ICCJ. Decizia nr. 1027/2014. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1027/2014
Dosar nr. 6987/2/2011
Şedinţa publică de la 28 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Obiectul cauzei şi procedura derulată de prima instanţă
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A.J.H. a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări solicitând anularea deciziei pârâtului din data de 21 iunie 2011 prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă în România şi obligarea pârâtului de a elibera un nou act prin care să i se aprobe cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă în România.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că locuieşte în România din anul 1977, când a venit pentru a studia medicina la Universitatea de Medicină şi farmacie din T. Din anul 1998, după absolvirea Facultăţii de medicină şi finalizarea rezidenţiatului în specialitatea chirurgie generală, a practicat profesia de medic chirurg în cadrul Spitalului Judeţean T. şi al unei clinici private din Arad, unde lucrează şi în prezent.
Reclamantul a menţionat că s-a adresat, în cursul lunii martie 2011, cu o cerere Serviciului pentru Imigrări al judeţului Timiş prin care a solicitat acordarea dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României, apreciind că întruneşte condiţiile prevăzute de art. 72 din O.U.G. nr. 194/2002 pentru a beneficia de acest drept. Însă, la data de 5 iulie 2011, a luat cunoştinţă de decizia emisă de Oficiul Român pentru Imigrări, prin care cererea sa a fost respinsă cu motivarea că „nu a avut o şedere temporară continuă pe teritoriul României în ultimii cinci ani anterior depunerii cererii, întrucât a fost ieşit din ţară un număr de 321 de zile”.
În opinia reclamantului, motivul invocat de Oficiul Român pentru Imigrări în justificarea respingerii cererii sale este nereal, deoarece perioada în care a lipsit de pe teritoriul României a fost de 120 de zile (o medie de 20-25 zile pe an).
Emitentul actului contestat nu a indicat motivele pentru care a apreciat că prezintă pericol public pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Hotărârea Curţii de Apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4284 din 26 iunie 2012, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin precizarea formulată la data de 11 iunie 2011, pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a arătat faptul că, în urma verificării calculului zilelor de absenţă de pe teritoriul României înregistrate de cetăţeanul străin în perioada 8 februarie 2007-8 februarie 2012, efectuat de Serviciul pentru Imigrări Timiş din 9 februarie 2011, a rezultat că numărul de zile de absenţă de pe teritoriul României este de 43 şi nu de 321, aşa cum s-a menţionat în decizia de respingere a cererii reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă în România. Totodată, pârâtul a arătat că îşi menţine refuzul de acordare a dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României, însă întemeiat doar pe dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, constatând că cetăţeanul străin prezintă pericol pentru siguranţa naţională.
Din informaţiile comunicate de S.R.I. cu adresa din 28 martie 2011 şi de către S.I.E. cu adresa din 31 martie 2011, precum şi din raportul întocmit de Comisia din cadrul autorităţii pârâte, documente clasificate, nivel de secretizare „strict secret”, ce au fost depuse spre studiu la Compartimentul Informaţii Clasificate al Curţii de Apel Bucureşti, rezultă că decizia de respingere a cererii reclamantului este legală şi temeinică.
3. Recursul declarat de reclamantul A.J.H.
În recursul său, reclamantul a solicitat modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.
În motivarea căii extraordinare de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7-pct. 9 C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată:
Fără a motiva hotărârea adoptată, în mod greşit prima instanţă a reţinut că decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România este legală şi temeinică.
Datele şi informaţiile clasificate prezentate în cauză sunt lipsite de actualitate şi de relevanţă, deoarece se referă la presupuse fapte petrecute cu foarte mulţi ani în urmă care au făcut obiectul unor investigaţii judiciare finalizate cu soluţii de neconfirmare a aspectelor sesizate. Dovada constă în faptul că autorităţile cu competenţe în materie nu a uzitat de prevederile art. 85 alin. (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002, în sensul de a formula propunerea de declarare ca indezirabil şi de îndepărtare de pe teritoriul României .
Apărările formulate de intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări
Intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Răspunzând punctual la motivele de recurs, intimatul a arătat următoarele:
Recurentul prezintă pericol public pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, aspect care rezultă din documentele ce conţin informaţii clasificate secret de stat.
Documentele clasificate sunt protejate de legislaţia în materie care conţine norme ce interzic magistratului să facă consideraţii cu privire la conţinutul lor în motivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Există diferenţe de regim juridic între dreptul de şedere temporară şi dreptul de şedere permanentă, iar pentru obţinerea acestuia din urmă solicitantul trebuie să îndeplinească condiţii mai restrictive.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent şi a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Argumentele de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamant a investit instanţa de contencios administrativ cu acţiunea având ca obiect anularea deciziei intimatului din data de 21 iunie 2011 prin care i-a fost respinsă cererea privind acordarea dreptului de şedere permanentă în România şi obligarea pârâtului de a elibera un nou act prin care să i se aprobe cererea.
Prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt şi a realizat o încadrare juridică adecvată, apreciind că refuzul intimatului de a acorda recurentului dreptul de şedere permanentă în România este justificat, în raport de dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată.
Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză şi răspunzând la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurentul a invocat faptul că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pentru care prima instanţă a apreciat că prezintă pericol public pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, motiv pentru care decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România este legală şi temeinică.
Înalta Curte apreciază că neindicarea în hotărârea judecătorească a datelor conţinute în documentele ce conţin informaţii clasificate secret de stat, nivel de secretizare „strict secret” constituie o obligaţie impusă judecătorului atât prin dispoziţiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cât şi prin cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.
Conform ultimului act normativ amintit:
- „accesul la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea procedurilor prevăzute de lege” [art. 2 alin. (2)];
- „nivelurile de secretizare se atribuie informaţiilor clasificate din clasa de stat şi sunt: (...) strict secrete, informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii naţionale” [art. 15 lit. f) teza a doua];
- „încălcarea normelor privind protecţia informaţiilor clasificate atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz” [art. 39 alin. (1)];
- „persoanele încadrate în serviciile de informaţii şi siguranţă sau ale armatei, aflate în serviciul relaţiilor externe, precum şi cele special însărcinate cu protecţia informaţiilor secrete de stat, vinovate de deconspirări voluntare ori de acte de neglijenţă care au favorizat divulgarea ori scurgerea informaţiilor secrete, îşi pierd irevocabil calitatea” [art. 39 alin. (2)].
Ca atare, în raport de prevederile legale mai sus citate, judecătorul cauzei are obligaţia de a nu divulga aspectele de care a luat cunoştinţă din conţinutul documentelor clasificate.
În opinia Înaltei Curţi, respectarea garanţiei impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adică asigurarea protecţiei persoanei împotriva încălcărilor arbitrare ale puterii publice în privinţa drepturilor garantate prin Convenţie este realizată în prezenta cauză prin faptul că asupra temeiniciei existenţei indiciilor că „desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională” [conform art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată] au avut posibilitatea să se pronunţe atât judecătorul fondului, cât şi instanţa de control judiciar; ca atare, părţile au beneficiat de un dublu grad de jurisdicţie în faţa unei „instanţe independente şi imparţiale”.
Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin decizia din data de 21 iunie 2011, Oficiul Român pentru Imigrări a respins cererea recurentului de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, pe considerentul că nu îndeplineşte condiţiile impuse de prevederile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) şi lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată.
Ulterior, autoritatea intimată a precizat că nu mai subzistă motivul refuzului întemeiat pe numărul de zile de absenţă de pe teritoriul României, deoarece solicitantul se încadrează în limita legală.
Conform art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, dreptul de şedere permanentă în România se acordă străinilor care „nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.”
În urma analizării documentelor clasificate, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului şi-a format o convingere temeinică în sensul că datele şi informaţiile cuprinse în documentele clasificate, nivel de secretizare „strict secret”, ce au fost depuse spre studiu la Compartimentul Informaţii Clasificate al instanţei, fac pe deplin dovada faptului că există indicii că recurentul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
Ca atare, instanţa de primă jurisdicţie a realizat o interpretare corectă a dispoziţiei normative anterior citate, în urma căreia a respins cererea recurentului-reclamant.
Totodată, Înalta Curte reţine faptul că legiuitorul naţional nu a impus ca şi condiţie pentru adoptarea măsurii contestate în cauză efectuarea, în prealabil, de către autoritatea competentă a unei propuneri de declarare ca indezirabil şi de îndepărtare a solicitantului de pe teritoriul României, după cum se susţine în memoriul de recurs.
În raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, şi de cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţilor clasificate, instanţa de control judiciar nu va prezenta în considerentele deciziei de faţă argumentele pentru care a reţinut relevanţa şi actualitatea datelor rezultate din conţinutul documentelor clasificate.
În fine, instanţa de control judiciar apreciază că nu prezintă relevanţă juridică în speţă împrejurarea că recurentul beneficiază de dreptul de şedere temporară în România.
Pe acest aspect, Înalta Curte relevă faptul că există diferenţe de regim juridic între cele două instituţii, după cum se va arăta în continuare.
Astfel, şederea temporară se acordă pe perioade limitate de timp, străinii fiind nevoiţi să solicite prelungirea dreptului de şedere pe teritoriul României la expirarea perioadei pentru care le-a fost acordat acest drept, în caz contrar fiind obligaţi să părăsească ţara înainte de expirarea dreptului de şedere acordat anterior (art. 11 din O.U.G. nr. 194/2002).
Statutul de cetăţean cu drept de şedere permanentă (pe termen lung) se acordă pe perioadă nedeterminată [art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002], iar odată acordat, permite străinului să-şi stabilească domiciliul în România, acesta având doar obligaţia de a-şi reînnoi permisul de şedere din 5 în 5 ani, pe baza dovezii deţinerii spaţiului de locuit pentru adresa unde va avea stabilit domiciliul.
Titularii unui drept de şedere permanentă beneficiază, în condiţiile legii, de tratament egal cu cetăţenii români, aşa cum este prevăzut la art. 75 din O.U.G. nr. 194/2002. Titularul unui permis de şedere permanentă pe teritoriul României, în calitatea sa de membru U.E., poate intra şi rămâne până la 90 de zile în orice stat membru U.E. fără obligativitatea obţinerii în prealabil a unei vize de intrare, adică fără ca autorităţile statului respectiv să mai procedeze la vreo verificare, deşi altfel cetăţenii statelor terţe sunt supuşi unor verificări amănunţite.
Statutul de cetăţean străin cu drept de şedere permanentă în România este cel mai apropiat de statutul de cetăţean român, fiind de fapt ultima etapă înainte de obţinerea cetăţeniei române.
Prin urmare, apare ca firesc faptul ca obţinerea dreptului de şedere permanentă sa fie condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe mult mai stricte decât cele cerute pentru obţinerea dreptului de şedere temporară. Este evident că existenţa unui pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de şedere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de şedere temporară.
Faptul că cetăţeanul străin este beneficiarul unui drept de şedere temporară este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru obţinerea dreptului de şedere permanentă.
În fine, art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, prevede că refuzul acordării dreptului de şedere permanentă nu produce efecte juridice asupra dreptului de şedere al titularului cererii.
Aşadar, legiuitorul intern a stabilit că în anumite situaţii în care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea dreptului de şedere permanentă, străinul nu pierde dreptul de şedere de care beneficia anterior.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul A.J.H. împotriva sentinţei civile nr. 4284 din 26 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1025/2014. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1029/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
