţelesul prezentei ordonanţe, categorie defavorizată este acea categorie de persoane care fie se află pe o poziţie de inegalitate în raport cu majoritatea cetăţenilor datorită diferenţelor identitare faţă de majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere şi marginalizare”.
Conform art. I pct. 108 din Ordinul comun al Ministerului Sănătăţii şi Casei Naţionale pentru Asigurări de Sănătate nr. 1165/691/2010, „La anexa nr. 42 art. 6, după lit. a) se introduce o nouă literă, lit. a1), cu următorul cuprins:
a1) cabinetele medicale de medicină de familie, cabinetele medicale de specialitate, centrele medicale, centrele de diagnostic şi tratament şi centrele de sănătate (sediul/punctul de lucru) care solicită evaluarea, pentru efectuarea vizitei de evaluare, au obligaţia să facă şi dovada plăţii taxei de evaluare, în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare cabinet medical din structură aflat în mediul urban, respectiv 250 RON pentru fiecare cabinet medical din structură aflat în mediul rural. Plata taxei de evaluare se va face către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Cod fiscal 11697800, în contul nr. RO66TREZ70026360550XXXXX, deschis la Activitatea de Trezorerie şi contabilitate Publică a Municipiului Bucureşti.”
La baza acestui ordin stă referatul de aprobare comun al Ministerului Sănătăţii (nr. CSA 9271 din 31 august 2010) şi al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (nr. DGE 1200 din 19 august 2010).
În analiza petiţiei reclamantei, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut că dispoziţia din Ordinul comun nr. 1165/691/2010 de modificare a Ordinului nr. 1211/325/2006 referitoare la stabilirea unei taxe mai mici pentru cabinetele din mediul rural faţă de cele din mediul urban reprezintă o măsură afirmativă cu privire la medicii care deschid cabinete medicale în mediul urban şi, totodată, o măsură pozitivă privind pacienţii din zonele rurale, existând, potrivit studiilor din domeniu, o situaţie de inegalitate între zonele rurale şi cele urbane.
Conform formulării din cuprinsul O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, măsura afirmativă asigură realizarea efectivă a egalităţii de şanse, iar măsura pozitivă vizează protecţia grupurilor defavorizate.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut, în mod corect, că voinţa politică de echilibrare a situaţiei de inegalitate apărută în domeniul sanitar între zonele rurale şi cele urbane s-a concretizat prin adoptarea Ordinului nr. 1165/691/2010 al Ministerului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Efectele pozitive ale aplicării acestui act normativ pot apărea într-un termen mai îndelungat, emitenţii urmărind prin studii şi analize dacă evaluarea la o taxă mai mică a cabinetelor medicale individuale aflate în mediul rural faţă de cele aflate în mediul urban, produce efecte pozitive sau negative.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1 din 08 februarie 1994, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 69/16.03.1994, a stabilit că „un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice”.
De asemenea, prin Decizia nr. 135 din 05 noiembrie 1996, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 345/17.12.1996, Curtea Constituţională a reţinut că „principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite”.
Dispoziţiile din Ordinul nr. 1165/691/2010 al Ministerului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate cu privire la taxa de evaluare în cuantum mai mic pentru cabinetele medicale individuale aflate în mediul rural faţă de cabinetele medicale individuale situate în mediul urban reprezintă o măsură afirmativă cu privire la medicii care deschid cabinete medicale individuale în mediul rural şi de asemenea reprezintă o măsură pozitivă faţă de pacienţii aflaţi în zonele rurale.
Dispoziţiile legale criticate nu afectează în mod negativ medicii din cabinetele medicale urbane, întrucât dacă s-ar elimina taxa specială pentru zonele rurale, taxa ar fi tot de 1.000 RON şi, în cazul imposibilităţii plăţii acestei taxe, dispoziţiile legale nu interzic deschiderea cabinetelor medicale în zone rurale.
Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant că aplicarea unor taxări diferite pentru aceeaşi categorie de furnizori nu are în vedere un criteriu obiectiv şi măsurabil, pentru că scopul dispoziţiilor art. 6 lit. a)1 din Anexa nr. 42 la Ordinul nr. 1211/325/2006 astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordinul nr. 1165/691/2010 este tocmai realizarea unei egalităţi de şanse şi dispariţia situaţiei de defavorizare pentru un grup de persoane - creşterea cabinetelor medicale în mediul rural şi asigurarea unor servicii medicale de calitate pentru pacienţii din zonele rurale.
În ce priveşte capătul de cerere referitor la anularea dispoziţiilor art. 6 lit. a)1 din Anexa nr. 42 al Ordinul nr. 1211/325/2006 modificat prin Ordinul comun nr. 1165/691/2010 al Ministerului Sănătăţii şi Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, în mod întemeiat instanţa de fond a apreciat că acesta este un capăt distinct de cerere, iar nu accesoriu capătului privind anularea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, reţinând în respingerea acestuia şi considerentele expuse în ce priveşte caracterul nediscriminatoriu al acestor norme.
Recurentul-reclamant a contestat legalitatea art. 6 lit. a)1 din Anexa 42 la Ordinul nr. 1211/325/2006 modificat prin Ordinul comun nr. 1165/691/2010, articol care prevede modalitatea de stabilire a cuantumului taxei de evaluare, în sumă de 1.000 RON pentru fiecare cabinet medical din structură aflat în mediul urban, respectiv 250 RON pentru fiecare cabinet medical din structură aflat în mediul rural.
Ordinul nr. 1165/691/2010 a fost emis în baza dispoziţiilor art. 244 alin. (6) şi alin. (61) din Legea nr. 95/2006, care prevăd că metodologia şi nivelul de evaluare a furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente se elaborează şi se stabilesc de către comisiile organizate la nivel naţional şi se aprobă prin Ordinul Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Agricultură de Sănătate, iar prin metodologia astfel aprobată se stabileşte şi cuantumul taxei de evaluare pe care au obligaţia să o plătească furnizorii de servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente în vederea realizării procesului de evaluare.
Este nefondată susţinerea recurentului privind lipsa unei justificări obiective pentru cuantumul taxei de evaluare datorate de medicii de familie, constatându-se că ordinul contestat a fost elaborat în baza unui referat de aprobare, care cuprinde necesitatea intervenţiei normative, principiile de bază, finalitatea reglementării propuse şi efectele acesteia.
În consecinţă, adoptarea acestui act normativ a fost justificată în mod obiectiv de un scop legitim, în considerarea unui interes major, respectiv pentru asigurarea unor servicii medicale de bună calitate persoanelor asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (61) din Legea nr. 95/2006.
Sunt lipsite de temei şi susţinerile recurentului-reclamant privind emiterea acestor norme cu încălcarea principiului legalităţii şi a legislaţiei privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, dat fiind că taxa de evaluare a fost stabilită diferenţiat pe categorii de furnizori de servicii medicale, fiind datorată o dată la 2 ani şi numai în condiţiile în care furnizorul doreşte să-şi desfăşoare activitatea în sistemul de asigurări sociale de sănătate.
Astfel, nu se poate vorbi, astfel cum s-a reţinut şi anterior în analizarea motivelor de recurs privind legalitatea Hotărârii nr. 237/2011 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, de existenţa unei acţiuni de discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca diferenţă de tratament, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Caracterul disproporţionat şi arbitrar al cuantumului taxei de evaluare datorate de medicii de familie nu poate fi reţinut în condiţiile în care este necontestat faptul că, şi în cazul celorlalte categorii de furnizori servicii medicale, cuantumul taxei a fost stabilit prin aplicarea aceloraşi criterii legate de activitatea propriu-zisă de evaluare şi de operaţiunile concrete pe care aceasta le impune.
Faţă de aceste argumente, Înalta Curtea apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Colegiul Medicilor din România împotriva sentinţei civile nr. 1108 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7344/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 7347/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
