ICCJ. Decizia nr. 79/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 79/2013
Dosar nr. 11558/2/2010
Şedinţa publică de la 11 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta C.A.A. în contradictoriu cu pârâţii Universitatea "S.H." şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului, şi Sportului, a solicitat obligarea pârâţilor la recunoaşterea anilor de studiu şi a creditelor obţinute în condiţii de acreditare a formei de învăţământ pe care a urmat-o, obligarea pârâţilor la emiterea şi eliberarea diplomei de licenţă care confirmă faptul că a promovat examenul de licenţă sesiunea iulie 2009 şi a absolvit Facultatea de Management Financiar-Contabil din Bucureşti, specializarea de contabilitate şi informatică de gestiune din cadrul Universităţii "S.H." - ciclul I studii universitare de licenţă, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a mai solicitat să se constate existenţa unui tratament diferenţiat şi discriminatoriu, potrivit art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (3), art. 6 din O.G. nr. 137/2000, între absolvenţii aceloraşi facultăţi de Management Financiar-Contabil, specializarea contabilitate şi informatică de gestiune din cadrul Universităţii "S.H.", în ceea ce priveşte eliberarea diplomelor pentru absolvenţii care au promovat examenul de licenţă sesiunea iulie 2009.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului, şi Sportului a invocat excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 7006 din 23 noiembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată; a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Universitatea "S.H.", ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii, este neîntemeiată, reţinând că reclamanta pune în discuţie refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri şi nu legalitatea unui act administrativ, astfel că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile.
Pe fondul cauzei Curtea de Apel a reţinut că în cazul Universităţii "S.H." din Bucureşti, specializările/programele de studii de la forma de învăţământ cu frecvenţă redusă au fost organizate şi desfăşurate în cazul reclamantei fără a se face dovada că au fost respectate prevederile legale, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 88/1993, a O.U.G.. nr. 75/2005, în special faptul parcurgerii procedurii prevăzută de către legiuitor în vederea desfăşurării procesului de învăţământ.
Curtea de Apel a reţinut că Guvernul României a stabilit pentru fiecare an universitar domeniile de studii universitare de licenţă, structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările organizate de acestea.
Universitatea "S.H." din Bucureşti avea dreptul să organizeze admitere doar la specializările/programele acreditate, autorizate să funcţioneze provizoriu, aprobate prin hotărâre de guvern, începând cu anul I de studiu.
Hotărârile de guvern nu au fost emise pentru a fi ignorate, ci pentru a asigura şi informa cu privire la cadrul legal în care urma să fie desfăşurat procesul de învăţământ.
Orice persoană fizică sau juridică poate organiza în mod nelegal procesul de învăţământ şi emite diplome cu antetul MECTS însă ulterior parcurgerii acestui proces de învăţământ, nu se poate nimeni prevala de eroarea comună, de necunoaşterea legii şi nu poate obliga Ministerul Educaţiei să recunoască acel proces. Este la latitudinea fiecărei persoane care are capacitate deplină de exerciţiu de a-şi asuma actele fără să impună comportamentul avut unei alte persoane juridice.
Curtea de Apel a constatat, de asemenea, că este responsabilitatea fiecărei instituţii de învăţământ superior de a organiza procesul de învăţământ în limitele legii. Lipsa de răspundere şi acţiunea în afara cadrului legal nu poate fi imputat altor subiecte de drept.
Examinând incidenţa dispoziţiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000 în cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond a reţinut că în plan naţional, în sensul dispoziţiilor ordonanţei menţionate, discriminarea poate fi invocată, numai în raport de anumite situaţii identice, similare, sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Curtea de Apel a mai reţinut că prin actul normativ menţionat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate şi nediscriminare stabilite de Constituţia României, precum şi de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziţie prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii şi repararea prejudiciului cauzat.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta C.A.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă şi a altor acte de studii reclamantei, care este absolventă a Facultăţii de Management Financiar-Contabil, din cadrul Universităţii "S.H.".
Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în cauza de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea "S.H." din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
În cauza de faţă, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea "S.H." din Bucureşti este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcţionează doar ca parte a unui sistem naţional de învăţământ, care nu poate fi asimilată unei autorităţi administrative autonome sau unui organ central al administraţiei publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuţie este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de faţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul conflict negativ de competenţă sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
Soluţionând cauza de faţă fără a-şi verifica competenţa în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.A.A. împotriva Sentinţei civile nr. 7006 din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 768/2013. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 795/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
