ICCJ. Decizia nr. 1003/2014. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1003/2014
Dosar nr. 15491/118/2012
Şedinţa publică de la 27 februarie 2014
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul Ş.V. reprezentat de S.D.B.R., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Garda de Coastă Constanţa, obligarea pârâtei la plata sporului de 100% din salariul de bază pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, pentru perioada 15 decembrie 2009 - 5 ianuarie 2012, în raport de prevederile O.G. nr. 38/2003.
Reclamantul a arătat că este angajat al pârâtei şi membru al sindicatului reprezentant, iar în perioada de referinţă, a desfăşurat activitate în zilele de repaus săptămânal şi în sărbători legale, fiind în acest sens întocmite grafice lunare pentru executarea serviciului în schimburi şi emise dispoziţii, fără însă ca pentru activitatea prestată în aceste condiţii nu a primit în compensare nici timp liber corespunzător, faţă de lipsa de efective la nivelul structurilor de poliţie, sens în care se impune plata sporului derivat din raportul de muncă şi prevederile O.G. nr. 38/2003.
Prin Sentinţa civilă nr. 3093 din data de 28 mai 2013, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de către această instanţă din oficiu, şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Galaţi.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut, în esenţă, că acţiunea se încadrează în sfera conflictelor de muncă, iar, sub aspectul competenţei teritoriale, faţă de reprezentarea reclamantului de către S.D.B.R., este relevantă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1/2013, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) din C. proc. civ., prin care s-a statuat că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) [fost art. 284 alin. (2)] din C. muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant, în speţă Tribunalul Galaţi.
La rândul său, prin Sentinţa civilă nr. 3764 din 19 decembrie 2013, Tribunalul Galaţi a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de către această instanţă din oficiu, şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care prevăd că reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
În speţă, reclamantul a optat pentru instanţa de la sediul pârâtei.
Constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, Tribunalul Galaţi a decis, în temeiul art. 20 pct. 2, art. 21 şi 22 alin. (3) din C. proc. civ., înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Examinând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte va constata că în speţă, în raport de obiectul litigiului şi dispoziţiile legale incidente, competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Constanţa.
Astfel, reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei Garda de Coastă Constanţa, în calitate de angajator, la plata sporului de 100% din salariul de bază pentru orele lucrate în zilele de repaus săptămânal sau celelalte zile în care nu se lucrează.
Aşa cum au apreciat şi instanţele între care s-a ivit prezentul conflict de competenţă, acţiunea reclamantului se încadrează în categoria conflictelor de muncă, raportat la calitatea reclamantului, de funcţionar public, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile Legii nr. 188/1999.
În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare, se reţine că potrivit prevederilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.
Aceste dispoziţii se completează, potrivit art. 117 din acelaşi act normativ, cu prevederile legislaţiei muncii.
Or, aşa cum a reţinut şi Tribunalul Galaţi, sub aspectul competenţei teritoriale, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie îşi are reclamantul domiciliul ori, după caz, sediul, în speţă Tribunalul Constanţa.
Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/203, prin derogare de la dreptul comun, atunci când acţiunea în justiţie este introdusă de o organizaţie sindicală în numele unor membri ai săi, competenţa teritorială va aparţine instanţei în a cărei rază teritorială îşi are sediul organizaţia sindicală, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013, dar aceste prevederi sunt aplicabile doar în situaţia în care reclamantă în cauză este organizaţia sindicală, tocmai în vederea protejării intereselor salariaţilor membri de sindicat .
În cauza de faţă însă, acţiunea este formulată de reclamantul Ş.V. în nume propriu, sindicatul fiind doar reprezentantul său în faţa instanţei, fără a avea calitatea de reclamant.
Pe de altă parte, însuşi reclamantul a introdus acţiunea la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul pârâtul, respectiv Tribunalul Constanţa, context în care se impune a se acorda prioritate atât principiului asigurării protejării mai eficiente a drepturilor şi intereselor salariatului, cât şi principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, soluţionând conflictul negativ de competenţă în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Ş.V. în contradictoriu cu pârâta Garda de Coastă în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 1016/2014. Contencios. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 991/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
