ICCJ. Decizia nr. 7777/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7777/2013
Dosar nr. 52691/299/2012
Şedinţa de la 13 decembrie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 7165 din 1 aprilie 2013, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul D.I. şi pe pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că o cerere având acelaşi obiect, respectiv obligarea aceluiaşi pârât de a reface cercetările privitoare la presupusa abatere disciplinară care i-a adus reclamantului o gravă atingere onoarei şi demnităţii de militar şi de a-i reda acestuia gradul de general maior de care a fost deposedat pe nedrept, a făcut obiectul Dosarului nr. 45217/299/2009, în care conflictul de competenţă ivit a fost soluţionat prin Decizia nr. 4218 din 20 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa şi-a însuşit considerentele instanţei supreme şi a reţinut că, întrucât încetarea săvârşirii faptei ce aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului poate avea loc doar prin anularea Decretului prezidenţial nr. 25 din 9 februarie 1977, prin care s-a dispus, în temeiul art. 26 din Statutul Corpului ofiţerilor, retragerea gradului de general deţinut de reclamant şi trecerea acestuia în rezervă, incidente sunt dispoziţiile Legii nr. 554/2004, respectiv art. 3 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc în favoarea Curţii de Apel competenţa de soluţionare a litigiului născut din emiterea unui act administrativ de către un organ de specialitate al administraţiei publice centrale.
În opinia instanţei, cele statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu pot fi contestate şi contrazise prin formularea unei alte cereri cu acelaşi scop, iar pronunţarea unei hotărâri care ar infirma soluţia instanţei supreme ar echivala cu promovarea unei incertitudini jurisprudenţiale, de natură a reduce încrederea justiţiabililor în justiţie şi ar contraveni principiului securităţii raporturilor juridice, ca element esenţial al preeminenţei dreptului. Hotărârea pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema competenţei este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească.
Prin urmare, în temeiul art. 158 alin. (1) şi art. 159 pct. 2 C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 2947 din 7 octombrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe D.M.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că obiectul acţiunii cu care este sesizată instanţa constă în "obligarea pârâtei de a reface cercetările", reclamantul specificând în mod expres că este vorba de o obligaţie "de a face", iar temeiul juridic îl reprezintă dispoziţiile C. civ.
Curtea a apreciat că temeiul acţiunii reclamantului nu îl reprezintă dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, obiectul acţiunii fiind o obligaţie "de a face", în temeiul C. civ., ceea ce atrage competenţa instanţelor de drept comun, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătoriile judecă plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege", competenţa aparţine Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
În ceea ce priveşte principiul puterii lucrului judecat, Curtea de Apel a apreciat că acesta nu poate fi invocat în speţă, dat fiind faptul că prin Sentinţa civilă nr. 5202 din 24 septembrie 2012, invocată de reclamant, curtea de apel a respins acţiunea acestuia ca prescrisă, prin urmare nefiind soluţionată pe fond, astfel că nu s-ar putea invoca acest principiu în susţinerea hotărârii de declinare, iar, în ceea ce priveşte Decizia nr. 4218 din 20 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea conflictului de competenţă, s-a reţinut că aceasta este obligatorie doar pentru litigiul în care a fost pronunţată.
Curtea de apel a apreciat că, deşi judecătoria a invocat faptul că încetarea săvârşirii faptei ce aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului poate avea loc doar prin anularea Decretului prezidenţial nr. 25 din 9 februarie 1977, prin care s-a dispus, în temeiul art. 26 din Statutul Corpului ofiţerilor, retragerea gradului de general deţinut de reclamant şi trecerea acestuia în rezervă, curtea nu se poate substitui părţii în ceea ce priveşte obiectul acţiunii şi nu poate interpreta că s-a solicitat, de fapt, şi anularea Decretului prezidenţial nr. 25/1977, în condiţiile în care reclamantul a indicat în mod expres că nu solicită anularea acestui act, ci doar refacerea cercetărilor în privinţa sa.
Aşa fiind, Curtea a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi, constatând îndeplinite condiţiile art. 20 C. proc. civ. privind conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a adopta această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Din actele dosarului rezultă faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamantul D.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului de a reface cercetările privitoare la presupusa abatere disciplinară care i-a adus o gravă atingere onoarei şi demnităţii de militar şi de a-i reda gradul de general maior, de care a fost deposedat pe nedrept prin Decretul nr. 25 din 9 februarie 1977.
Înalta Curte are în vedere faptul că o cerere având acelaşi obiect, respectiv obligarea aceluiaşi pârât de a reface cercetările privitoare la presupusa abatere disciplinară care i-a adus reclamantului o gravă atingere onoarei şi demnităţii de militar şi de a-i reda acestuia gradul de general maior de care a fost deposedat pe nedrept, a făcut obiectul Dosarului nr. 45217/299/2009, în care conflictul de competenţă ivit a fost soluţionat prin Decizia nr. 4218 din 20 septembrie 2011 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa supremă a motivat decizia pronunţată pe considerentul că în raport de cele solicitate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, ţinând cont că "încetarea săvârşirii faptei ce aduce atingere drepturilor nepatrimoniale" poate avea loc doar prin anularea Decretului prezidenţial nr. 25 din 9 februarie 1977, prin care s-a dispus, în temeiul art. 26 din Statutul corpului ofiţerilor, retragerea gradului de general deţinut de reclamant şi trecerea acestuia în rezervă, precum şi faptul că litigiul s-a născut din emiterea unui act administrativ, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În conformitate cu art. 1 din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Faţă de considerentele expuse anterior şi având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, este de observat faptul că actul în baza căruia reclamantului i s-a aplicat sancţiunea retragerii gradului de general deţinut de acesta şi trecerea sa în rezervă este o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă a unei autorităţi publice centrale şi întruneşte trăsăturile unui act administrativ.
Având în vedere faptul că reclamantul a înţeles să cheme în judecată Ministerul Administraţiei şi Internelor şi că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007, "Ministerul Administraţiei şi Internelor este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică şi cu sediul în municipiul Bucureşti", precum şi faptul că emitentul actului este o autoritate publică centrală, iar potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1 din C. proc. civ., curţile de apel judecă în primă instanţă litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, Înalta Curte apreciază că în prezenta cauză competenţa de soluţionare îi revine Curţii de Apel Bucureşti.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul D.I. şi pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 decembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7776/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 7790/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
