ICCJ. Decizia nr. 7508/2013. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7508 /2013
Dosar nr. 9026/2/2011
Şedinţa publică de la 29 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC A.T.G. SA, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 568 din 29 septembrie 2011 a Consiliului Naţional al Audiovizualului solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în principal, să se dispună anularea deciziei şi exonerarea reclamantei de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, iar în subsidiar, să se constate că sancţiunea aplicată de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului este disproporţionată faţă de gravitatea faptei reţinute şi să se dispună înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice.
Prin sentinţa civilă nr. 3968 din 13 iunie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia formulată de reclamanta SC A.T.G. SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr. 568 din 29 septembrie 2011 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a dispus, în temeiul art. 90 alin. (1) şi art. 91 alin. (1) şi alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, sancţionarea radiodifuzorului SC A.T.G. SA, pentru postul de televiziune A., cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 504/2002 precum şi a celor ale art. 33 alin. (1) şi (3), art. 34 alin. (2) şi ale art. 43 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
În cuprinsul deciziei s-a reţinut că în ediţiile din 06, 09, 12, 15 şi 16 ale emisiunii „A.D.” au fost difuzate, în mod repetat, anchete, dezbateri şi imagini referitoare la aspecte ce ţineau de viaţa privată a d-lui C.C. (suspect pentru săvârşirea infracţiunii de omor într-un dosar penal referitor la decesul soţiei acestuia) şi a familiei acestuia, deşi radiodifuzorul avea cunoştinţă de refuzul categoric al persoanei respective, încălcându-se prevederile art. 33 alin. (1) şi (3) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual. S-a arătat că difuzarea unor informaţii referitoare la starea de sănătate a tatălui d-lui C.C. nu au absolut nici o justificare, nu servesc nici unui interes public, încălcând în mod grav dispoziţiile legale din domeniul audiovizualului care reglementează protejarea dreptului la viaţă privată şi de familie. De asemenea, au fost prezentate imagini de la şcoala unde învaţă fiul d-lui C.C., atunci când acesta a mers cu fiul său la deschiderea anului şcolar şi a unor imagini de la înmormântarea tatălui acestuia, reţinându-se că prin acestea s-a produs prejudicierea gravă a interesului superior al copilului şi a dreptului la viaţă privată şi de familie al persoanei.
Încălcarea dispoziţiilor prin art. 33 alin. (1) şi (3), art. 34 alin. (2) şi art. 43 alin. (1) din Codul audiovizualului, ce este sancţionată de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, constituie în acelaşi timp şi o încălcare a art. 3 din Legea nr. 504/2002, ce este sancţionată de art. 90 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 504/2002. În aceste condiţii, nu se poate reţine în sarcina reclamantei decât săvârşirea unei singure contravenţii, şi anume contravenţia prevăzută de art. 90 alin. (1) lit. h) care absoarbe în conţinutul său şi încălcările art. 33 alin. (1) şi (3), art. 34 alin. (2) şi art. 43 alin. (1) din Codul audiovizualului.
De altfel, prin decizia contestată, reclamanta a fost sancţionată cu o amendă de 10.000 RON, cuantum ce reprezintă minimul amenzii ce poate fi aplicată pentru contravenţia prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, de unde rezultă, că pârâtul a avut în vedere săvârşirea de către reclamant a unei singure contravenţii, şi anume cea prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.
Curtea de Apel a apreciat că, în mod întemeiat, pârâtul a reţinut că reclamanta nu a respectat obligaţia prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, prin încălcarea dreptului la viaţă privată al d-lui C.C. şi al familiei acestuia, drept ce este garantat de art. 26 din Constituţia României.
Curtea de Apel a mai reţinut şi că încălcarea dreptului la viaţă privată se produce prin simpla difuzare a unor aspecte ce ţin de viaţa privată a unei persoane, cum este starea de sănătate a acesteia, nefiind necesară producerea unui prejudiciu de imagine, cum în mod neîntemeiat susţine reclamanta.
S-a mai reţinut, că fapta reclamantei de a difuza informaţii referitoare la viaţa privată a d-lui C.C. şi a familiei acestuia cum sunt cele referitoare la starea de sănătate a tatălui d-lui C.C., la participarea acestuia la deschiderea anului şcolar al fiului său şi la înmormântarea tatălui său, constituie în acelaşi timp şi încălcări ale obligaţiilor prevăzute de art. 33 alin. (1) şi (3) şi art. 34 din Codul audiovizualului.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut şi că din întreaga desfăşurarea a ediţiilor emisiunii „A.D.” din 06, 09, 12, 15 şi 16 septembrie 2011, astfel cum sunt prezentate în raportul de monitorizare, rezultă că realizatorii emisiunii l-au prezentat pe d-l C.C. ca fiind autorul omorului soţiei sale, deşi organele de poliţie, prin chestorul V.V., şeful Poliţiei Capitalei susţineau, în interviul acordat, că d-l C.C. este „suspectul principal”. Prin afişarea pe ecran a unor titluri precum „C. este ucigaşul lui E.” sau „C. este cel care a ucis-o pe E.”, s-a indus publicului ideea că d-l C.C. este vinovat de uciderea soţiei sale. Nu poate fi reţinută apărarea reclamantei, potrivit căreia în titlurile respective erau reluate declaraţiile chestorului V.V., întrucât în cuprinsul interviului acesta spune clar că este vorba despre punctul său de vedere, şi că d-l C.C. este suspectul principal. Este adevărat că la întrebarea reporterului „cam care ar fi autorul”, chestorul V.V. răspunde „este soţul dispărutei, adică C.C.”, dar acest răspuns nu trebuie prezentat trunchiat, fără a se ţine seama de răspunsurile chestorului la întrebările anterioare, în care precizează clar că este vorba de punctul său de vedere şi că d-l C.C. este suspectul principal. De asemenea, realizatorii emisiunii nu au avut în vedere că declaraţia aparţine unui reprezentant al Poliţiei, şi se referă la o anchetă penală aflată în desfăşurare, or Poliţia nu este cea care stabileşte vinovăţia unei persoane, ci instanţele de judecată, în urma desfăşurării unui proces penal şi pronunţării unei decizii definitive.
Curtea de Apel a mai apreciat că în mod întemeiat s-a reţinut, în sarcina reclamantei, şi încălcarea obligaţiei prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 referitoare la informarea obiectivă a publicului, prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi favorizarea liberei formări a opiniilor, precum şi a celei prev. de art. 43 din Codul audiovizualului de a se evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile unor cauze aflate pe rol în justiţie sau în curs de cercetare, prin comentariile şi luările de poziţie proprii sau ale invitaţilor, inclusiv ale avocaţilor părţilor.
În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, instanţa de fond a reţinut că pentru contravenţia prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, potrivit alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol, se poate aplica fie o amendă de la 10.000 la 200.000 RON, fie o somaţie publică de intrare în legalitate, însă se precizează expres, că această din urmă sancţiune se poate aplica doar în cazul în care „Consiliul decide că efectele unei fapte prevăzute la alin. (1) sunt minore”.
Având în vedere că, în cazul de faţă, în care încălcarea dreptului la viaţă privată al d-lui C.C. s-a făcut pe parcursul unor mai multe ediţii ale emisiunii şi în condiţiile în care se cunoştea refuzul acestuia de a fi prezentate informaţii din viaţa sa privată, instanţa de fond a apreciat că efectele faptei reclamantei nu pot fi considerate minore, astfel încât să fie aplicată doar sancţiunea somaţiei publice de intrare în legalitate, prevăzută la art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta SC A.T.G. SA a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se invocă nulitatea deciziei de sancţionare, în temeiul art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, apărare respinsă de instanţa de fond.
Recurenta consideră că din analiza textului de lege mai sus enunţat, rezultă că autoritatea care constată săvârşirea mai multor contravenţii şi aplică sancţiuni pentru acestea are obligaţia de a individualiza sancţiunea aplicată pentru fiecare dintre contravenţiile săvârşite.
Totodată îi revine obligaţia de a individualiza potrivit algoritmului reglementat de lege sancţiunea finală care este aplicată.
Este indubitabil că prin decizia contestată, intimatul-pârât a stabilit în sarcina reclamantei săvârşirea mai multor contravenţii. În acest sens sunt invocate patru articole de lege care reprezintă temei pentru contravenţii diferite.
Totodată, s-a invocat că abaterile de la normele legale au avut loc în mai multe situaţii, la date diferite, fiind nominalizate expres următoarele zile: 19 septembrie 2011, 08 septembrie 2011, 30 august 2011, 21 noiembrie 2011, 20 septembrie 2011 şi 21 septembrie 2011.
Faptul ca abaterile de la normele legale reglementate de Legea nr. 504/2002 şi decizia nr. 220/2011 reprezintă contravenţii, reiese indubitabil din înseşi articolele din cadrul acestor acte normative, care reglementează natura faptelor (contravenţii) şi sancţionarea lor.
Instanţa de fond a motivat respingerea apărării prin invocarea unei presupuse existente a unei singure contravenţii, reţinute de Consiliul Naţional al Audiovizualului şi sancţionată de acesta, respectiv cea reglementată de art. 90 alin. (1) lit. h) în conţinutul căreia s-ar contopi şi încălcările art. 33 alin. (1) şi (3), art. 34 alin. (2) şi art. 43 alin. (1) din Codul audiovizualului.
Recurenta consideră că susţinerea instanţei de fond este neîntemeiată, dat fiind că în materia răspunderii contravenţionale, instituţia contopirii conţinutului faptei (expres reglementată în dreptul penal), nu este reglementată.
Raportat la pretinsele abateri contravenţionale, recurenta consideră că soluţia este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale.
Instanţa a considerat că refuzul d-lui C. de a da declaraţii reprezintă un element care determină transformarea subiectului anchetei jurnalistice dintr-unul public, într-unul privat.
Or, simplul refuz al persoanei de a da declaraţii nu poate împiedica difuzarea de informaţii sau de imagini.
Recurenta mai precizează că difuzarea unor informaţii cu privire la faptul ca tatăl d-lui C. este bolnav nu reprezintă o încălcare a dreptului la imagine, onoare sau reputaţie, însă instanţa de fond în mod greşit a susţinut că prin difuzarea acestor informaţii a fost încălcat dreptul la viaţa privată.
Potrivit menţiunilor exprese din cadrul deciziei contestate, Consiliul Naţional al Audiovizualului a invocat că în acest caz ne aflăm în situaţia încălcării dreptului la imagine, nu a celui la viaţă privată.
În ceea ce priveşte difuzarea imaginilor de la înmormântarea tatălui d-lui Cioaca, recurenta precizează că acesta este un eveniment public, la care accesul nu a fost în niciun fel restricţionat.
De asemenea, se arată că difuzarea unor imagini de la şcoala unde învaţă fiul domnului C.C., atunci când acesta a mers cu fiul său la deschiderea anului şcolar, nu reprezintă o încălcare a normei legale.
Deşi printre temeiurile de drept ale deciziei, pârâtul nu enumeră şi textele care reglementează protecţia minorilor în cadrul programelor audiovizuale, totuşi Consiliul Naţional al Audiovizualului invocă în cadrul deciziei că s-a realizat o „prejudiciere gravă a interesului superior al copilului”, susţinere care este nu doar netemeinică, dar şi făcută cu rea-credinţă, în condiţiile în care nu se indică de ce difuzarea unor imagini de la deschiderea anului şcolar (eveniment public) reprezintă un act prejudiciator, conform obligaţiilor stabilite de Titlul II - Protecţia minorilor din decizia nr. 220/2011.
Recurenta mai precizează că titlurile afişate s-au limitat la a relua citate din declaraţiile şefului Poliţiei Capitalei, chestorul V.V., iar reluarea unor părţi din declaraţii s-a realizat prin indicarea persoanei care a făcut acea declaraţie, publicului făcându-i-se astfel cunoscut faptul că opinia aparţine anchetatorilor.
În condiţiile în care şeful Poliţiei s-a exprimat în mod tranşant că autorul omorului „este soţul dispărutei”, adică C.C., recurenta consideră că avea dreptul să difuzeze ca atare citatul, nealterându-l de maniera pretinsă de Consiliul Naţional al Audiovizualului şi girată de instanţa de fond.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind nulitatea deciziei de sancţionare pe motiv că deşi ar fi fost reţinute mai multe contravenţii, autoritatea nu a procedat la o individualizare a sancţiunii pentru fiecare dintre acestea, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a considerat că susţinerea recurentei-reclamante privind neindividualizarea sancţiunii pentru fiecare dintre cele două contravenţii reţinute este neîntemeiată, întrucât aceasta a fost sancţionată pentru săvârşirea unei singure contravenţii, şi anume cea prevăzută la art. 90 alin. (1) lit. h), respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Legea audiovizualului, care absoarbe în conţinutul său şi încălcările dispoziţiilor din Codul audiovizualului.
Instanţa de fond a apreciat că interdicţiile stabilite de dispoziţiile Codului audiovizualului, a căror încălcare a fost reţinută în sarcina recurentei-reclamante, reprezintă aplicaţii particulare ale obligaţiei stabilite cu caracter general în art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului în sarcina radiodifuzorilor de a asigura informarea publicului cu respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului.
Pornind de la acest considerent, ţinând cont că amenda aplicată reprezintă cuantumul minim de 10.000 RON prevăzut de lege pentru încălcarea dispoziţiilor art. 3, instanţa de fond a concluzionat că intimatul-pârât a avut în vedere săvârşirea de către recurenta-reclamantă a unei singure contravenţii.
În scopul protejării dreptului persoanei la imagine şi a dreptului publicului la o informare corectă, Codul audiovizualului, adoptat de Consiliul Naţional al Audiovizualului, în calitatea sa de garant al interesului public, autoritate de reglementare în domeniu, a detaliat şi a delimitat cadrul în care poate să acţioneze libertatea de exprimare a ideilor şi libertatea de comunicare a informaţiilor, pentru ca acestea să nu dobândească caracter vătămător pentru interesele legale ale cetăţenilor.
Instanţa de control judiciar apreciază că şi motivul de recurs potrivit căruia în mod netemeinic instanţa a considerat că prin emisiunile difuzate a fost încălcat dreptul la viaţa privată, este nefondat şi nu poate fi primit.
Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut că în atenţia publicului nu au fost aduse numai informaţii şi dezbateri referitoare la ancheta penală în care suspect era d-l C., ci şi subiecte precum cele exemplificate chiar în actul contestat, care contrazic în mod evident susţinerile recurentei-reclamante, care exced aspectelor în legătură cu dosarul penal.
Alături de aceste aspecte referitoare la viaţa privată a persoanei, care nu aveau nicio legătură cu ancheta penală, instanţa de fond a reţinut şi aspectul referitor la refuzul persoanei de a da declaraţii şi de a permite prezentarea unor informaţii referitoare la viaţa sa privată.
În ceea ce priveşte consideraţia recurentei-reclamante, potrivit căreia instanţa de fond nu a arătat temeiul legal pentru susţinerea potrivit căreia difuzarea informaţiilor referitoare la participarea unei persoane la înmormântarea tatălui nu ar constitui un aspect ce ţine de viaţa privată a persoanei, Înalta Curte constată că în considerentele sentinţei recurate se arată în mod clar şi fără echivoc dispoziţiile legale la care s-a raportat instanţa.
În ceea ce priveşte cel de al treilea motiv de recurs, respectiv că difuzarea unor imagini de la şcoala unde învaţă fiul d-l C. nu reprezintă o încălcare a normei legale, aceeaşi situaţie fiind aplicabilă şi difuzării imaginilor de la înmormântarea tatălui d-lui C., acestea fiind, în opinia recurentei-reclamante „evenimente publice”, „la care accesul nu a fost în niciun fel restricţionat”, Înalta Curte constată că un interes public nu este dovedit şi că programul transmis de recurenta-reclamantă a încălcat în mod clar dispoziţiile legale care interzic difuzarea unor subiecte privind viaţa privată şi de familie a persoanei fără acordul acesteia.
De asemenea, instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că apărările recurentei-reclamante privind netemeinicia aspectului referitor la prejudicierea gravă a interesului copilului nu au relevanţă în cauză, atât timp cât sancţionarea acesteia nu s-a făcut în temeiul dispoziţiilor legale referitoare la protecţia minorilor.
Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu poate susţine că nu are nicio răspundere, sau că este exonerată de obligaţiile sale legale, întrucât nu a făcut altceva decât să „difuzeze ca atare citatul”.
Potrivit art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului, radiodifuzorului, ca deţinător al mijlocului de difuzare, îi revine întreaga responsabilitate asupra conţinutului programelor difuzate, fiind lipsit de relevanţă faptul că programele sunt preluate de la un alt difuzor, sunt opere cinematografice, ori programe proprii, sursa acestora ori sursa informaţiilor prezentate neconstituind un motiv care să-l exonereze de răspundere şi să-l scutească de respectarea obligaţiilor legale, fiind lipsit de relevanţă faptul că afirmaţiile sunt citate sau nu ca atare, întrucât difuzarea acestora către public se supune responsabilităţilor stabilite de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Codul audiovizualului, a căror încălcare a fost, de asemenea, reţinută în sarcina recurentei-reclamante, radiodifuzorii trebuie să evite să aducă atingere dreptului la un proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile unor cauze aflate pe rol în justiţie sau în curs de cercetare, prin comentariile şi luările de poziţie proprii sau ale invitaţilor, inclusiv ale avocaţilor părţilor.
Având în vedere aceste aspecte, instanţa de fond a apreciat că în mod întemeiat s-a reţinut în sarcina recurentei-reclamante încălcarea dispoziţiilor re fe ritoare la informarea corectă a publicului, precum şi a celor referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Deşi libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, este unanim admis că exerciţiul acestei libertăţi comportă îndatoriri şi responsabilităţi specifice în cazul jurnaliştilor şi radiodifuzorilor, aceştia având obligaţiile generale de a relata obiectiv şi echilibrat faptele şi activităţile de interes public, de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi de a nu aduce atingere, prin programele audiovizuale, dezvoltării mentale şi morale a copiilor.
Atât Curtea Constituţională a României, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.
S-a stabilit, de asemenea, că orice drept fundamental, consacrat ca atare de norme juridice interne sau internaţionale, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept.
În esenţă, amenda s-a aplicat pentru difuzarea de imagini şi informaţii privind starea de sănătate a tatălui d-lui C.C., acesta din urmă fiind suspect de omor, de la deschiderea anului şcolar când suspectul a mers cu fiul său la şcoală. Aceste aspecte nu fac parte din categoria informaţiilor de interes social general şi nu conţin informaţii sau idei, opinii privind subiecte de ordin general.
Astfel, tatăl suspectului C.C. nu făcea parte din categoria persoanelor care să intereseze opinia publică, cum era suspectul respectiv, ale cărui fapte puteau interesa opinia publică.
În consecinţă, ingerinţa în viaţa unei persoane, care nu prezenta interes public, şi fără acceptul acesteia sau al familiei, a fost corect sancţionată de Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Cu privire la solicitarea recurentei-reclamante de a dispune înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice, Înalta Curte apreciază că intimatul-pârât a ţinut cont de gravitatea faptelor şi de efectele acestora, de sancţiunile primite anterior, de intervalul orar de difuzare a emisiunilor ce au făcut obiectul sancţiunii, precum şi de faptul că recurenta-reclamantă nu este la prima abatere în ceea ce priveşte încălcarea normelor privind protecţia minorilor, a vieţii private şi de familie şi a dreptului la propria imagine în cadrul serviciilor de programe.
Potrivit art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.
Încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Legea audiovizualului, faptă pentru care a fost sancţionată recurenta-reclamantă, se sancţionează, conform dispoziţiilor art. 90 din Legea audiovizualului, cu amendă de la 10.000 RON la 200.000 RON.
Dispoziţiile art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului prevăd că dacă furnizorul de servicii media încalcă din nou prevederile ce au stat la baza aplicării unei sancţiuni se aplică amenda contravenţională de la 5.000 RON la 100.000 RON, iar în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor Codului audiovizualului referitoare la dreptul la imagine sau viaţă privată a persoanei, intimata-reclamantă nu era la prima abatere.
Înalta Curte apreciază că folosirea unei măsuri coercitive trebuie să fie condiţionată de respectarea principiului proporţionalităţii.
Prin menţinerea amenzii, instanţa de fond a respectat tocmai acest principiu, date fiind circumstanţele legate de gravitatea abaterii, aşa cum au fost evidenţiate mai sus.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.T.G. SA împotriva sentinţei civile nr. 3968 din 13 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7499/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 7532/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
