ICCJ. Decizia nr. 7768/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7768/2013
Dosar nr. 1709/54/2012
Şedinţa de la 13 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul R.I.V. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dolj - Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/2000 pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Hotărârii nr. 15 din 3 iulie 2012 emisă de aceasta, ca netemeinică şi nelegală şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri prin care să se stabilească calitatea reclamantului de persoană persecutată pe motive etnice, conform art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, modificată şi completată, cu consecinţa acordării drepturilor cuvenite.
În motivarea acţiunii, reclamantul R.I.V. a arătat că prin Hotărârea nr. 15 din 3 iulie 2012 emisă de pârâtă a fost respinsă în mod eronat cererea acestuia privind calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, modificată şi completată, pe motiv că din actele prezentate nu ar fi rezultat că familia reclamantului ar fi fost refugiată din motive etnice.
Reclamantul a apreciat că această hotărâre este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale şi ca urmare a unei analize superficiale a documentelor depuse, arătând că proba refugierii familiei sale din localitatea natală Timişeşti, jud. Neamţ, în timpul războiului în perioada 15 aprilie 1944 - 15 septembrie 1944, înţelege să o facă cu declaraţiile autentificate ale martorilor M.G. şi I.V..
Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâta a solicitat respingerea acţiunii.
Prin Sentinţa nr. 982/2012 din 26 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul R.I.V., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dolj - Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/2000, a anulat Hotărârea nr. 15 din 3 iulie 2012 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să stabilească calitatea de persoană persecutată pe motive etnice în baza prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 pentru reclamantul R.I.V. şi să acorde drepturile cuvenite acestuia în această calitate, a obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 600 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că refuzul pârâtei de a-i recunoaşte reclamantului calitatea de persoană persecutată din motive etnice în baza prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, este nejustificat; că aspectul reţinut în Hotărârea atacată cu nr. 15 din 3 iulie 2012, respectiv că nu rezultă din actele prezentate de reclamant că familia acestuia ar fi fost evacuată, refugiată sau persecutată din motive etnice, este nereal; că petentul a făcut dovada cu martorii M.G. şi I.V. că membrii familiei R.I. şi R.S. cu cei trei copii, dintre care unul este reclamantul R.V., au fost refugiaţi în perioada aprilie 1944 - septembrie 1944, de la domiciliul lor din comuna Timişeşti, judeţul Baia (actual Neamţ), în localităţile Oşlobeni şi Dumbrăvele, judeţul Neamţ; că dovada cu martori este admisibilă, potrivit art. 61 din O.G. nr. 105/1999, întrucât reclamantul nu a putut face proba cu acte oficiale că el şi familia sa au fost refugiaţi (Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Neamţ comunicându-i acestuia că în documentele pe care le deţine din anul 1944 familia reclamantului nu figurează înscrisă ca evacuată din localitatea Timişeşti).
Pe de altă parte, instanţa a constatat că nu lipsa avizului organizaţiilor minorităţilor naţionale a fost motivul refuzului pârâtei de a-i recunoaşte reclamantului calitatea de refugiat, ci, aşa cum reiese din hotărârea atacată, dar şi din întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a respins cererea pentru că nu s-a făcut dovada de către reclamant că familia acestuia ar fi fost evacuată, refugiată sau persecutată din motive etnice, aspect neîntemeiat.
Instanţa a constatat că prin declaraţiile martorilor M.G. şi I.V. au fost prezentate date contradictorii cu datele din actele de stare civilă, însă eventuala neclaritate apare în actele celor 2 surori ale reclamantului, nu în actele acestuia, astfel că pârâta nu putea să respingă cererea reclamantului pentru unele nereguli din actele de stare civilă ale altor persoane.
A mai reţinut instanţa de fond că declaraţiile martorilor corespund adevărului, întrucât în anul 1944, data refugierii, familia era compusă din următorii membrii: R.I. - tată, R.S. - mamă, R.V. - fiu, R.M. - fiică şi R.V. - fiică.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dolj, criticând-o pentru neegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că soluţia pronunţată de instanţă este greşită, întrucât este dată exclusiv în baza declaraţiilor martorilor, neţinând seama că în cauză există şi un act oficial care prezintă o situaţie contrară celei declarate de martori, respectiv actul eliberat de Arhivele Naţionale - judeţul Neamţ, din care rezultă că, deşi există documente din anul 1944 referitoare la evacuaţi sau refugiaţi, familia contestatorului nu figurează înscrisă ca evacuată din localitatea Timişeşti, judeţul Baia, în localităţile Oşlobeni şi Dumbrăvele - judeţul Neamţ.
Arată recurenta că motivul pentru care comisia a respins cererea petentului a fost acela că martorii ale căror declaraţii au fost prezentate în dovedirea cererii au declarat şi pentru surorile contestatorului, respectiv O.M. şi V.V., susţinând că ei cunosc familia contestatorului, dar prezentând date contradictorii cu datele din actele de stare civilă, respectiv în ceea ce priveşte părinţii acestora, ridicând astfel îndoială asupra respectivelor declaraţii, în condiţiile în care din actele oficiale emise de Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Neamţ rezultă că familia contestatorului nu figurează înscrisă ca fiind evacuată.
Astfel, subliniază recurenta că martorii au declarat că membrii familiei R.I. şi R.S., împreună cu cei trei copii - R., M. şi V., au fost refugiaţi în perioada aprilie 1944 - septembrie 1944 de la domiciliul lor din comuna Timişeşti - judeţul Baia în localităţile Oşlobeni şi Dumbrăvele - jud. Neamţ, dar din certificatele de naştere al surorilor rezultă că mama acestora este C.
Recurenta solicită micşorarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de fond, în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv admiterea recursului şi modificarea Sentinţei nr. 982 din 26 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, cu menţinerea Hotărârii nr. 15 din 3 iulie 2012 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 189/2000, ca fiind temeinică şi legală.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus-menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Din conţinutul textului de lege sus-menţionat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face nici o diferenţiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duce la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Având în vedere considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, a fost încălcat şi principiul nemijlocirii.
Acest principiu constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanţa trebuie să-şi sprijine soluţia adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă şi fapt.
Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziţii de martori, probe materiale, instanţa urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit art. 112 şi art. 139 C. proc. civ. părţile pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziţii extrajudiciare, ori pe depoziţiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la faţa locului.
Nu întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanţa fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc., situaţii în care trebuie să se acorde o atenţie deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.
Or, în cauza de faţă, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului, pronunţându-se în baza unor depoziţii de martori extrajudiciare, care cuprind informaţii contradictorii în raport cu actele de stare civilă şi cu celelalte înscrisuri depuse la dosar.
Astfel, martorii ale căror declaraţii au fost prezentate în dovedirea cererii au declarat şi pentru surorile contestatorului, respectiv O.M. şi V.V., susţinând că aceştia cunosc familia contestatorului, că membrii familiei R.I. şi R.S., împreună cu cei trei copii - R., M. şi V., au fost refugiaţi în perioada aprilie 1944 - septembrie 1944 de la domiciliul lor din comuna Timişeşti - judeţul Baia, în localităţile Oşlobeni şi Dumbrăvele - jud. Neamţ, prezentând însă date contradictorii cu datele din actele de stare civilă în ceea ce îi priveşte pe părinţii contestatorilor, deoarece din certificatele de naştere al surorilor reclamantului rezultă că mama acestora este C.
Există astfel o îndoială asupra declaraţiilor date, în condiţiile în care din actul eliberat de Arhivele Naţionale - judeţul Neamţ rezultă că, deşi există documente din anul 1944 referitoare la evacuaţi sau refugiaţi, familia contestatorului nu figurează înscrisă ca evacuată din localitatea Timişeşti, judeţul Baia, în localităţile Oşlobeni şi Dumbrăvele - judeţul Neamţ.
În aceste condiţii este evident că declaraţiile de martori existente la dosar nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Înalta Curte apreciază astfel că instanţa de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situaţiei de fapt, deoarece a motivat hotărârea pronunţată în baza unor declaraţii de martori extrajudiciare şi nu a verificat împrejurările menţionate în declaraţii, nesocotind astfel dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.
De asemenea, instanţa de fond nu a pus în discuţie necesitatea audierii nemijlocite a martorilor care au dat declaraţii autentice în faţa notarului, în vederea lămuririi contradicţiilor sesizate, respectiv în vederea clarificării aspectelor concrete şi a împrejurărilor menţionate în declaraţie cu referire la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 189/2000, nu a stăruit prin toate mijloacele legale, inclusiv în conformitate cu dispoziţiile art. 188 C. proc. civ. şi nu a audiat martorii.
Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, şi, totodată, să procedeze la audierea nemijlocită a martorilor ale căror declaraţii sunt depuse la dosar în faţa instanţei de fond, în vederea clarificării aspectelor concrete şi a împrejurărilor menţionate în declaraţii cu referire la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 189/2000, inclusiv cu privire la stabilirea perioadei pentru care se solicită acordarea drepturilor prevăzute de lege.
De asemenea, în scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte oficiale că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
Totodată, este necesar ca instanţa să procedeze la verificarea situaţiei surorilor reclamantului, prin solicitarea de a se depune la dosar hotărârile judecătoreşti prin care acestora li s-au acordat drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru a se evita instituirea unui tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situaţii similare.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 5, raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (1) - (3) şi art. 313 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va proceda la completarea probatoriului, în sensul celor anterior precizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dolj împotriva Sentinţei nr. 982/2012 din 26 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 decembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7751/2013. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 7771/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
